Alexandru Burlacu: po(i)etica romanului „zbor frânt”

MARIA PILCHIN
Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău

Abstract
In this article the author refers to a critical text about the novel „The Broken Flight” by Vladimir Besleaga. That is one of the studies that are included in Alexander Burlacu’s book “Vladimir Besleaga: The Po(i)ethics of the novel”. The author tries to follow some metatextual methods, to identify the conceptual and structural register of interpretations made by the critic after reading this novel. The author is also interested in the openings to comparative studies, Bakhtin’s perspectives and particularly his approaches to the novel. There are to appreciate the distance from the text and author and to evaluate those objective intentions. However, the author liked the organization and organicity of the writing that often avoids unnecessary incisiveness which is so popular today.
Keywords: Doric and Ionic novel, poetics of transition, criticism and literary „transiency”, genetic criticism, comparative reading, literary history.

A scrie despre romanul „Zbor frânt” de Vladimir Beşleagă este o experienţă aparte, inedită chiar. E ca şi cum ai avea în faţă o sticlă de vin vechi şi bun. În paginile de mai jos ne vom referi la un metatext al acestui roman, ca şi cum am cere părerea unui somelier înainte de a deschide licoarea. Este vorba de cartea scrisă de Alexandru Burlacu „Vladimir Beşleagă: Po(i)etica romanului” (Chişinău, Gunivas, 2009. 124 p.) şi în mod special de studiul despre romanul „Zbor frânt”, care constituie prima parte a cărţii.
În primul rând, nu poţi să nu observi structura fractalică (departe, însă, de o expunere fragmentară) a acestui studiu pe care autorul îl întitulează eseu, căci e vorba de o scriitură în maniera pupa rusa: toate converg în una şi toate sunt una, fiind, totodată, entităţi aparte, un fel de (des)compuneri textuale şi metatextuale. Introducerea în acest studiu, „Drama Zborului frânt”, ne prezintă „o lume artistică nouă” [2, p. 7], care confirmă ideea promovată de Daniel-Henri Pageaux precum că lumea creează cărţile şi acestea o produc la rândul ei (asta dacă, în condiţii ideale, să facem abstracţie de viziunea precară şi incompletă a indivizilor dintotdeauna despre lume).
Paragraful „Zborul frânt faţă în faţă cu dogma” contextualizează apariţia acestui roman, deschizând viitoarele poteci (ce se „bifurcă” borgesian) de interpretare. În „Despre geneza romanului” descoperim câteva pagini de critică genetică, metodă de care se cam uită în ultimul timp, fapt ce anunţă o criză în acest sens, aşa cum paradigma a ceea ce numim cu toţii (de cele mai multe ori, convenţional) postmodernitate nu este preocupată de „ce” (fel de aluat) suntem, din „ce” ne-am produs, (inclusiv şi ca texte), ci mai degrabă de „cum”, căci show must go on. Astfel, Alexandru Burlacu readuce geneza scriiturii romaneşti în actualitatea cercetărilor literare şi îi dăm dreptate în această intenţie.

„O operă deschisă”, un titlu à la Umberto Eco, ne pune faţă în faţă cu „structura deschisă a romanului”, chiar dacă „Vladimir Beşleagă deschide şi închide, adeseori, anumite perspective, orientând/ dezorientând critica/ cenzura” [2, p. 18],. „Subiectul şi fabula” continuă aceeaşi traiectorie (ne gândim aici şi la studiul aceluiaşi semiotician italian „Lector in fabula”), dar propune şi o abordare mai aplicată, din care aflăm că „fabula romanului (adică înlănţuirea cauzal-temporală a evenimentelor) este o formă a tragediei unei părţi a neamului, ilustrată prin destinul unei familii”, şi că „autorul încurcă intenţionat liniile de subiect şi din raţiuni extraliterare, pentru a înşela cenzura”.

