Alexandru Burlacu şi critica vârfurilor literaturii din Basarabia

GRIGORE CHIPER
Universitatea de Stat din Tiraspol, Chişinău

Abstract
The literary critic Alexandru Burlacu proves, in terms of literary analysis, în materie de comentariu literar, very broad and diverse interest: un interes foarte larg şi divers: poetry and prose of Bessarabia from the 1920s-1930s, fundamental novels of Soviet literature placed under the sign of reinterpretations; trends in contemporary literary criticism; explorations of new paradigms within the post-Soviet poetry, etc. His major work to date consists of those three volumes of Texistences (2007, 2008, 2012), in which each writer is revealed from a perspective that is considered important by the critic to set their profile in contemporaneity.
Keywords: recovery, reinterpretation, axiological criterion, immanent ideology, symbol, anti-Utopia.

Numele lui Alexandru Burlacu începe să se impună în critica literară românească de pe la sfârşitul anilor ´90. Câmpul de interes al criticului este foarte larg şi divers. O simplă enumerare a titlurilor de cărţi şi articole o dovedeşte cu prisosinţă, iar marea majoritate poartă un caracter recuperator. Acest conglomerat de interese iradiază către următoarele zone: poezia şi proza din Basarabia anilor ’20-’30, cărora le-a dedicat mai multe studii consistente; romanele fundamentale din literatura sovietică plasate sub semnul unor reinterpretări; tendinţele criticii literare contemporane; tatonări în sfera noilor paradigme poetice postsovietice ş.a.

Autorul publică volume care îl lansează definitiv în peisajul criticii, iar opera sa capitală de până acum o formează cele trei volume de Texistenţe (2007, 2008, 2012), adevărată hârtie de turnesol a manierei sale critice. Astfel, este impus un sistem propriu de selectare, comentare şi evaluare a literaturii române din Basarabia, dar şi din întregul areal românesc. Deşi criticul îşi îndreaptă atenţia în toate direcţiile creaţiei literare – proză, poezie şi critică literară –, se pot observa anumite preferinţe şi tendinţe în discursul critic din aceşti ani. Alexandru Burlacu se interesează în primul rând de numele consacrate ale literaturii române din Basarabia. Interesul său capital este exercitat deopotrivă asupra prozei şi poeziei, dar şi asupra unui segment al criticii literare profesate în Basarabia din perioada interbelică până în prezent. Nu este vorba atât de o problemă de gust, cât de un rol pe care criticul şi-l asumă în aceste momente cruciale în destinul nu numai literar al acestui ţinut. Criticul cunoaşte foarte bine obiectele sale de cercetare şi îşi poate permite să le judece în deplină cunoştinţă de cauză, el intră la esenţe, punându-i pe autorii vizaţi într-un context social, politic şi literar cât mai larg cu putinţă, aşa încât dimensiunea autorilor comentaţi să fie mai aproape de realitatea de astăzi. Printre rânduri se poate deduce că tânărul stat Republica Moldova a traversat mai multe epoci, fiecare fiind caracterizată prin trăsături dramatice specifice, şi se află în pragul unor bilanţuri. Discutarea problemelor de ordin major, fundamental va ajuta literatura care se scrie actualmente să scape de anumite clişee şi anchiloze, să traverseze mai uşor un timp erodat de propriile greutăţi.

În scrisul lui Alexandru Burlacu se întrevede o anumită specializare pentru proză, dar specializările criticului literar poartă un caracter relativ. Şirul de autori puşi sub obiectiv începe cu un patriarh. În cazul prozatorilor este vorba de Constantin Stere. Apoi lista e continuată cu prozatorii care au făcut epocă literară în perioada sovietică: Ion Druţă, Vladimir Beşleagă, Vasile Vasilache şi Aureliu Busuioc (Ultimul s-a produs din plin ca prozator şi în perioada post-sovietică). Nu e trecută cu vederea diaspora reprezentată bineînţeles de Paul Goma. Mai trebuie adăugat şi elementul surpriză: creaţia lui Leon Donici-Dobronravov, îndeosebi cel din Revoluţia rusă şi Marele Archimedes. Dar există şi o coadă a cometei: proza lui Vlad Ioviţă. Donici şi Goma îi vor fi necesari şi atunci când va trebui să apeleze la repere de comparaţie.

În mai multe locuri, criticul face o contabilitate rece a romanelor rezistente din trecut (interesante ca lectură şi variate din punct de vedere hermeneutic), şi de fiecare dată „lista lui Schindler” rămâne aceeaşi. În 20 de ani de democraţie, starea de lucruri nu s-a schimbat esenţial, demonstrând că romanul nu se poate dezvolta nici într-o societate constrânsă ideologic, dar nici într-una lipsită funciarmente de piaţă, de mecanismul cererii şi ofertei. În aşa fel ajungem la o situaţie paradoxală, când demersul critic depăşeşte cantitativ şi calitativ producţia de romane.

