Adrian Lesenciuc: „Cartea de apă. Cu Borges privind râul”

Cartea de apă. Cu Borges, privind râul (Cartea Românească, 2016), semnată de scriitorul braşovean Adrian Lesenciuc, nici nu ştiu ce este mai mult, o carte de poeme sau de mici proze gânditoare, mai ales că Borges spunea că acestea se deosebesc mai degrabă tipografic. Cu siguranţă putem afirma că este un volum inedit prin felul de receptare a unui scriitor în faţa căruia mai degrabă muţeşti. Or, volumul este şi un exerciţiu de curaj poetic, unul care mi-i cunoscut, unul pe care l-am trăit eretic în nenumărate rânduri.

Trebuie să mărturisesc că pe mine şi pe Adrian Lesenciuc „ne-a întâlnit” Borges, acest nume ne-a adunat, ne-a făcut să ne căutăm în „râul” literaturii române. Cartea aceasta pe lângă fascinaţia în faţa paginii borgesiene presupune şi multă erezie, desacralizare, produsă la îndemnul maestrului însuşi care a înmulţit literatura universală cu exerciţii de acest fel. Adrian Lesenciuc se apropie de Borges cu respect şi totuşi cu tentaţia intervenţiei. Cunosc această stare de spirit, o practic (în multele mele demersuri literare).

Adrian Lesenciuc îşi anunţă drept ax poetic un precursor, aşa cum „Borges, odată citit, pătrunde în tine şi te schimbă radical”. Astfel literatura, omul care scrie este „locul întâlnirii lui Borges cu Borges” şi al tău cu Borges şi cu tine altul, o experienţă xenologică a regăsirii unui sine devenit, modificat. Astfel apare, se naşte acel personaj colectiv cu numele Borges, e un personaj cumulativ în care încape Adrian Lesenciuc, eu şi toţi cei care citesc măcar un rând borgesian. Dar aici vine avertismentul: „Nu poţi citi de două ori acelaşi lucru”, cum nu poţi intra în apa heraclitiană de două ori, este o poveste şi de „joc secund”. Obsesia  borgesiană este una firească, dar inexplicabilă, cum nu poţi explica firescul.

Apa şi textul, ca un panta rhei, sunt o constantă a acestor pagini: „Când înot între pagini, râul se-ntoarce/ dar nicidecum cu atâta putere/ ca atunci când privirea mea se pleacă/ întâlnind-o pe a ta”. Este privirea lui Borges, deloc oarba lui privire, căci noi „suntem orbi cu iluzia vederii”, este şi privirea cititorului (a ta). În cronotopul acestor pagini timpul şi spaţiul suferă o transformare fundamentală: „În vis, timpul şi spaţiul, cauza şi efectul nu există. Nimic din logica noastră binară nu se petrece. Nimic din explicaţiile firave ale fiinţei obişnuite cu excluderea terţului”.

„Anii mei nu mai ajung la cărţi./ Biblioteca e deschisă ca un parc/ în care, cu colţul umezit al ochiului,/ mângâi culoarea” – opera aperta e mai mult decât o bibliotecă ce şi-a deschis uşile, este textul care devine mai mult decât o pagină scrisă. „Dungile sale sunt gratii tigrului lui Borges/ cum versurile astea gratii poemului meu sunt”, or, poezia este mai mult decât doar versuri şi doar cuvinte, este dincolo de toate aceste caligrame banale, „iar ogorul paginii, aparent plan, colcăind de cuvinte/ ascunde de trei ori numele şi doar o dată în vileag îl dă,/ numele celui ce a numit ogorul bibliotecă”. Şi această fiară literaturizată este una omniprezentă: „ascuns cândva în sămânţa literelor/ de pe Tâmpa/ tigrul lui Borges alunecă printre toamne”. Asistăm la o „localizare” borgesiană, la o asimilare cultural-literară a unui nume-marcă. „Scriu acest poem tăcut într-o după-amiază de august,/ în visul lui Borges” – o răsturnare temporală în maniera argentinianului. Posteritatea revine în opera borgesiană, cum, de altfel, argentinianul şi-a dorit-o: „Recunosc, l-am rugat pe Borges/ să-mi scrie memoriile/ şi mi le-a scris, sunt eliberat./ Poate nu mi-aş tortura cititorii/ dacă cineva fără nume, din amonte,/ n-ar face semne disperate să scriu”.