Paragraful „Personajele” prezintă mai mult decât o simplă reproducere a galeriei de personaje produse de mintea şi mâna auctorială, găsim aici o analiză metodică, aplicată, personaj cu personaj. Criticul pare să spună că şi astăzi e important să crezi în personaje, acei actanţi ai naraţiunii, atunci când scrii în proză sau scrii despre proză. O observaţie mai mult decât adevărată este cea că Isai este „personajul fabulos cu destin pe potriva numelui” [2, p. 33].

„Poetica de tranziţie de la doric la ionic” [2, p. 34], anunţă o critică de o extraordinară performanţă, ce se explică prin faptul că exegetul nu se limitează la preluarea unor paternuri monumental-statice şi la aplicarea lor cuminte asupra unui text (cum o fac de multe ori profesorii de liceu clasificând drept clasicist sau romantic un text aşa cum ai agăţa în cui un tablou). Textul romanesc este interpretat într-o formă liberă, chiar lejeră şi apoi iarăşi teoretizat: „Evenimentul este relatat de un narator extradiegetic, cu frecvente schimbări de perspective, dar care nu este unul omniscient. În cazul cu păţania aceea, nici protagonistul nu ştie prea bine ce i s-a întâmplat, cum de a scăpat, cum de l-au împins apele la mal” [2, p. 38]. E anunţată aici şi o viziune dialectică asupra literaturii şi asupra devenirii ei continui: „Zbor frânt este un roman de tranziţie de la forma dorică la cea ionică, un roman cu o poetică hibridă (Mihail Bahtin)” [2, p. 42]. Or, e vorba de o apropiere şi din perspectiva morfologiei romaneşti (doricul şi ionicul): „sondările psihologice în romanul ionic, preocupat de cazuri, în raport cu romanul doric, interesat de personaje tipice în situaţii tipice […]. Ionicul romanului, subliniem, stă tocmai în interioritatea şi dimensiunea metafizică a timpului, a prezenţei lui în experienţa umană, având în atenţie legătura dintre eu şi realitatea pe care aceasta o determină” [2, p. 56-57]. Astfel, acest eseu şi, prin extensie, această carte nu este doar un studiu despre romanele unui autor concret, ci şi o cercetare aplicată despre roman şi evoluţiile acestuia. Termenul de tranziţie (care ne trimite şi la studiile profesorului Sergiu Pavlicencu) anunţă o conceptualizare mobilă a literaturii, ceea ce explică de ce criticul Alexandru Burlacu îşi ancorează în prezent studiile literare, aşa cum acestea nu pot (încă) îmbrăca forme de science-fiction, deşi se pot proiecta şi futurologic. Aici ne-am amintit şi de felul în care este prezentat conceptul de tranziţie de către scriitorul şi futurologul american Alvin Toffler: „Dacă acceleraţia este o nouă forţă socială, tranzienţa este echivalentul ei pe plan psihologic; atâta timp cât nu vom înţelege rolul pe care aceasta îl joacă în comportarea omului contemporan, toate teoriile noastre despre personalitate, toată psihologia noastră vor rămâne premoderne. Lipsită de conceptul tranziţiei, psihologia nu va putea ţine seama de fenomenele specific contemporane” [3, p, 30].

Alexandru Burlacu e şi un creator de limbaj şi de stil (fără a produce însă acele excese retorice luate de cele mai multe ori drept stil), limbajul şi stilul sunt aici în primul rând un travaliu de forme şi conţinuturi, exegeza produsă de această mână nu se limitează la registrul pur teoretic al metatextului, căci ceea ce citeşti în aceste pagini e şi o facere a textualităţii şi acest lucru nu poate să nu placă cel puţin celor care cred că şi critica este scriitură, astăzi printre atâtea alte scriituri. Reproducem aici un fragment pentru a ilustra cele spuse mai sus: „Chiar în faţa unui râu, ce e paradoxal, lumea nu e concepută în devenire, în mişcare heraclitiană, ci ca o manifestare a conţinuturilor ei într-un anumit segment de timp. Prezentul, trecutul şi viitorul, în viziunea lui Beşleagă, se întrepătrund şi se permanentizează hic et nunc. În plan narativ, discursul monologic e înlocuit cu structura dialogică. Toate acestea fac farmecul noutăţii fiinţiale în romanul modern” [2, p. 10].