Romanele sovietice cele mai reuşite sunt analizate de Alexandru Burlacu mai mult în latenţa lor, în forţa lor anticipativă decât în materia propriu-zisă.

Fiecare scriitor este dezvăluit dintr-o perspectivă pe care criticul o consideră importantă pentru a fixa profilul acestuia în contemporaneitate. De fiecare dată, autorul Texistenţelor încearcă să prindă creaţia unui autor în datele sale fundamentale. Criteriul axiologic este aplicat când intrinsec, când extrinsec. Gestul recuperator e cu atât mai relevant, cu cât unii autori au o operă încheiată.

Bunăoară, Ion Druţă este evaluat atât sub aspectul operei literare, cât şi sub cel al memorialisticii şi publicisticii sale publicate în ultimii ani. Ion Druţă nu poate fi analizat în afara ideologiei de care e saturată opera sa: fie că e vorba de ideologia pe care o susţine sau o combate deschis în articole, fie că e vorba de o ideologie imanentă, strecurată abil în operă. În plan literar, Alexandru Burlacu remarcă just: „Cea mai rezistentă creaţie a scriitorului, mai exact, ceea ce rămâne mai puţin afectat de timp este proza scurtă” [2, p. 157]. Proza sa scurtă etalează un lirism fin, având şi o dublă conotaţie ideologică: lirismul ca formă de boicotare a istoriei şi de îmbrăţişare a unor idealuri paseiste. Nu altfel stau lucrurile cu romanul lui Druţă şi cu romanul în general. Vorbind într-un alt capitol despre proza lui Vlad Ioviţă, criticul îl citează pe acesta subscriind şi urmărind în fond aceeaşi demonstraţie: „Deocamdată, văd în romanul contemporan moldovenesc un conglomerat de nuvele, mai reuşit sau mai puţin reuşit, unite printr-o atmosferă poetică, şi nu printr-o structură romanescă” (Serafim Saka, Aici şi acum, 1973, p. 43).

În publicistica scriitorului stabilit la Moscova, publicată în ultimii ani pe paginile revistei chişinăuiene Săptămâna, Alexandru Burlacu vede o încercare perpetuă a autorului Poverii bunătăţii noastre de a trage jăraticul la turta sa, mutând accentele înfăţişate ironic de critic prin două simboluri: carul cu boi şi căruţa (naţiunii). Parabola criticului cu carul cu boi şi cu căruţa poate fi rezumată astfel: Ion Druţă a fost scriitorul care a cochetat în permanenţă cu puterea („căruţa”), etalând o falsă disidenţă. El nu şi-a pus problema în perioada sovietică de a lupta cu sistemul şi nu a încercat nici după dispariţia URSS-lui de a lua atitudine, aşa cum au dovedit adevăraţii intelectuali: „Druţă a fost şi rămâne un scriitor sovietic, un reprezentant important al realismului socialist, unul care alături de alţi corifei de la periferiile imperiului au umplut vidul spiritual după strangularea revistei Novâi mir, după expulzarea lui Soljeniţân” [2, p. 27]. Procesul demitologizării literaturii sovietice este foarte important în contextul europenizării ţării noastre.

Alexandru Burlacu încearcă să reabiliteze romanul lui Vasile Vasilache, Povestea cu cocoşul roşu (1966), utilizând o grilă postmodernistă. Unii critici mai în vârstă s-au arătat surprinşi de grila de lectură aplicată unui roman din perioada sovietică, adică de posibilitatea de-a aşeza un roman proteic, logoreic, populat de o lume colhoznică adeseori tembelă, un roman caracterizat printr-o lipsă programatică a subiectului, pe patul – e adevărat, spaţios, generos – al posmodernismului apărut la noi peste ani şi epoci. Criticul conştientizează, din start, riscurile, dar nu renunţă la demonstraţie, lăsând totodată uşile deschise unor noi interpretări. În efortul aproape disperat al lui Alexandru Burlacu contează nu atât argumentele sale, care nu sunt irefutabile (criticul invocă, în primul rând, fragmentarismul propagat de autorul romanului la toate nivelurile, în special deconcertarea vocilor narative, scoţând astfel naratorul principal de sub incidenţa unor judecăţi aspre, detaliu de care autorul Poveştii… a fost acuzat în epocă; invocă crearea unui univers antiutopic, în spiritul literaturii ruse; disertaţiile interminabile ale Academicianului imprimă operei un caracter de metaroman, propriu literaturii postmoderniste; apoi enumeră trăsături mărunte, dar nu mai puţin relevante: ludicul, ironia, parodicul, simulacrul, ambiguitatea), pentru că nu discută totuşi despre Numele trandafirului. Este mai important faptul că Alexandru Burlacu lărgeşte orizontul de receptare a  unor opere sovietice aproape proscrise, le scoate din anonimatul indiferent pentru a le readuce la suprafaţa zilei.

