Alexandru Burlacu, decojind naratologic romanul

MARIA ŞLEAHTIŢCHI

Institutul de Filologie al AŞM

Abstract

The author of the article suggests a possible analysis perspective of the contribution of the critic Alexandru Burlacu in the affirmation and development of narratological commentary inside the Bessarabian exegetical space. Alexandru Burlacu is one of the most competent critics of the Romanian fiction phenomenon of the interwar and postwar periods. The critic comments the most important novels written in Bessarabian literary space or by Bessarabian authors, in whose works the Bessarabian area is depicted. The critic sets aesthetic nuclei of paradigmatic evolution of gender and expresses important value judgments on the most important novelistic works.

Keywords: novel, modernist novel, neorealist novel, postmodernist novel, Romanesque construction, character, value judgment.

Autor a unui impresionant număr de studii monografice şi volume de critică literară (printre care menţionăm Critica în labirint (1997), Mişcarea literară din Basarabia anilor ‚30: atitudini şi polemici (1999), Proza basarabeană; fascinaţia modelelor (1999), Proza basarabeană şi antinomiile ei (2001), Literatura română din Basarabia. Anii ‚20-’30 (2002); Tentaţia sincronizării (2002), Texistenţe. Vol.1 Drama zborului frînt (2007), Texistenţe. Vol. II Scara lui Osiris (2008), Vladimir Beşleagă: Po(i)etica romanului (2009) etc.), Alexandru Burlacu face bilanţul unei activităţii de exeget desfăşurate pe întinderea a aproximativ patru decenii.

Dedicat în perioada stagiului doctoral studierii funcţiilor simbolului în lirica moldovenească, după obţinerea gradului de doctor în filologie, tânărul critic literar se îndreaptă spre un domeniu aproape necunoscut pentru cititorul de la începutul anilor ‚90 din Basarabia – literatura română din Basarabia interbelică, mai cu seamă, scriitorii basarabeni care au activat în perioada dintre cele două războaie mondiale. Astfel, Alexandru Burlacu aduce o contribuţie importantă la descoperirea şi promovarea fenomenului basarabean prin publicarea antologiei Scriitori de la „Viaţa Basarabiei” (1990, în colaborarea cu Alina Tofan), iar ulterior – a studiului Mişcarea literară din Basarabia anilor ‚30: atitudini şi polemici (1999). Aceste lucrări au constituit, putem spune acum după ce autorul a semnat un şir de studii, nucleul dur, determinant în evoluţia de mai departe a exegetului. Deşi a semnat studii şi articole în care a emis judecăţi de valoare asupra poeziei, a publicisticii şi a altor genuri literare, Alexandru Burlacu trece astăzi drept unul din cei mai avizaţi critici ai fenomenului prozei, al prozei basarabene, privită în context literar românesc, dar stabilindu-i şi conexiunile organice fie cu literatura occidentală, fie cu literatura estului, în mod special, cu cea rusă. Prin urmare, exegetul s-a consacrat studiului sistematic al prozei, în general, şi al romanului, în special.

De la romanul-fluviu În preajma revoluţiei de Constantin Stere până la Hronicul Găinarilor de Aureliu Busuioc – acesta ar fi segmentul literar de care s-a ocupat cu asiduitate exegetul în cărţile sale. Elaborându-şi discursul critic prin utilizarea unui procedeu propriu artei narative şi dramatice – tehnica bulgărelui de zăpadă, Alexandru Burlacu construieşte povestea romanului basarabean pe straturi. El revine cu intermitenţe la operele analizate, adăugându-le felii exegetice noi, din care au rezultat adevărate clustere ideatice, îngemănări de leitmotive peregrinate dintr-o carte în alta: de la Critica în labirint spre Texistenţe şi de aici spre abordările monografice, precum ar fi Vladimir Beşleagă: Po(i)etica romanului.

Din studiile de naratologie desprindem câteva idei magistrale care s-au articulat, cu timpul, într-o concepţie despre arta romanului în Basarabia. Modernist prin formaţie şi postmodern prin raportare la timpul pe care îl trăim, Alexandru Burlacu îşi elaborează o grilă de lectură echilibrată, îndreptată mai cu seamă spre construcţia romanescă, or „[…] romanul se face notabil, afirmă el, printr-o psihologie şi filozofie a vieţii. El devine important prin personaje, intrigă şi construcţie*.” [1, p.5]. De aici descind şi reticenţele criticului faţă de experimentările textualist-publicistice ale romanelor din ultimele decenii, care au erodat anume aceste „elemente intrinseci ale genului”.