Descoperi aici scriitura in crescendo, în care un concept este dezvăluit treptat, într-o formă gradantă, ceea ce anunţă o abilitate a aprofundărilor textuale şi ideatice. Să luăm drept exemplu fragmentul: „La început acesta este privit din perspectiva poeticii văzului (în mal îşi fac cuiburi lăstunii), exprimat în limbaj tranzitiv, ulterior malul este interpretat în limbaj reflexiv, supus poeticii viziunii”. Or, e o ascendenţă de la văz la viziune, una ce ţine de ochiul focusant al criticului.

O critică apropiată şi de hermeneutica ontologică a lui Heidegger, aşa cum existenţa (lumii romaneşti, a personajelor) e percepută ca timp şi istoricitate, ca posibilitate, eventualitate. Aşa cum la Heidegger adevărul este un rezultat al disputei dintre cer şi pământ, la Beşleagă, consideră criticul Alexandru Burlacu, disputa se întâmplă între malul drept şi stâng al Nistrului, de parcă cerul şi pământul s-au răsturnat pe orizontală. Un fel de ascendenţă plană: „Malul, dintr-un element topografic, se metamorfozează în gradaţie ascendentă, într-un simbol cu diverse conotaţii”.

Într-o manieră structuralistă, exegetul practică o formă de „statistică” textuală, una care elucidează structuri semantice reiterante: „Dar şi aceste fragmente abundă în incertitudini de felul: parcă, părea sau poate, dacă aşa a fost, auzise câte ceva, după cum vorbeau unii din sat, nu ştiu cum, nu se ştie, se năzare etc. care alimentează o oarecare teamă, mai multe dubii în privinţa exteriorizării sau interiorizării lumii” [2, p. 42]. Aceeaşi metodă (a gândirii critice) e şi aici: „Această punere în abis se efectuează în oglinzi paralele, având şi funcţie arhitectonică. Romanul este structurat în nuvele, care ar putea fi întitulate „Bunicul”, „Nistrul” ş.a.m.d.” [2, p. 45]. Structurile sunt observate atât la nivel formal, cât şi la cel conceptual. În acest sens, criticul observă pe bună dreptate anticipaţia şi presentimentul ca tehnici literare (lăstunii).

O abordare antropologico-literară, venită pe filonul biblic este aceasta: „Nu întâmplător relaţiile dintre Isai şi Ile pot fi lecturate şi ca o nouă variantă de raporturi dintre un Abel şi un Cain, tensiunile amplificându-se şi menţinându-se la diferite niveluri ale structurii, ale straturilor romanului, de suprafaţă şi de adâncime” [2, p. 45]. Sau pe filon mitologic: „Zborul frânt e o expresie simbolică a realităţii trăite , a eşecurilor, a posibilităţilor ratate. Isai e un fel de Icar care a încercat să se înalţe peste prejudecăţile comunităţii” [2, p. 58].

Tot cumva poststructuralist, la Alexandru Burlacu, sincronia e primordială faţă de diacronie, căci diacronia şi sincronia se amestecă într-o lectură a prezentului de ieri ce converge în cel de azi. În acest sens, e vorba de o apropiere, o actualizare a textului lui Vladimir Beşleagă prin contextualizare istorico-literară. De aici vine poate şi dexterioasa flexibilitate a adaptării la uzanţele glotice ale timpului. Ne referim la acceptarea fără resentimente şi reticenţe de orice fel a termenilor ce vin din limba engleză, ca o marcă a epocii şi a culturii globalizante pe care o trăim. Pentru generaţia mai tânără e un semn de „tinereţe” ştiinţifică, de lecturi „tonifiante” din care vine o calmă acceptare a ticurilor verbale pe care le posedă o epocă cu bunele şi relele ei. Spre exemplu, citim la pagina 48 a studiului: „Naraţiunea ca expunere (telling-ul) e înlocuită prin naraţiunea ca reprezentare (prin showing)”. Am putea reproşa prezenţa acestor anglicisme, anunţându-le preţioase şi pretenţioase, doar că venind dintr-o lume în care showul este o imanenţă, nu avem decât să constatăm oportunitatea acestora.