Mobilurile care îl determină pe critic să ia proza lui Leon Donici în colimator sunt două:

1. În 1997 a fost editat la Bucureşti un volum antologic, Marele Archmedes, care a putut să pună în lumină personalitatea multilaterală şi creaţia originală a lui Leon Donici. Cu toate acestea, opera literară a scriitorului, remarcă criticul, este încă puţin analizată de exegeţii literari.

2. Leon Donici a trăit în Rusia, la Sanct-Petersburg, tocmai în perioada marilor cataclisme politice, sociale şi culturale petrecute în Imperiul Ţarist, care au afectat volens-nolens şi provincia Basarabia. A fost membru al unor grupări literare frecventate de Alexei Remizov, Leonid Andreev, Evgheni Zamiatin ş. a. Întors acasă a scris cuvinte memorabile, care nu şi-au pierdut actualitatea: „Din toate puterile trebuie să vă adunaţi în jurul României. Afară de datoria cetăţenească e o chestie de bun simţ şi – dacă doriţi – de bun gust. Am văzut şi am cunoscut pe cei ce pretind Basarabia. Să ne ferească Dumnezeu de ei!” [2, p. 22]. O paralelă cu Ion Druţă, care se află şi el în inima Rusiei, se impune. Nu în zadar criticul notează că figura lui Donici rămâne azi „neordinară prin verticalitatea sa” [2, p. 31].

Dar noutatea lui Donici nu este doar de natură patriotică sau pur exotică. Romanul său Marele Archmedes (1922) „anticipează o întreagă literatură a antiutopiilor, centrate pe critica totalitarismului comunist în secolul al XX-lea” [2, p. 22]. Este poate şi o influenţă a romanului Noi (1920) al lui Zamiatin, tradus în Occident şi care a influenţat o întreagă literatură de la Orwell la Huxley şi alţii. Analiza romanului este cu atât mai semnificativă, cu cât acest tip de proză nu a avut continuare nici în literatura interbelică, nemaivorbind de literatura sovietică ce amendase în bună parte experimentul. În aşa fel, literatura a fost văduvită de o tradiţie care a proliferat în Occident.

Dintre toţi prozatorii basarabeni, Alexandru Burlacu se pare că îl privilegiază pe Vladimir Beşleagă, căruia i-a dedicat o lucrare aparte, un studiu monografic. A publicat şi o carte de dialoguri literare ale maestrului. Acest interes sporit şi neprefăcut este explicabil:

Beşleagă a fost şi rămâne în continuare o prezenţă activă a manifestărilor culturale din Republica Moldova.

Scriitorul reprezintă modelul unei personalităţi multilaterale, capabilă să ofere răspunsuri în materie de cultură şi politică, istorie şi religie (dar şi să formuleze întrebări dintre cele mai inteligente).

Proza sa (nu numai romanele care l-au lansat: Zbor frânt şi Viaţa şi moartea nefericitului Filimon) se distinge prin complexitate, lirism şi profunzime.

Beşleagă este unul din puţinii scriitori cu opere scrise pentru sertar.

Toate aceste motive reprezintă suficiente provocări cărora un critic de talia lui Alexandru Burlacu s-a simţit obligat să le răspundă.

Romanul lui Beşleagă este analizat prin prisma paradoxurilor identificate în materia epică. Chiar dacă despre Zbor frânt s-a scris enorm de la 1966 încoace (anul apariţiei acestuia), Alexandru Burlacu nu ezită să-l mai treacă o dată prin furcile caudine ale analizei, utilizând noi procedee de cercetare a artei narative şi noi criterii axiologice – toate inaccesibile pentru criticii din regimul totalitar. Demersul său e cu atât mai oportun în noul context al sincronizării cu literatura română, când critici recunoscuţi din dreapta Prutului au situat romanul lui Vladimir Beşleagă în aceeaşi galerie cu operele unor romancieri de primă mână, precum D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura (a se vedea eseurile lui Ion Simuţ consacrate prozei basarabene de azi).

Romanul este disecat pe pânze largi şi este înscris fie în formula faulkneriană, fie în tipul de romane dorice din triada lui Nicolae Manolescu. „Structura dialogică” a criticului vizează şi modalitatea de investigare a faţetelor exterioare ale cărţii (geneză, context, miză etc.), care alternează cu confesiunile scriitorului Beşleagă, publicate în presă – uneori în termeni contradictorii – pe parcursul carierei sale, încât demersul criticului Burlacu, astfel condimentat, devine de-a dreptul incitant. Partizan al clarităţii, Alexandru Burlacu denunţă, ori de câte ori are ocazia, pasajele obscure, ermetice din comentariile lui Beşleagă, făcute la solicitarea interlocutorilor pe marginea cărţilor sale. Bunăoară, fragmentul în care Beşleagă spune că Zbor frânt ar reprezenta un roman-dispută „între lumea dreptăţii, lumea adevărului şi lumea morţii, lumea crimelor” este sancţionat de critic drept „evaziv” (p. 16).