Studiile de caz, cum ar fi romanul lui Constantin Stere, cel al lui Leon Donici sau cele semnate de Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Paul Goma sunt utile traversate pentru eventuale dezbateri despre starea romanului. Autorul face uz de ustensilele din trusa profesionistului, iar terminologia – seacă şi destul de abstractă în abordările teoretice ale unor autori occidentali – în studiile semnate de Al. Burlacu îşi alimentează substanţă din textele vii ale unor romane de referinţă pentru literatura română din Basarabia.

Alexandru Burlacu, situat de mai mulţi ani între texte şi existenţă (texte a căror existenţă a devenit modul său de viaţă – aceasta ar fi o posibilă decodare a sensului texistenţei, invenţie lexicală care a dat titlu mai multor volume), prin studiile sale acoperă destul de întinsele pete albe al istoriei literaturii române din stânga Prutului. Omologarea valorilor literare produse de eşantionul prozatorilor basarabeni are semnificaţia gestului recuperator (acolo unde autorii abia intră în circuitul valorilor naţionale), dar şi înţelesul reinterpretării unor texte cunoscute publicului – fie că au fost citite trunchiat la momentul apariţiei, fie că au trebuit să zacă în sertare timp de decenii – sau aducerea acasă a operei unui autor tabuizat îndelung pentru cititorul basarabean. Alexandru Burlacu începe validarea valorică a tabelului literaturii din Basarabia şi completarea acestuia cu nume noi prin descoperirea şi promovarea scriitorilor de la revista Viaţa Basarabiei, prin comentarea romanului-fluviu În preajma revoluţiei al ilustrului basarabean Constantin Stere (studiul Bildungsromanul lui Stere: univers artistic, personaje, tehnici narative este împănat cu un cât se poate de clarificator dosar critic), prin aşezarea în paradigma narativă autohtonă a „antiutopiei” lui Leon Donici Marele Archimedes şi se încheie prin aducerea acasă a romanului Din calidor al lui Paul Goma.

Deşi o evaluare istorică şi culturală ar fi fost deja suficientă şi şi-ar fi găsit explicaţia în cazul când autorul parcurge secolul XX basarabean prin unele din cele mai importante romane, judecăţile de valoare sunt cât se poate de elocvente. Bunăoară, citim că „Stere pune începutul unui model al romanului basarabean care astăzi îşi defineşte structura” [1, p.20], iar „Leon Donici, fascinat de modelul romanului rusesc, reprezintă în proza noastră o figură deosebită, poate cea mai strălucită prin calitatea estetică a scriiturii, dar şi neordinară prin verticalitatea sa” [1, p. 31].

Alexandru Burlacu prin exegezele sale urmăreşte îndeaproape şi dă coerenţă evoluţiei speciei romaneşti în literatura română din stânga Prutului, observând o anumită continuitate în manifestările atât de diverse ca inventivitate narativă şi scriitură. Un alt exeget al prozei basarabene, congenerul Micea V. Ciobanu, consideră în altă ordine de idei că proza din Basarabia parcurge „o evoluţie sincopată”. În discursul său panoramat M. V. Ciobanu este de-a dreptul radical, anulând ideea de paradigmă a prozei din Basarabia: „Nu putem însă vorbi de anumite paradigme ale prozei din Basarabia. Având o evoluţie sincopată, cu vectori de dezvoltare haotici şi discontinui, care amintesc mai curând formula grafică a unei mişcări browniene, proza din Basarabia nu există” [2, p.316].

