Alexandru Burlacu, criticul din ring

NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
Alexandru Burlacu is a critic particularly concerned by revisions, axiological reconsideration in Bessarabian literature. His articles are methodological studies, supported by history and literary theory pillars. His pamphlets are full of verve, of harsh skepticism and blunt assessments. As the author of such consistent studies about Vladimir Besleaga confirmations, Aureliu Busuioc, Paul Goma, Andrei Turcanu, Vasile Vasilache, Vlad Iovita, Constantin Stere, etc. he does not avoid any bad books or doubtful authors, especially those who have pacted with authorities. The courage and intransigent attitude that characterize his pamphlets is a test for professionalism, character, and also a sign of maturity of the criticism genre.
Keywords: Alexandru Burlacu, literary criticism, Bessarabian literature, courage.

Echilibristică adesea, critica literară e un gen pe muchie. Criticul trebuie să-şi ducă existenţa sub semnul unei „independenţe morale absolute”, decreta încă Eugen Lovinescu, avertizându-şi colegii despre riscul alunecării în elogiul imposturii sau a devierii în resentimentul tendenţios. Dar nici evazionismul de tip eseistic (manieristic şi artificios, de multe ori) nu poate fi decât o alternativă molcuţă, lipsită de personalitate şi eficienţă, într-o literatură ce necesită legitimare axiologică. Experţii genului susţin că riscurile meseriei se anulează prin caracter şi atitudine, dar şi prin cultură solidă, flexibilitate creativă, ce „topeşte”, prin „imaginaţia ideilor” (Eugen Simion) rigiditatea şi exclusivismul, încurajând aprecierea inteligentă, argumentată şi echilibrată emoţional. Această „reţetă” fericită, mai ales în ceea ce priveşte caracterul şi exegenţele ei de triere, de impunere a valorilor, de anulare a maculaturii, e rarisimă în meniul local. Puţine aprecieri, revizuistice în primul rând, se execută cu luciditate şi curaj asumat în literatura din Basarabia. Observ că tot un necunoscut rămâne Paul Goma, un scriitor „naţional” la cel mai de cinste loc în manuale este invariabil Ion Druţă, iar despre aspectele ticăloase sau/şi subversive ale literaturii din perioada sovietică încă se vorbeşte în doi peri. Suspiciunea şi interogaţia întârzie să substituie exclamaţia de babă surdă a demersului critic de cândva. Mai ales când e vorba de a surpa peste noapte adevărate statui împodobite cu distincţii literare, deţinătoare de posturi şi funcţii, care încă îţi mai pot periclita existenţa cu o încruntătură de sprâncene. Iată de ce exegezele lui Alexandru Burlacu, cu nonconformismul fluierăturilor în templul sacru al literaturii moldoveneşti, se parcurg cu voluptate şi încântare. Autorul studiilor consistente (unele şi inovatoare) despre „greii” Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Paul Goma, Andrei Ţurcanu, Vasile Vasilache, Vlad Ioviţă, Constantin Stere etc. nu evită nici cealaltă categorie de maximă greutate, cea sovietică, medaliată pe la ceremonii sforăitoare şi cincinaluri „literare”.

Om al catedrei, Alexandru Burlacu e cu precupări axiologice fireşti. Trebuie să ştie studenţii ce e literatură şi ce e subliteratură şi kitsch. Iată de ce articolele Domniei Sale sunt de fapt studii cu aparat metodologic, susţinute de pilonii istoriei şi teoriei literare, dar şi pamflete pline de vervă, de un scepticism biciuitor şi cu aprecieri fără menajamente. A. Burlacu mai e şi un revizitator feroce al căilor literare bătătorite, care, după „plimbările” dânsului, arată defrişate de tufari sterpi şi ierburi toxice. Criticul se apropie de un text cu febrilitatea „veşnicei reîntoarceri”, în exerciţiu nietzscheean, şi demolează, inversează, răstoarnă optici expirate sau greşite, propunând alte interpretări, de care nu poţi face abstracţie.