Or, Alexandru Burlacu este un exeget cu vaste lecturi teoretice şi literar-artistice. Uimeşte la el documentarea aproape exhaustivă (interviuri şi alte texte de istorie şi critică literară). Identifici aici un vocabular terminologic (neabuziv) care trădează cu uşurinţă pe teoreticianul literaturii şi vastele-i cunoştinţe de naratologie, dar nici pe departe nu este vorba de acea paradă de termeni abstracţi pe care o poţi întâlni în multele studii literare de azi. Teoria este pliată pe text, la modul cel mai organic şi cu argumentele pe masa de scris: „Ceea ce trebuie reţinut din acest fragment, în primul rând este polisindetul, un mijloc eficient de expresie a insistenţei, reiterarea contrapunctică a mai multor motive, a mai multor perspective temporale şi naratoriale în abordarea păţaniei” [2, p. 38].

Totodată, aplicarea metodică a teoriei asupra unui text şi asupra unui autor concret şi mai ales maniera în care se face ne spune că avem în faţă şi pe profesorul de literatură, fapt ce anunţă că această carte despre cele două romane ale lui Beşleagă este una utilă şi în scopuri didactice (în şcoală şi la facultate). Toate acestea cumulează în ideea că în cazul lui Alexandru Burlacu exegeza este în primul rând un act de comprehensiune.

Găseşti aici o capacitate performantă de lectură comparativă, de identificare a izomorfismelor şi constantelor literare, făcând trimiteri la originile romanului care ar fi de speţă faulkneriană, sadoveniană şi rebreriană, pe de o parte, şi la sincronizări cu proza lui Camil Petrescu, Anton Holban şi Hortensia Papadat-Bengescu, pe de altă parte. Astfel, constaţi o firească apelare la alţi autori şi alte texte. Criticul, aplicând exerciţiul comparativ, menţionează faptul că „romanul lui Beşleagă este unul experimental şi se sincronizează cu noul roman francez, aspect despre care va reflecta, mult mai târziu, scriitorul însuşi” [2, p. 9], sau că „bunicul este un personaj tipic prozei rurale, o figură pitorească, un personaj înrudit cu bătrânii sadovenieni” [2, p. 31], sau „Malul, întocmai ca spânzurătoarea din Pădurea spânzuraţilor de Liviu Rebreanu, este aşadar privit din diferite perspective, de diferite personaje cu ochiul liber, cu binoclul, având în lumea personajelor diferite proiecţii fiinţiale şi mai multe relaţii dialogale” [2, p. 50].

Alexandru Burlacu a observat situaţia bipolară a acestui roman prin abordarea temei relaţiei dialogale, a plurivocităţii textuale şi prin deschiderea pe care o are faţă de iniţiativele semantice ale autorului acestui roman. Dialogismul, consideră criticul, ţine în primul rând de „personajul central al romanului (aflat mereu într-un dialog între Eu-Acesta cu Eu-Acela)” [2, p. 28], de unde şi starea lui de „vinovat fără vină” [2, p. 29]. Ştim că la Bahtin „hibridul romanesc” ţine de un sistem de combinare a limbajelor organizat într-o manieră artistică, sistem care pune în lumină un limbaj cu ajutorul altui limbaj şi modelează imaginea vie a altui limbaj [1, p. 224]. Astfel, acest eseu metatextual ne prezintă bahtinian romanul ca pe „un permanent dialog de voci ale locutorilor” [2, p. 40]. Din acest metatext reiese că „Zbor frânt” este un roman amplu, un text plural.

