Andrei Ţurcanu: proiecţiile unei contrautopii poetice

Abstract
This article analyzes the second volume of poetry by one of the most important poets of the generation 70 of the space between the Prut and Nistru – Andrei Ţurcanu. In the prozo-poems of this journal of elegies for the last minds, held in the period from 31 December 1999 to 29 March 2000, it’s establisheda counter-utopia of a sick political system, of totalitarian essence, like Moldova, going through a difficult period of transition.It is also a reaction of a lucid consciousness, of a temperament totally engaged in the city’s problems, in disagreement with the noisy and festivist patriotism of our political, social and cultural darkness’ bustle. As hermetic and reflective, in the spirit of pure poetry, the poems of “Nessos” of the first volume were, such iconoclastic, “heretical” and transitive, transparent, deliberately involved, sometimes rhetoric messianic, the elegiac verses are, being full of shadows and alienation, illuminated by a tragic consciousness of the impossible options. The piercing eye of the poet has the horrifying revelation of a world adrift, sensing the nearness of the apocalypse in the mioritical space where a brother is able to envy and betray his own brother.
Keywords: Andrei Ţurcanu, prozopoems, counterutopia.

După o tăcere îndelungată de la debutul în poezie cu „Cămaşa lui Nessos”(1988), Andrei Ţurcanu, între timp deputat şi consilier prezidenţial, dă un „jurnal-poezie” de „Elegii pentru mintea cea de pe urmă”(2000) şi un volum de eseuri politice, „Sabatul sau noaptea vrăjitoarelor politicii moldoveneşti”(2000), cu un epigraf celebru din Evanghelia după Ioan: „Şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (8, 32), un principiu concludent prin mesajul de program al unei opere întregi. În acest sens, elegiile se vor manifeste ardente către „prostitul popor”, nişte strigăte de durere în lung-prea-lunga noastră noapte politică.

În linii mari, prozopoemele din „jurnalul poetic”, ţinut între 31 decembrie 1999 şi 29 martie 2000, instituie o contrautopie despre un sistem politic bolnav, despre „groapa comună” pre nume „r.m.” („Ghid turistic «R.M.2050»”) căci, vorba profetului, „ieşirea se amână”. Este şi o reacţie a unei conştiinţe lucide, a unui temperament totalmente angajat în problemele cetăţii, în dezacord flagrant cu patriotismul zgomotos şi festivist din forfota întunericului politic, social şi cultural. Adrian Dinu Rachieru, un fin analist al poeziei basarabene, cu privire la (in)comodul Ţurcanu, remarcă „prezenţa sa statutară, oarecum nefirească în viermuiala literatorilor genialoizi, fireşte pizmaşi şi cârcotaşi”.

Elegiile exprimă un glas îndurerat, un strigăt, „din tunelul tranziţiei”. Pe cât de ermetice şi reflexive, în spiritul poeziei pure, se arătau poemele lui „Nessos”, pe atât de iconoclaste, „eretice” şi tranzitive, transparente, deliberat angajate, pe alocuri retoric mesianice sunt versurile elegiace, pline de tenebre şi alienare, luminate de o conştiinţă tragică a opţiunilor imposibile.

Ochiul sfredelitor al poetului are revelaţia înfiorătoare a unei lumi în derivă, intuind apropierea apocalipsei în spaţiul mioritic unde frate pe frate pizmuieşte şi vinde. Materia poetică, transfigurând neantizarea fiinţei unui neam, e segmentată în 15 piese, de o mare forţă sugestivă, fragmente esenţiale din cercurile unei contautopii „ pe un picior de plai/ pe-o gură de rai” despre o durere comună în perpetuă desfăşurare.

„Ars poetica” elegiilor, „31 decembrie 1999”, trimite la nenumărate semnificaţii simbolice de rotunjire a mai multor cicluri temporale: încheierea lunii, anului, secolului şi mileniului. Ce ne aşteaptă la început de nou mileniu dacă nu aceleaşi eşecuri şi ratări, grozăvii şi deraieri existenţiale, în care ciobăneii-politicieni, împăcaţi, hăcuiesc Mioriţa, iar noi, furaţi de saltimbancii clipei curente, suferim „măcinaţi între valţurile unei mori,/ jumătate prinsă de-o stea,/ jumătate înghiţită de hău”. Istoria trece pe alături de noi „jumătate aici, jumătate departe,/ măcinaţi, măcinându-ne…”. „Ars poetica” elegiilor pune în abis infernul unei „lumi răsturnate”:

 

„Eheu! Încă un an

ni s-a furat din istorie

de saltimbancii clipei curente.