Literatura şi budoarele puterii

Literatura sovietică îl preocupă pe Alexandru Burlacu în aspectele ei neconvenţionale, în relaţiile obscure, de supuşenie şi servilism cu puterea. Sistemul totalitar a dat destule specimene, vorba criticului, „hrănite cu torcală”, gata să facă aport la primul semn de „bunăvoinţă”. Unul din cei pe care distanţa temporală şi psihologică îl descoperă ca un constant „sincronist” cu vânturile Puterii este Andrei Lupan. La o analiză a creaţiei acestui „supravieţuitor pe insula lui Circe”, verdictul lui A. Burlacu este nemilos: „La porţile lui Cronos poezia sa rămâne ilizibilă. Ilizibilă ca orice maculatură”. Atitudine vehementă şi biciuitoare, când parcă-parcă tot s-ar alege ceva din „caracterul autohton” (Ion Ciocanu) al creaţiei sale de până la 1940, cu „poezii pe cât de sincere, pe atât de dureroase, în sensul că te pătrund până la inimă şi te îndeamnă la atitudine” [1, p. P. 244]. Şi dacă e să vorbim de sinceritate, în lipsa altor criterii estetice, trebuie să se ştie că venerabilul poet nu e pur şi simplu sincer, ci, vorba lui H. Corbu, e „sincer până la autodezgolire, ancorat în cuvânt până la autosacrificare” [2, p. 251]. Parcă nimic de obiectat. Dar, în regimul acestor sincerităţi, observă autorul Texistenţelor, Lupan juca cu naivitatea cititorului, dedându-se la tot felul de mistificări ale propriilor scrieri, datate cu un an, publicate cu altul şi revizuite după noi şi noi comandamente ale timpului. Nu altfel decât penibile apar sincerităţile confesive ale lui Lupan din ultimii săi ani de viaţă, despre cum, spre exemplu, a scris, în timpul foametei, Olimp dispreţuit. Acestea, comentează Burlacu, „sunt spovedaniile amare ale celui care a ocupat mai multe funcţii oficiale (preşedinte şi locţiitor de preşedinte al Sovietului Suprem al R.S.S.M., preşedinte al Uniunii Scriitorilor). Sunt declaraţiile celui care a fost academician, scriitor al poporului, Erou al Muncii Socialiste, deputat al Sovietului Suprem al R.S.S.M. şi U.R.S.S. Sunt destăinuirile celui care a fost «conştiinţa» şi «mândria» noastră, celui care a fost deţinător al Premiului de Stat al URSS (1975) şi RSSM (1967), a două ordine Lenin şi a altor ordine” [3, p. 143]. Dar să nu exagerăm, îi spunem criticului. În pofida atâtor distincţii sovietice, Lupan era de fapt un „disident” în plin regim totalitar. H. Corbu, de altfel, o declară fără echivoc: „La o privire retrospectivă, calmă şi obiectivă, s-ar putea constata că A. Lupan s-a aflat într-o permanentă confruntare cu Puterea. Şi tocmai de aceea că apăra poziţiile şi principiile despre care am vorbit mai sus, în faimosul articol Să dezrădăcinăm până la capăt naţionalismul burghez din «Sovetscaia Moldavia» (1948), precum şi în lunga şi necruţătoarea «dispută», timp de două decenii, cu I. I. Bodiul – acest «filozof» cu apucături de dictator, A. Lupan era făţiş sau în surdină calificat drept un naţionalist burghez inveterat şi un susţinător indubitabil al antosovietismului. Prestigiul lui A. Lupan în ochii opiniei publice din Republica Moldova şi din afara ei era atât de mare şi de general recunoscut, încât reprezentanţii Puterii, oricât de mult ar fi dorit-o, nu puteau să recurgă la metode de răfuială publică; ba, din când în când, erau nevoiţi să-i decerneze chiar premii sau înalte distincţii de stat” [2, p. 253]. Ce se întâmpla cu cei care se aflau „într-o permanentă confruntare cu Puterea” se ştie prea bine. Sistemul n-a cruţat pe nimeni. Dar dincolo de aceste percepţii atât de diferenţiate, credem că Lupan rămâne un fenomen sovietic psihanalizabil. În atitudinile lui flexibil-duplicitare este ceva „pervers şi somptuos”, un obiect de cercetare interesant pentru psihologia socială. Dacă echilibristica lui literară, corectările, deplasările de accente, plierile şi renunţările în funcţie de momentul zilei ar fi un pur joc artistic, Lupan ar fi fost un postmodernist avant la lettre. Altfel însă acţiunea lui nu e decât o manevră de supravieţuire, dar, mai ales, convieţuire în cadrele puterii totalitare.