Metodele de lucru ale lui Alexandru Burlacu sunt simple, stilul este lejer, spontan, neforţat, cuceritor. Criticul se mişcă cu dexteritate şi uşurinţă printre meandrele poeziei, dar şi printre resorturile prozei, inclusiv prin scriitura arborescentă a lui Beşleagă. Ceea ce Alexandru Burlacu spune despre Beşleagă, poate fi referit şi la el: „…în plan narativ, discursul monologic e înlocuit cu structura dialogică” [1, p. 8].

Observăm că grila aplicată prozei de vârf a literaturii scrise între Prut şi Nistru va fi aplicată şi poeziei. Magda Isanos, poeta interbelică, este cea care tutelează de departe poezia basarabeană. Apoi sunt prinse cu clame numele emblematice ale liricii postbelice: Grigore Vieru şi Dumitru Matcovschi. Mica pleiadă este încheiată de Andrei Ţurcanu, a cărui poezie rotunjeşte o buclă importantă a liricii basarabene situate între tradiţie şi modernitate. Prin Cămaşa lui Nessos (1988), Alexandru Burlacu se apropie de Beşleagă (sau invers), cu romanul său Viaţa şi moartea nefericitului Filimon, „ambele fiind cam toată zestrea noastră literară de sertar” [2, p. 197]. Paralelismul dintre Andrei Ţurcanu, poetul, şi Vladimir Beşleagă nu se încheie aici: „…labirintul şi îndărătnicia, asumată cu luciditate, oarba rătăcire prin beznele sale sunt caracteristice în egală măsură pentru ambii autori” [2, p. 198].

Dacă scrie despre Matcovschi sau Vieru, caută să ajungă la rădăcinile cele mai sănătoase: „Poetul, în cele mai bune poeme, polemizează cu spânii regimului totalitar, în mod ostentativ îşi etalează identitatea românească, are un nedisimulat respect pentru cultura clasică, scrie simplu şi stilizează folcloric bucuria de a fi” [3, p. 70]. Deşi această formulă inaugurală poate fi aplicată ambilor poeţi (dar şi altora din aceeaşi perioadă), criticul introduce, ca într-o veritabilă analiză semiotică, semele diferenţiatoare:

Pentru Matcovschi „versul său devine în permanenţă un descântec de alb şi negru”, care evoluează spre final în blestem.

Pentru Vieru se evidenţiază dragostea ca cel mai pur sentiment şi tânguirile lui Orfeu ca cel mai pur cântec.

Criticul identifică un loc foarte apropiat unde se pot întâlni cei doi poeţi: scena pentru Matcovschi şi estrada pentru Vieru.

În poezia lui Andrei Ţurcanu criticul determină cele două maluri: „conştiinţa tragică” şi „destinul întors”, între care se situează o lungă „odisee iniţiatică”, „o călătorie prin labirinturile unei lumi naufragiate, fără un ax interior, pândită de pretutindeni de agresivitatea unor forţe malefice omniprezente”, o călătorie încheiată cu un „estuar”, „o regăsire în faţa infinitului, a morţii, a lui Dumnezeu” ” [2, p. 198].

În poezie şi proză, Alexandru Burlacu porneşte dintr-un tradiţionalism şi exotism literar (Stere şi Isanos), în care e căutată un fel de legitimitate, merge spre o literatură cu vârfurile rămase în epoca socialistă, unde e de căutat mai degrabă cheia insucceselor literare extinse în timp, şi se opreşte exact unde începe (dacă începe) literatura nouă.
Discursul critic al lui Alexandru Burlacu conţine o componentă didactică, ceea ce îl face accesibil, asimilabil şi stimulator. El îşi construieşte demersul critic gravitând în jurul câtorva idei-piloni, formulate la începutul studiului şi asupra cărora revine în permanenţă până la epuizarea temei. Este o tehnică elaborată de multă experienţă şi muncă ce stau în spatele unor exprimări simple şi clare.

Referinţe bibliografice:
1. Burlacu Alexandru, Texistenţe 1. Drama zborului frânt. Chişinău: Elan Poligraf, 2007.
2. Burlacu Alexandru, Texistenţe 2. Scara lui Osiris. Chişinău: Tipografia Centrală, 2008.
3. Burlacu Alexandru, Texistenţe 3. Umbra lui Ulysse. Chişinău: Profesional Service, 2012.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>