La acest hotar de milenii –

r.m.

şi noi

măcinaţi între valţurile unei mori,

jumătate prinsă de-o stea,

jumătate înghiţită de hău.

 

Jumătate aici, jumătate departe,

măcinaţi, măcinându-ne…

 

Tot aşa irosi-ni-s-or anii,

legănaţi într-un cântec-descântec

cu o maşteră oarbă la răscruce de drumuri,

un copil rătăcit într-un codru sălbatic

şi trei ciobănei, împăcaţi, pe o coamă de deal

hăcuind Năzdrăvana pentru frigare”.

(„31 decembrie 1999”)

 

Acest poem liminar anunţă temele şi motivele recurente ale unei contrautopii poetice, apetenţa poetului pentru imaginarul străluminat de tradiţie, indus de energii cosmice, magnetizat de gigantism, prozaism în maniera lui Walt Whitman. Evenimente din culisele puterii, viaţa social-politică devin reportaje versificate despre veşnicia noastră somnolentă. Ca la orice mare poet de azi, la el „totul este intertext”, „uneori cu trimiteri livreşti în exces, construind visata Utopie a Cărţii” (Adrian Dinu Rachieru). Simplitatea de data aceasta nu e căutată, ea e în sensul real al fenomenelor politice, sociale culturale, iar pe măsură ce te apropii de esenţele elegiilor, revelaţiile prozopoemelor le aflăm nu atât în expresia transparentă, în formele de intertextualizare, cât în bogăţia semnificaţiilor.

Textul, de regulă, se scrie cu alte texte, prioritate acordându-i-se „textului lumii” (Roland Barthes), textului în care e încălcată ordinea firească a lucrurilor, a mecanismului politic, când, pur şi simplu, „ceva nu e în regulă”. Iată un text emblematic cu figuri şi figurine uşor recognoscibile şi oarecum etern atemporale: „Ceva nu se potriveşte/ în vrăjelile dlui preşedinte Mucinschi…/ Nu se mai machiază/ cum făcea până mai ieri în fiecare dimineaţă cu grijă,/ e tot mai nervos,/ iar uneori pare cu-adevăratelea înfuriat./ Pentru un berbant fluşturatic,/ care toată viaţa nu a făcut decât/ să confunde mereu piciorul paharului/ cu piciorul femeii (şi viceversa),/ e prea mult.//Ceva nu se potriveşte, cu siguranţă,/ în socotelile sale…// „Gloata de proşti”, „cireada de boi”/ (poporul adică!)/ nu-l mai vrea./ S-ar mai lăsa el, nu-i vorbă, şfichiuit uneori cu biciuşca,/ dar refuză cu înverşunare să stea cu capul băgat în pământ/ şi să fie în continuare/ pasivul nesăbuitelor sale capricii./ Şi preşedintele îşi iese din pepeni./ Sau, poate, de vină sunt tornadele tot mai frecvente/ din îndepărtata Floridă natală,/ care vara aceasta i-au stricat zarzavaturile/ de pe lângă casă?…/ (Cu ce să-şi potolească acum el mahmureala de dimineaţă/ dacă prima doamnă a ţării/ nu a avut ce pune la murat în borcane?)/ Iată întrebarea!/ Iar noua majoritate parlamentară/ cu barba lui Zurie Moşca emblemă/ (sugestie a genitalului virgin puberal/ mângâiat delicat de o mână curată)/ trebuie să dea de urgenţă un răspuns./ Ceva nu e în ordine, e clar…/ Nu vedeţi cum se frământă dl preşedinte,/ cum fumează, pachet după pachet,/ din comanda specială «CTC»,/ cum aprinde ţigările, trage un fum, apoi le-aruncă,/ şi iară, şi iară, şi iară,/ de parcă ar fi nişte guverne moldave!…/ /Dle Mucinschi… dle preşedinte…/ tata nostru de ieri şi (Doamne, păzeşte-ne!) de mâine…/ ce să facem ca să-ţi treacă amarul?// De noi – nicio grijă,/ noi o ducem cumva./ Deocamdată înotăm ca nişte umbre,/ tuşind de oftigă, de inaniţie,/ de fulgii frumoşi ai lui Zgaibă/ şi de graţioasele curcubeie/ desenate în aer direct cu o peniţă de aur/ de Ciulică-Bulei,/ abia mai zărindu-ne unul pe altul,/ /fără a ne mai cunoaşte, înstrăinaţi/ şi străini în propria-ne vatră/ printre suluri de fum/ printre suluri de fum/ printre suluri de fum…” („Ceva nu e în regulă…”). Comentariile sunt de prisos. Domnul conducător Mucinschi este dintre cei care, vorba lui Arghezi, una spun şi alta fumează. Dispreţul deschis pentru preşedinte şi cimotiile sale presupune, în lumea noastră de azi, mult curaj, demnitate, incoruptibilitate. Filmul din/ despre „palat” e dezolant, foarte semnificativ prin evenimente carnavaleşti, din eposul buf sau, mai bine spus, remarcabil prin lipsa de evenimente. Cu adevărat, în lumea aparenţelor cu „personulităţi” de toată mâna, printre suluri de fum, ceva nu e în regulă.