Un alt „gigant” al poeziei sovietice, care, spune criticul, dă „lecţii de sinceritate poetică”, este Bucov. Şi cu el s-a încercat şlefuirea imaginii unui poet cu ceva şanse de supravieţuire. Nu e totul pierdut în poezia lui Bucov, crede Mihail Dolgan. Ba mai mult chiar, „În partea ei rezistenţă (după o bună «cernere» estetică şi ideatică) poezia lui Emilian Bucov se impune prin viziuni originale care organizează socialul şi eticul într-un tot estetic emoţionant, printr-un sistem de metafore şi simboluri profund îndrăzneţe şi bogate în latenţe sugestive” [4, p. 274]. Îl „impresionează” într-un anumit fel şi pe A. Burlacu metaforele şi simbolurile de „fantezie halucinantă”, ba chiar găseşte şi un „curent” în care s-ar încadra acestea: „neoprimitivism” şi „neogongorism”, cărora le sunt proprii megalomania patologică, violenţa, ameninţarea, hiperbolismul, infernalul, imprecaţiile diabolice. Curentul ţine şi de un anumit context social-istoric: „neogongorismul este o hiperealitate, adică un futurism de gradul al doilea, o literatură a absurdului. Neogongorismul e o spiritualitate medievală a secolului al XX-lea, o expresie artistică a totalitarismului de ieri” [3, p. 129]. Mai rămâne, sugerează sarcastic criticul, ca avangarda europeană să-l recupereze pe ilustrul nostru deschizător de nişe literare (neo)teribiliste, de mare frondă.

În farmecele lui Circe

Pe cei prăfuiţi de uitare sau înţepeniţi într-un regim inflexibil de aprecieri exagerate, Alexandru Burlacu îi scutură de naftalină, desumflându-i litotic prin înscenarea unor reprezentaţii de sporturi extreme care să le testeze şi să le arate forţa morală şi cea scriitoricească adevărată. O rundă spectaculoasă se joacă pe terenul mit(ic)ului Ion Druţă. Ajuns la festinul critic în căruţa cu cerbus divinus, scriitorul pleacă de acolo cu vehiculul condus de o mârţoagă. A. Burlacu îl trece, cu tot cu jurnalul său de spovedanii, prin probele de foc ale unei evaluări atente, desprinse de orice prejudecăţi de adulaţii colectiviste. În această viziune trează, încercările prozatorului de a-şi şlefui imaginea şifonată de „scriitor naţional” nu rezistă testelor unei evaluări severe. Rezultatul este imaginea unui scriitor hiperbolizat de nişte circumstanţe biografice echivoce, de un cititor cu un organ de receptare a literaturii extrem de primitiv, de interese ascunse ale structurilor de putere şi, nu în ultimă instanţă, de talentele lui personale de marketing.