Deşi susceptibilă de declanşarea unor contestări sau polemici, continuitatea depistată de Alexandru Burlacu are drept repere cele mai importante romane din secolul XX. El reciteşte cu acribie romanele scriitorilor şaizecişti, fiind exegetul ce depistează, analizează şi motivează prezenţa în romanul lui Vasile Vasilache a „logicii” unui model narativ postmodernist. „Romanul lui V. Vasilache este primul între foarte puţinele modele … postmoderniste” [1, p.32], afirmă criticul. Îi dăm pe de-a-ntregul dreptate, deoarece precum observasem şi noi în unul din studiile publicate recent [3, pp.54-64], textul este perfect sincronizat cu latenţele postmoderniste ruse, bunăoară, despre care vorbeşte în cartea sa Irina Scoropanova [4]. Articolul Scara lui Osiris sau despre bouţul lui Vasile Vasilache rămâne un exemplar studiu naratologic, chiar dacă în mijlocul discursului analitic este inserat un inedit fragment epistolar. Într-un alt fragment exegetic, la fel de valoros prin prospeţimea viziunii şi a ideilor, autorul construieşte cu migală biografia dramatică a romanului lui Vladimir Beşleagă Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine – unica sau un din puţinele opere din literatura Basarabiei oprite de cenzură pentru 18 ani. Vladimir Beşleagă îi apare exegetului în ipostaza unui scriitor despre care s-a scris în context mult, dar care a putut fi înţeles relativ târziu. Romanelor lui V. Beşleagă naratologul le aplică o lectură ghidată de semnificaţia simbolurilor şi arhetipurilor. Judecăţile de valoare emise pe parcursul analizei ridică studiile lui Alexandru Burlacu în categoria lucrărilor de referinţă în domeniul exegezei romanului. El afirmă, bunăoară, că Noaptea a treia rămâne pentru cititorul basarabean „un roman deosebit”, deoarece „e cel mai reprezentativ dintre toate romanele noastre de rezistenţă şi mai puţin afectat de compromisuri, dar mai ales de provincialism, păcatul fundamental al literaturii române din Basarabia” [1, p.61]. Deşi nu recurge la stabilirea unor topuri ad-hoc ale preferinţelor personale, este evident că Vasile Vasilache şi Vladimir Beşleagă fac parte din autorii care i-ai picat exegetului la inimă. Asta în contextul în care romanelor lui Aureliu Busuioc criticul le impută aerul de lejeritate, penalizându-l pe romancier fără rezerve: „Chiar şi în pofida unor adevăruri sociale, un aer de lejeritate şi superficialitate persistă în textele sale, până şi în transfigurarea realităţilor crâncene” [1, p.130]. Se ştie că romanul parodic, discursul ludic şi ironic sunt specialitatea lui Aureliu Busuioc. El însuşi ne mărturisea că romanul Singur în faţa dragostei a fost gândit nu atât ca o lucrare cu „figură gravă”, cât ca o parodie la romanele utopice ale realismului socialist, sub greutatea cărora se rupeau rafturile în primii ani postproletcultişti din Basarabia. Venind în continuitatea ideii de aplicare a strategiei de spargere a canonului realist-socialist, elaborată şi dezvoltată de Aureliu Busuioc încă la începuturile activităţii sale (1966), Alexandru Burlacu consideră că şi penultimul roman al scriitorului Hronicul Găinarilor, definit de mai multe voci ale criticii literare drept capodopera autorului, este tot o antiutopie, tot un roman parodic, un roman-polemică. „Nu am mai întâlnit, conchide Alexandru Burlacu, altundeva în spaţiul basarabean o viaţă socială mai intensă, mai ticăloasă, josnică şi abjectă, mai nenorocită şi mai dezabuzată, mai absurdă şi mai brutală decât în paginile documentare şi naturaliste ale acestui hronic. Este un roman care polemizează nu numai cu «Biserica albă» a lui Ion Druţă, ci şi cu o întreagă literatură despre trecutul nostru” [1, p.138].

Prozatorul Ion Druţă este cel de-al patrulea autor şaizecist care a impus, de rând cu Aureliu Busuioc, Vasile Vasilache şi Vladimir Beşleagă, schimbarea esenţială a romanului basarabean. Alexandru Burlacu, urmărind în de aproape modul în care au crescut biografiile de romancieri ale celor patru corifei, constată că cel mai puţin concludentă este proza lui Ion Druţă. Oricât ar părea de paradoxal, autorul, „disident” pentru literatura moldovenească, dar îmbrăţişat cu mare dragoste de politica imperială a Moscovei, prin politica sa versatilă faţă de destinul Basarabiei de după 1990, şi-a minat propria operă. Fiind în perioada sovietică unul din cei mai apreciaţi reprezentanţi ai literaturilor minorităţilor naţionale, orice s-ar fi spus, Ion Druţă a fost până şi, parţial, după 1989 unul din cei mai prezenţi autori în manualele şcolare şi în curriculumurile disciplinare ale facultăţilor de filologie. Chiar dacă s-au întreprins câteva memorabile tentative de reevaluare a operei lui Ion Druţă în condiţiile unei noi exegeze (ne-am referit şi noi la natura manipulatoare a publicisticii druţiene [5, pp.19-34]), Alexandru Burlacu separă valoric feţele prozei druţiene cu o tranşanţă unică, deocamdată, în exegeza românească. Astfel, autorul texistenţelor constată că Ion Druţă simultan a făcut „sluj” şi a fost „un fel de disident” [1, p. 159], pe când de fapt „literatura sovietică moldovenească” nu a avut „nici disidenţi, nici măcar literatură de sertar” [1, p.160], că „oportunistul Druţă, ca omul, sub vremi totdeauna a ştiut pe cine şi pe ce să pună miza” [1, p.162]. Reevaluându-i activitatea literară, dar şi implicarea politică, prin prisma evoluţiei generaţiei sale, Alexandru Burlacu afirmă franc, fără menajamente că Ion Druţă ar trebui să-şi redacteze opera, deşi, constată resemnat că şi în acest caz ar avea „foarte puţine şanse de a supravieţui într-o lume nouă, mult mai barbară decât regimul totalitar” [1, pp. 160-161]. Asta în condiţiile când „un alt octogenar, Aureliu Busuioc, dă în ultimii ani romane care demască regimul de ocupaţie cum a făcut-o numai Paul Goma în romanele «Basarabia» sau «Din calidor». Remarcabile în acest sens sunt romanele lui Vasule Vasilache sau Vladimir Beşleagă” [1, p.161]. Cu toată acribia critică aplicată relecturii romanelor lui Druţă, Alexandru Burlacu deschide viitoarelor exegeze o cât se poate de interesantă pistă de lectură, care ar pune în valoare schimbarea paradigmatică (pe care o anulează deliberat Mircea V. Ciobanu) a prozei basarabene. Ion Druţă, conştient sau mai degrabă prin forţa instinctului creator, inventează o inedită arcadă în construcţia narativă, aruncată de pe un zid edificat cu instrumente tradiţionale şi pe pilaştri strămoşeşti spre celălalt care are evidente trăsături proprii arhitecturii postmoderne. Aici ar sta, în viziunea autorului texistenţelor, partea inedită a prozei druţiene. Afirmaţia lui Alexandru Burlacu merită toată atenţia specialiştilor şi a celor iniţiaţi în arta romanului. „E adevărat, menţionează criticul, naratorul omniscient în proza lui Ion Druţă e concurat, pe alocuri, de naratorul îndoielnic (o contradicţie subtilă a poeticii sale). Naratorul îndoielnic subminează autoritatea naratorului omniscient. Este cel mai modern element în poetica romanului druţian, de altfel bine cunoscut romanului postmodern” [1, p.161]. Rămâne de văzut cum şi prin ce se edifică şi se verifică această ipoteză în contextul analizei pe texte şi dacă corpusul de texte o va putea ţine vertical.