Fluxul de cuvinte se dezlănţuie năvalnic în texte de o constantă intransigenţă. Discursul analitic, lucid şi tăios are ceva din stilul unui redutabil polemist şi pamfletar de clasa lui Paul Goma (pentru care de mai mult timp luptă cu morile de vânt pentru a-l aduce la Chişinău). Poetul e copleşit de durere atroce când vine vorba de corifeii patriotismului logoreic. Poezia lui cu un ochi râde şi cu altul plânge: „Cum dau năvală peste sărăcia noastră,/ cum vin puhoi şi cum se îngrămădesc/ aceştia cu fericirea poporului!/ Doamne, câţi ne vor binele!/ Şi noi, proştii, cu masochismul nostru,/ cu tradiţionala modestie naivă,/ cu acel complex al umilinţei/ care se cheamă ruşine/ şi care ne ţine mereu la colţul mesei/ şi în coada istoriei,/ nici prin gând să ne treacă ce importanţi mai suntem!/ Aveam, e adevărat, o speranţă,/ o licărire de gând, o slabă îndoială,/ că nu suntem chiar ultimii de pe această planetă/ ca să nu vrea cineva să ne conducă./ Dar aşa de mulţi doritori/ şi atâta-îmbulzeală/ în perimetrul îngust al eşichierului politic autohton/ nu am aşteptat vreodată./ Din ‚90 încoace mereu aceleaşi simandicoase feţe,/ aceleaşi puşlamale îmbrâncindu-se,/ călcându-se pe picioare,/ înfrăţiţi «pe vecie» în ziua de marţi,/ pentru ca vineri să se duşmănească de moarte,/ se înghesuie să ne salveze,/ să ne scoată din groapa comună «r.m.»/ şi să ne pună direct în poala lui Dumnezeu./ Aici să fie oare mana cerească/ şi suntem noi chiar halca de fagure dulce?…/ Pentru că aceştia cu fericirea poporului/ vin şi vin. Şi cum vin, nu mai pleacă,/ şi cum se-înfig în grumazul nostru,/ nu mai dau drumul…// Ei, tot mai mulţi,/ peste noi buluciţi,/ ne apasă de parcă însuşi Greul Pământului/ ni s-a pus cruce peste destin,/ iar noi, tot mai puţini,/ ca frunza în vânt clătinându-ne”.

Câtă cruzime şi rigiditate, atâta adevăr. Probabil că anume maniera lui persiflantă îl face greu suportabil între star-urile vieţii politice. În speţă, este dificil de stabilit cine o ia înainte aici: publicistul redutabil sau „poetul uriaş” (vorba lui Adrian Dinu Rachieru) cu „conştiinţa tragică” (Teodor Codreanu) a adevărului. Poetul reia strategii de proiecţie a lumii reale în transfigurări alegorice, fantastice sau mitice aplicate în odiseea iniţiatică din volumul de debut, dar cu o modificare distinctă, acum „călătoria” reprezintă o coborâre pe cercuri tot mai jos şi mai jos. De la Preşedenţie la Guvern şi Primărie te deplasezi imaginar pe la „Cutare, Cutărel, Cutărică”, pe la „cimotia lor mare de fini, cumetri, cumnaţi”/ (…) / ca în «Iadul» lui Dante – de sus către cei mai de jos” („Vremea”). În lumini rabelaisiene e răsfăţat nu numai Bondurel din Vişna, dar şi cutare, cutărel şi cutărică: Corbilă cel Roşu, Păsăţel Siniliul, ambasadorii Rusiei, Bulgariei şi başcanul Comratului, toţi acei care stau „fără permis de conducere, la cârma r.m.”.