Oricum ai întoarce-o, imaginea de martir şi disident anticomunist pe care Druţă încearcă s-o impună în Îngerul supravieţuirii, e incompatibilă cu opera lui mişunând de activişti de partid şi ostaşi sovietici devotaţi patriei socialismului. Jurnalul lui se vrea o pledoarie în numele adevărului. Un adevăr însă care convine diaristului, care lustruieşte meticulos o imagine excesivă. Iată de ce „memoriile” lui, afirmă A. Burlacu, sunt ingereşti, niciun păcat (politic sau de altă natură) nu umbreşte biografia sa de scriitor şi cetăţean impecabil. Interesant, se întreabă criticul, cum se face că un scriitor naţional, scriitor al poporului, şi încă disident, din traumatizantul moment al ocupării Basarabiei în 1940 reţine doar un fragment autobiografic, de o inocenţă (sau o perfidie) năucitoare, cum ar fi faptul că el „şi viţelul” pe care-l păştea atunci, au aflat întâmplător acea veste? „Nu suntem tentaţi de «speculaţii, denaturări şi de-a dreptul falsificări în jurul numelui, scrierilor şi vieţii» lui Druţă”, insistă Burlacu, dar „cum se explică, la urma urmelor, modul în care e văzut raptul Basarabiei într-o operă întreagă, pe de o parte, de către Druţă şi Goma, pe de altă parte, la acea vreme, în căruţa naţiunii, unul de 12 ani, altul de 5 ani. Cum e văzută ocuparea Basarabiei de către disidentul Druţă şi de către răzvrătitul Goma. În spiritul jurnalului, am spune «Vă rugăm frumos» să nu ne întrebaţi. Cu cărţile pe masă, totuşi, câte speculaţii, denaturări şi falsificări găsiţi în «calidorul» lui Goma şi «biserica» lui Druţă numai unul Dumnezeu ştie” [5, p. 179]. Comparat cu un alt mare basarabean, Leon Donici, autorul cărţii de proză scurtă Marele Archimedes şi a romanului publicistic Revoluţia rusă, figura disidentă a lui Druţă păleşte şi mai grav. Că prozatorul are ce are cu puterea e clar, afirmă criticul, culmea e însă că jurnalul insistă să şlefuiască din Druţă un Soljeniţin. De aici, şi impresia de ridicol forţat. Scriitorul se complace, adaugă el, la fel ca în anii de glorie de cândva, în rol de propovăduitor naţional, de Mesia care are în faţă o turmă de suflete rătăcite, numai bune pentru a fi aduse la lumina, desigur, cea de la răsărit, cum ni se sugerează printre rânduri. Iată de ce la nedumerirea criticului se asociază şi alte multiple nedumeriri ale cititorului de rând. Oricât de iubitor de metafore ar fi stimabilul cititor, tot nu poate să nu se întrebe de ce noţiunile de limba maternă, popor român şi altele din uzul obligatoriu al unui scriitor naţional, în publicistica lui Druţă sunt utilizate ambiguu. Operând o analiză subtilă a publicisticii lui Ion Druţă, Maria Şleahtiţchi remarcă echivocul semantic, ca strategie de manipulare [6]. Cu această ambiguitate bine jonglată, oricând capabilă de-a invoca alteritatea sensului, disidentului Ion Druţă în plin regim totalitar, i s-au prezentat la Moscova mai toate omagiile cuvenite unui scriitor loial. A şi suferit, nu-i vorbă. Asaltul lui Bodiul asupra lui Druţă se cunoaşte bine. Dar se mai ştie şi că disidenţa scriitorului la Chişinău nu era fără voia Moscovei. De departe, traseul de evoluţie al creaţiei lui Druţă nu conţine indicatoare înşirate arbitrar. Scriitorul nici azi nu lasă nimic la întâmplare, nici rolul lui în politica R. Moldovei şi nici felul în care e receptată creaţia sa, indicând cu nonşalanţă direcţiile „corecte”, când ceva nu-i convine. Druţă, observă A. Burlacu, se face exegetul propriei opere, prea complexă pentru organul critic local. În viziunea sa, Ruxanda din Frunse de dor este nici mai mult nici mai puţin decât „expresia parvenirii şi afirmării intelectualităţii şi birocraţiei autohtone”. Ideea e foarte tentantă, dar pentru alt roman, îi face cu ochiul Burlacu, concluzionând că Druţă a fost şi a rămas un „scriitor sovietic”, unul important, foarte talentat, dar sovietic, cu multă ambiţie şi tentaţie de manipulare şi puţine texte care mai pot impresiona azi.