Alexandru Burlacu observă reuşit că romanul nu ne prezintă proiecţiile lui Isai în lumea ce îl înconjoară, ci mai degrabă introiecţiile ei în interiorul lui, căci Isai este omul în devenirea sa istorică şi geografică, omul care vrea să strige: „Istoria e un coşmar din care vreau să mă trezesc” (J. Joyce), iar criticul să constate: „cărţile sunt nişte oglinzi infinite ale istoriei”. De aici şi explicaţia de ce lumea acestui roman este cea a unor „ciudaţi şi suciţi” [2, p. 7], căci este vorba despre „ontologia complexă a unei drame cu valoare de simbol, a unui destin de înstrăinaţi, de coborâre într-un infern al existenţei în contratimp, trăind intens în subteranele unui timp istoric” [2, p. 46]. Or, istoria noastră, chiar dacă la unii aceasta de mult s-a sfârşit (Fukuyama), după ce Dumnezeu a murit (Nietzsche), oricum rămâne a fi o temă literară majoră.
Acest eseu nu este nici pe departe un fel de odă înflăcărată autorului sau romanului. O vedem şi din cele ce urmează: „Desigur Zbor frânt este, din perspectiva zilei de astăzi, un roman vulnerabil, cu mici neadevăruri sau minciuni cu care Beşleagă a încercat pe ici, pe colo să-i facă mai «raţionali» pe ai noştri, de pe malul nostru” [2, p. 9]. Or, „a critica înseamnă a-l înţelege pe un autor mai bine decât s-a înţeles el însuşi” (Friedrich Schlegel). Şi găseşti în această carte observaţii de exeget obiectiv.
Critica literară românească ultra Tigrum et Efratum, adică dincolo de spaţiul interriveran pe care îl populăm, ar putea găsi şi azi în romanul lui Vladimir Beşleagă o carte demnă de toată atenţia. Aşa cum zborul e aproape mereu o bună metaforă, încercarea de a integra în spaţiul românesc a acestei cărţi ar îmbogăţi literatura română în sens geografic, chiar dacă aparent fiind vorba de o geografie „sălbatică”, străină, mai bine zis, înstrăinată de câteva secole deja. Un „ghid” în acest sens ar fi pentru cititorul şi criticul de peste Prut romanul „Rusoaica” de Gib Mihăiescu, cartea care te poziţionează pe Nistru, cu faţa spre un spaţiu tot mai sperietor în ultimul timp. Trăind cu prejudecata receptării literare, credem că un text poate fi receptat diferit, fără a-i fi alterate structurile de bază. Ceea ce ne demonstrează Alexandru Burlacu încă o dată este faptul că e posibil să faci literatură în adevăratul sens al cuvântului şi acesta este cazul scriitorului Beşleagă.

Alexandru Burlacu nu se anunţă şi nu se pretinde un judecător literar, dar are darul miraculos de a te câştiga de partea judecăţii sale printr-un propriu ansamblu de convingeri şi argumentări ferme, dar deloc tiranice şi unele, şi altele. Cu textele critice ale lui Alexandru Burlacu înţelegi că istoria literară (cea mai recentă şi cea mai veche) nu este şi nu poate fi o promenadă de divertisment istorico-literar, cum ar dori să creadă sau să afirme unii care vin din zona globalizării anihilatoare de valori istorice.

Referinţe bibliografice:
1. Bahtin, Mihail, Probleme de literatură şi estetică. Traducere de Nicolae Iliescu, Bucureşti: Univers, 1982, 599 p.
2. Burlacu, Alexandru. Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului. Chişinău: Gunivas, 2009, 124 p.
3. Toffler, Alvin. Şocul Viitorului. Traducere de Leontina Moga şi Gabriela Mantu, Bucureşti: Editura Politică, 1973, 516 p.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>