În această aproape o sacralizare a literaturii, a predecesorilor există şi o subversiune, un antidot: „Singurul cal troian/ e hârtia aceasta/ în care se îngrămădesc/ literele”. Dialogul cu Borges, cu textele lui scoase în epigrafe sau înserate intertextual în poeme este pe atât o revenire, cât şi o devenire, un cal troian trimis spre Biblioteca Babel.

„Se-adună-n cădere în albia-n spume/ pâraie de sânge, de neamuri şi nume,/ se-mpletesc deopotrivă speranţa şi-obida,/ Acevedo, Lazăr, Golembiovshi, Laprida”. Citeşti în aceste versuri pe strămoşii, eroi de arme ai lui Borges şi formarea de militar a scriitorului Adrian Lesenciuc care îşi construieşte un propriu arbore genealogic, o proprie proiecţie în lume: „În apele cărui râu mă scald/ coborând din apele băltite ale mamei mele?/ Cine-aş fi fost dacă o altă/ confluenţă ar fi făcut scurgerea de ape/ cu torentul Heraclit?”.

„Ţâşnesc ca-ntr-un havuz toate dimineţile mele”, râul sângelui, al timpului şi al literaturii se amestecă stereometric în aceste pagini: „Când am ieşit din apă am simţit botezul/ cum senzaţia de ud n-o simţi/ decât atunci când apa şiroieşte/ de pe tors şi coapse/ pe pietrişul malului./ Am aflat cine sunt şi mai ales/ de ce m-am aruncat în râu”. Astfel, cel care scrie sau proiecţia lui lirică a intrat în râul lui Heraclit ca un întrebător şi a ieşit cu certitudinea unui Heracle: „eu însumi mă încumet şi m-arunc/ intrând în lume, deopotrivă-n apă”.

Cu siguranţă râul este un cronotop poematic, el este spaţiu şi timp totodată: „Cuvântul râu cuprinde râul, nu şi curgerea/ precum cuvântul curgere cuprinde/ zbaterea-ntre maluri cu un sens/ şi sugerează umplerea cu timp/ ca umplerea reprezentării cu-nţeles,/ făr’ ca vreodată să cuprindă râul./ Cuvântul timp cuprinde câteva/ sutimi de secundă în rostire,/ cuprinde destrămarea toată,/ făr’ ca vreodată să cuprindă timpul”. Iar „cuvântul e doar o unealtă cu care/ baţi sacadat apa râului/ spre-a nu deveni laolaltă cu ea” şi totodată o ţintă, căci „Nimic din ce e scris/ şi rămâne/ nu e altceva decât/ o bizară navigare/ spre cuvânt”.

Autorul ne anunţă: „Ştiinţa împarte privirea în unghiuri egale./ Poemul acesta nu-l poţi citi cu privirea”, doar poate cu o privire sferică, rotundă, una care poate fi formată, antrenată, într-o sală de forţă vizionară, aşa încât ochii să fie alţii, nu cei pe care îi vedem: „Apoi ochii au început să cadă, unul după altul/ dezbrăcaţi de privire, dar privirea a rămas, totuşi, în ciuda ochilor căzuţi”.

Aceste „erezii” poetice, aceste încercări dialogale de a (re)trăi literatura lui Borges, anunţă cu siguranţă o mână literară dexterioasă care este condusă de o minte mai mult decât lecturală, abilitatea analizei şi competenţa sintezelor – iată asul literar şi de specimen al lui Adrian Lesenciuc. Poezia presupune o cultură şi o tradiţie umanistă, iată un alt concept central al acestui volum, unul care vine într-o lume mai puţin umanistă. Astfel, accesoriile estetice ale acestei cărţi, trădează cu siguranţă şi un poet adevărat care ştie să topească luciditatea strategului în organica trăire a lumii şi a poeziei, Borges fiind un pretext, şi ce pretext!

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>