Un alt dialog intertextual, într-o tradiţie satirică savuros-picantă, e desfăşurat cu academicianul H. Corbu. După ce a scris zelos despre literatura proletcultistă promovându-i febril comandamentele, Corbu surprinde, încoace, după 1990, prin articolele sale despre Constantin Stere. Cum distanţa de la promotorii ideologiei moldoveneşti la Stere e cam de la cer la pământ, apar, firesc, „mirările” criticului. De unde la un neobosit moldovenist „atâta grijă părintească şi atâta tremur patriotic” pentru „românul” Constantin Stere? Conflictul dintre Stere şi oponenţii lui, observă în continuare, este, în concepţia academicianului, iscat de diferenţele mental-psihologice, de imposibilitatea „subordonării imediate a celui venit de pe meleagurile spirituale şi geografice basarabeano-ruso-slave în mediul naţional-autohton”. Diferenţă e mare şi ireconciliabilă! – iată semnalul lui H. Corbu la adresa „mentalităţilor” de pe ambele maluri ale Prutului. Nimic nou deci! Aceleaşi configuraţii „mental-psihologice”, ideologice adică, sunt aplicate de-a valma fie pe un Lupan, fie pe un Stere sau Goma.

Nici colegii mai tineri, care comit texte dubioase, nu sunt scuţiţi de rechizitoriul acid al criticului. Multă nedumerire şi prilejuri de persiflare caustică îi provoacă cartea Anei Bantoş Reabilitarea autenticului. Trecând cu greu peste indeciziile şi inadecvările terminologice ale conceptului de „autenticitate”, cu care operează autoarea pentru a analiza literatura din Basarabia, dezamăgirea lui Burlacu se amplifică la analizele pe text. Portretele scriitorilor Ion Vatamanu, Liviu Damian, Vladimir Beşleagă, Grigore Vieru, Victor Teleucă, Gheorghe Vodă, Arcadie Suceveanu, Ion Hadârcă, Anatol Codru, executate din „perspectiva autenticităţii”, îl copleşesc cu „un sentiment al unei superficialităţi a scriiturii”. Aceste portrete agasează şi prin „logica demonstraţiei”, „afirmaţii abracadabrate”. Textele abundă în „aproximări, imprecizii în analize, în utilizarea limbajului, a conceptelor”. Exemplele extrase din cartea Anei Bantoş se dovedesc cât se poate de convingătoare, demonstrând că obiecţiile criticului nu lunecă din realităţile textului în idiosincrazii personale.

O literatură sub zero grade

În proza de până la 1989, dar nici în cea de după, (mai) nimic nu pare să-l încânte pe critic. Un scepticism funciar îi însoţeşte comentariul. Cu excepţia câtorva nume, printre care Constantin Stere, Paul Goma, Vladimir Beşleagă, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Vasile Vasilache, Leon Donici – cărora le dedică exegeze ample – proza noastră aşa şi nu reuşeşte să se ridice „la rigorile genului”. Constatările criticului nu pică bine mai ales autorilor de romane basarabene, cărora li se sugerează că anacronismul este un „păcat capital” al prozei noastre. Proza adevărată s-o fi aflând încă prin sertare, şi, de vreme ce roman nu avem, poate doar memoriile, jurnalele, ca document de rezistenţă spirituală într-un mediu tragic, pot prezenta interes şi pot „salva” aparenţele unei (sub)literaturi, opinează criticul. Trist e că nici după 1989, în pofida publicaţiilor care apar şi a cronicilor pozitive de care acestea au parte, în literatura de la noi domină aceeaşi împăcare de morgă. 2-3 romane, cu modeste „încercări de sincronizare” nu fac o literatură. Şi aici, replica care urmează e una de colecţie: „Care e starea prozei basarabene? Ea se scrie. În ce constă absurditatea situaţiei? Nota Bene! Proză nu există, dar discuţii putem face!”.