În blamarea demagogiei politicienilor formula livrescă se îmbină firesc cu tiparul folcloric, iar accentul se schimbă pe problemele realităţilor vitrege, pe anevoioasa înaintare în „tunelul tranziţiei”:

 

„intrăm în ţărână tăcuţi,

până la glezne,

până la brâu,

până la gât.

Ne-au mai rămas afară

doar ochii, ca să putem vedea cerul

prin care în curând vom fi călători

singuratici,

şi gura cu un abur uşor

ridicându-se către Steaua Polară –

aura unui basm

cu tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără

de moarte,

verbul nostru comun

la persoana întâi plural, timpul trecut, prezent

şi viitor –

Of, mamă! „

(„Verbul comun la persoana întâi plural”).

 

Urmărite detectivistic, „slugile poporului”, care mai ieri au schimbat coada vacii cu e-mailul Parlamentului de la Strasbourg, sunt tratate inedit şi senzaţional, cu multă ironie şi sarcasm, cu inimitabilă vervă corozivă: „Ne civilizăm, intrăm în Europa,/ ce mai vorbă!/ Uitaţi-vă numai la politicienii noştri/ care mai ieri au schimbat coada vacii/ pe e-mailul Parlamentului de la Strasbourg,/ la distinsa lor plictiseală,/ la morga lor, în spatele căreia/ e greu să ghiceşti ce-i mai mult:/ mahmureala după cheful de ieri/ sau conştiinţa de sine trezită/ a celuia care îşi freacă seară de seară/ călcâiele crăpate/ cu săpun «Made in England».// Ce performanţă, domnilor, câtă cultură politică/ aici, la gurile Bâcului,/ unde Poarta Creştinătăţii se ţine stabil/ pe şapte partide creştin-democrate/ cu şase foşti lideri comsomolişti în frunte/ gata oricând să-şi taie unul altuia beregata!…// Sfinte Sisoe! – intrăm,/ iată intrăm în Europa,/ ne aducem şi noi contribuţia/ la circuitul de valori universale./ Preşedintele nostru, de-o pildă,/ pleacă încolo c-un banc din slăvita sa tinereţe/ şi vine înapoi cu încă un titlu de nobil –/ baronul-münchhausen-Mucinschi./ Miniştrii se duc cu lăzi de coniac,/ cu lostopane de şuncă afumată, jamboane,/ şi caltaboşi cât râşniţa mamei de-acasă,/ cu străchini de brânză de oi,/ cu gavanoase de jumări, borcane cu murături/ şi containere întregi de plăcinte…/ Cu aceste relicve naţionale/ ei îşi potolesc serile dorul de ţară.// Doamne, să vedeţi numai câtă melancolie,/ câtă sfâşiere lăuntrică,/ câtă dragoste de cei rămaşi departe,/ cu mâna întinsă după un bănuţ salvator,/ se dezlănţuie atunci în hotelurile de cinci stele/ din marile capitale ale lumii!…/ Abia acolo, departe de ţărişoara natală,/ se relevă sublimul unor cântece/ cu care acasă se beau în neştire/ poloboace de vin,/ abia în acele hoteluri luxoase,/ pe care distinsele noastre mărimi/ reuşesc doar într-o singură noapte/ să le dea un aspect rustic de grajd autohton,/ cu Deadea Vanea şi Oi, moroz! răguşind până în zori,/ vine iluminarea, subita înţelegere de sine:/ «Avem şi noi,/ zău, nu ni-i ruşine,/ avem cu ce ne duce în lume!»// Ce dacă părem mult prea exotici/ şi, de obicei, cu dusul şi venitul rămânem?/ Mare lucru, dacă această bătrână şi bogată cucoană, Europa,/ nu pricepe de ce oamenii noştri politici/ nu recunosc apa ca băutură/ şi de ce mănâncă usturoiul cu pumnul…/ / Ce dacă «apusul»,/ ca după un narcotic puternic, uneori e în transă/ în sălile de şedinţe sau la întâlnirile oficiale,/ unde asistă şi delegaţii moldave, purtând după dânsele,/ mai tare decât gazul de cahlă,/ indispensabilul duh din câmpia Sorocii,/ duhul duhnind al guleaiului din noaptea trecută?…// Suntem în liberă circulaţie de valori,/ venim cu specificul nostru,/ iar «Declaraţia universală a drepturilor omului»/ nimeni deocamdată nu a anulat-o,/ suntem în Europa şi punctum.// Mai poate cineva să conteste/ vocaţia occidentală a statalităţii r.m.? – se-întreabă,/ cu vocea lor gravă urcând direct din testicule,/ ba unul, ba altul/ din cei care zi de zi se jertfesc/ să ne conducă în libera noastră cădere în hău.// La auzul acestui sacru adevăr/ ni se face cald şi uşor,/ de parcă suntem în levitaţie,/ de parcă un leşin fără de capăt ne ţine, ne duce/ şi ne poartă pe-o vale/ cu pomi înfloriţi şi coruri de îngeri…// Nu ne mai trebuie nici pâine, nici şcoli,/ ne sunt de ajuns răscrucile drumurilor/ pentru ca bătrânii, copiii să poată în voie cerşi,/ este suficient hotarul oarecum transparent/ cu mama Europă, pe care cei mai puternici/ se înverşunează şi-l trec ilegal,/ de unde unii se întorc cu niscaiva bănuţi,/ iar cei mai mulţi – cu coşmaruri.// Ne place că uneori reuşim să vărsăm/ abcesele noastre în capul Europei,/ alteori ne bucurăm/ ca băştinaşii savanelor australiene,/ că Doamna îşi mai scutură fustele/ şi ne pică şi nouă nişte zdrenţe «umanitare»./ Altfel pe dracu, am mai fi văzut noi/ prin satele noastre/ bătrâne în maiouri ţipător colorate,/ cu chipul lui Michael Jackson/ îmblânzind năravul haramurilor/ care nu se lasă la muls./ Altfel de unde, dacă nu de pe salopete «Green peace»,/ purtate de bătrânii noştri reumatici, flămânzi,/ am fi ştiut că trebuie să ne unim/ şi să salvăm câinii vagabonzi?/ Şi cum ne-ar fi trecut prin mintea cea de pe urmă:/ pe când un Save our souls,/ un „salvaţi sufletele noastre”,/ un s.o.s./ şi pentru noi?” („Save our sous!”).