Dincolo de analizele punctuale, pistele şi pârtiile naratologice inedite pe care se mişcă alteritatea exegetică a lui Alexandru Burlacu, criticul fără a insista prea mult, propune o grilă proprie de înţelegere a reperelor estetice în care s-au manifestat prozatorii basarabeni din secolul XX. Prin urmare, Constantin Stere este cel care impune primul model al romanului basarabean (în romanul-fluviu se îmbină tehnica romanului balzacian, cu diversele forme ale prozei autenticiste şi ale structurii bildungsromanului), Leon Donici propune modelul romanului antiutopie, antiutopii sunt şi romanele prozatorilor şaizecişti, dar fiecare introduce propriul model narativ: Vasile Vasilache – romanul-parabolă, postmodernist în esenţă; Vladimir Beşleagă – romanul modernist; Aureliu Busuioc – romanul parodic, modernist/postmodernist; Vlad Ioviţă – antiutopia neorealistă, Paul Goma – romanul de „ficţiune a biograficului”, Ion Druţă – întărit şi mai bine în sintagma lui Ion Simuţ – rămâne „sovieticul romanului basarabean” [1, p. 158]. Clasificarea dedusă din exegezele lui Alexandru Burlacu este raportată mereu la complexa reţea a dialogismului bahtinian. Remarcăm că la Institutul de Filologe al A.Ş.M. s-a format o adevărată şcoală postbahtiniană. Canonul romanului din Basarabia, curăţat de balastul inerent unui proces literar viu şi foarte divers, ordonând pe verticala timpului cele mai reuşite experienţe ale genului manifestate pe întinderea unui veac, poate fi preluat de cei interesaţi şi impresionaţi de argumentele criticului, dar tot aşa de bine poate suscita polemici. Cel mai important este tocmai faptul că autorul lui şi-a asumat consecinţele provocării, iar discuţiile şi polemicile ne-ar aşeza firesc în cadrul unei lumi ce trăieşte atât din, cât şi prin mişcarea literelor şi a ideilor…

Note şi referinţe bibliografice:
1. Burlacu A., Texistenţe, Vol. 2. Scara lui Osiris, Chişinău, 2008.
2. Ciobanu M. V., Deziluziile necesare, Ch.: Arc, 2014.
3. Şleahtiţchi M., Istoriile literaturilor estice: între tradiţia „sovietică” şi postmodernitate // Metaliteratură. Revistă ştiinţifică, Anul XIII, nr. 5-6 (34), 2013, pp.54-64.
4. Скоропанова И.С., Русская постмодернистская литература, M: Флинта: Наука, 2002.
5. Şleahtiţchi M., Cerc deschis. Literatura română din Basarabia în postcomunism, Iaşi: Timpul, 2007.
* Aici şi mai departe sublinierile din interiorul citatelor aparţin lui Alexandru Burlacu.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>