Dar şi un „tsunami”…

Scepticismul, punerea la îndoială, privirea iscoditoare se îmblânzesc când criticul se apropie de autorii care s-au distins prin talent şi verticalitate morală. Acelaşi curaj şi spirit polemic se află şi aici în aplicare. Dacă a vorbi despre romanele consacrate ale lui Paul Goma, cele care încet-încet încep să-şi facă loc prin programele universitare e un act de curaj împotriva curentului antigomist, a vorbi despre Săptămâna roşie în termeni pozitivi e un act de curaj cu totul neordinar. Puţini care se încumetă să atingă un subiect atât de „delicat”. Cartea lui Paul Goma Săptămâna roşie, ţintă a „holocaustologilor” înverşunaţi, a scos la iveală dimensiuni paroxistice ale unei furibunde uri de rasă într-un moment crucial pentru istoria Basarabiei. Alexandru Burlacu remarcă: „Criticii lui Goma se fac a uita faptele dezonorante ale evreilor pe timpul comuniştilor, învinuindu-l de antisemetism, fără drept de apel. E o poveste veche. Ce e mai grav pentru oricine e ispitit să ia în discuţie subiectele Holocaustului e tocmai isteria, fanatismul atunci când cineva se apropie de tot ce e legat de evrei şi restul lumii. Săptămâna roşie este, de fapt, şi un demers politic şi publicistic al unui disident de mare autoritate morală, este cea mai proaspătă şi serioasă tentativă de investigare şi popularizare a unor fenomene istorice, sociale şi politice, centrate pe reflectarea deformată, subiectivă şi subversivă a holocaustologilor evrei. Pentru a explica atitudinea evreilor în timpul ocupaţiei ruseşti a Basarabiei, Goma, apelând la marii înaintaşi, caută să aducă argumente noi din istoria de creare a unui Israel european. Volumul trebuie lecturat şi conceput şi ca un rechizitoriu al evreilor răi, vinovaţi de fărădelegile comuniste. La urma urmelor, „Săptămâna roşie este negreşit un argument în plus în condamnarea comunismului şi la noi în Basarabia” [5, p. 165]. O explicaţie pe cât de simplă, pe atât de plauzibilă, care amendează generalizările şi deplasează accentele pe nuanţă, pe detaliul concret, pe faptul istoric, pe document.
Cu excepţia lui Bucov şi Lupan, celelalte „personaje” pe care le-a luat în colimatorul critic A. Burlacu sunt vii, deţin „capital” ierarhic şi (mai) pot riposta. A scrie despre ele obiectiv şi la cota maximă a curajului e o probă de profesionalism, caracter, dar şi un semn de maturizare a genului critic. Parafrazându-l pe Alexandru Burlacu, am putea exclama şi noi: o fi (sub)literatură sau nu, dar discuţii obiective, cu toate riscurile asumate, trebuie să facem!

Referinţe bibliografice:
1. Ion Ciocanu, Andrei Lupan şi limitele sale, în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Coord. Mihail Dolgan, Chişinău, Tipografia Centrală, 1998.
2. Haralambie Corbu, Andrei Lupan: dreptul la nume, în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Coord. Mihail Dolgan, Chişinău, Tipografia Centrală, 1998.
3. Alexandru Burlacu, Critica în labirint. Studii şi eseuri. Chişinău, Editura Arc, 1997.
4. Mihail Dolgan, O încercare critică de reconsiderare: Emilian Bucov, în Literatura română postbelică. Integrări, valorificări, reconsiderări. Coord. Mihail Dolgan, Chişinău, Tipografia Centrală, 1998.
5. Alexandru Burlacu, Refracţii în clepsidră. Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2013.
6. Maria Şleahtiţchi, Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, Iaşi: Timpul, 2007.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>