Elegiile lui Ţurcanu nu au nevoie de comentarii, ele trebuie citate în bloc, farmecul lor nu e numai în nebuniile veşnic/ curente ale politicienilor, ale subiectelor deocheate, dar şi în amestecul de moralităţi şi expresii contondente, în modul lor de existenţă ca un tot indispensabil. Deseori ai senzaţia că anti-poezia lui Ţurcanu se înscrie în categoria poeziei-jurnal, în care ideile flotante de la un poem la altul sunt reductibile la un adevărul că trăim nu aşa cum vrem, ci cum putem. E o filosofie care înregistrează raportul nostru cu lumea modernă, cu valorile şi pseudovalorile ei. Jurnalul revine obsesiv la ideea bunătăţii noastre, înţeleasă ca un dat fatal al neamului. Persiflat şi blamat în mai toate prozopoemele, spiritul mioritic împovărează o „părere de ţară”:

 

„ N o i,

care de dimineaţă până seara târziu

răscolim pământul cu mâinile

conştiincios şi cinstit,

care, legaţi de cimitirele strămoşilor,

nu avem de gând să plecăm de aici,

care nu am furat din avutul public

şi nu avem mandate să expire,

care ne-am tot opintit să sprijinim pe umerii noştri

o părere de ţară, o nălucire de viitor,

în curând vom avea o surpriză,

un cadou cu acte în regulă,

transmisibil urmaşilor

şi chiar urmaşilor urmaşilor noştri,

vorba lui Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Surpriza, molfăită între două sughiţuri,

horcăind în hiatusul dintre două guverne,

se numeşte DEFAULT,

adică nu vom putea să plătim datoriile.

 

De acum înainte va trebui să ne obişnuim

cu această tuse de tuberculos pe sfârşite,

cu acest cuvânt care, iată, ne bate la geamuri

ni se vâră în codul genetic

şi ne spulberă neamul”.

(„Default”)

 

Lumea fictivă a prozopoemelor e populată prioritar de „saltimbancii clipei curente”: „puşlamale politice”, spâni şi netrebnici, fantome de trădători, bolnavi de iluzii etc. Formele răului se schimbă, dar esenţa lui, ba! Nimic nu e nou sub soare. E ideea care stă la baza mai multor poeme. Necazul e în dialectica diabolică a urcuş-coborâşului către priveliştea grozavă din finalul „ghidului turistic «r.m. 2050»”, „din greşeală în greşeală călcând/ cu norocul după noi plin de cucuie”:

 

„De două mii de ani

urcăm aceste dealuri, coborâm aceste văi,

urcăm, coborâm, urcăm, coborâm

şi nu învăţăm nimic.

 

Al naibii neam încăpăţânat,

ce sămânţă, bre, de norod,

cum ne mai îndârjim să repetăm aceleaşi greşeli!

De parcă le-am face în somn,

de parcă am fi deocheaţi,

cum am fost cu peste două milenii în urmă,

aşa am rămas – din greşeală în greşeală călcând

cu norocul după noi plin de cucuie”.

(„Invidie pentru Baraba”)

 

De remarcat frecvenţa unor jocuri de cuvinte şi imagini, expresii, sintagme memorabile şi relevante: „Doamne, nimic n-am înţeles,/ aşa de frumos mai grăieşte!”; tălmăcirile primei mărturii în scris: „Torna, torna, fratre”; „tragem peste noi bolovanul/ unei ziceri străvechi „Răbdarea-i din rai” şi începem vânatul lui Christ”; „Frate, cum mai turnăm/ şi cum îl mai turnăm pe cel de pe cruce!..”

 

„Turnăm în pahare, respectăm tradiţia istorică.

Sărăcia, nevoile, neamul le dăm toate pe una

şi întrebăm de Baraba,

povestea acestuia parcă e despre unul de-al nostru

din cei umflaţi peste noapte:

e hoţ, e vântură-lume, e răul răilor

şi, pe deasupra, scăpat de pedeapsă;

ca şi acum o mie de ani

înjurăm de toţi sfinţii, ne plângem de soartă

şi iar ne apucă invidia pentru norocul său chior”.

 

„Vremea” pentru tiran are ceva din atmosfera de infern din „Toamna Patriarhului” de Gabriel Garcia Marquez. Televiziunea are grijă să anunţe că „moşul” (preşedintele) „va sta pe la noi, iarnă şi vară,/ patru ani încheiaţi şi va suge/ din dulceţurile pământului,/ până se va face butie, dar nu va crăpa,/ după voia norodului nătâng, cârtitor. Va pleca fredonând «ubi bene, ibi patria»”. Vor fi restanţe la salarii şi pensii. „Pe cei de la sol/ îi aşteaptă îngheţuri puternice,/ ceaţă pe întreg teritoriul ţării,/ deconectări de lumină ziua şi noaptea”; „Vizibilitate redusă, aproape de zero,/ în tunelul tranziţiei sunt posibile/ dereglări de percepţie”. Pe final de prognoză meteo se inventează televiziune pentru cei morţi, cu sarcasm se arată vreme bună doar numai în rai:

 

„Facem apel către cei bolnavi de iluzii:

la capătul tunelului, unde începe

viitorul luminos al economiei de piaţă,

vă aşteaptă aceeaşi bortă a covrigului,

prin care se intră direct în următorul tunel.

Mai departe, mergând tot aşa, tăcuţi şi cu capul plecat,

veţi urca pe o scară însoţiţi de arhangheli

şi veţi ajunge în ceruri,

mai exact, într-o grădină cu pomi înfloriţi

şi pirostrii cu ceaune puse de mămăligă în clocot.

 

Acolo, stimaţi cetăţeni ai Republicii Moldova,

veţi mânca pe săturate.

 

Tot acolo e posibil să vizionaţi

şi acest buletin meteo

transmis, din cauza lipsei cronice de curent electric,

direct prin cablu doar primelor persoane

din conducerea ţării,

organelor abilitate,

pe care nu mai e nevoie să le nominalizăm,

şi Sfântului Petru, cel cu cheile Raiului,

ca şef al administraţiei divine,

cu permisiunea de retransmitere

pe întregul teritoriu al întinsei sale gospodării”.

 

„Metempsihoză” este un poem cu alte figuri şi portrete carnavaleşti uşor recognoscibile (cu pretenţii de salvatori ai neamului) care nu mai contează, odată ce ele sunt nişte embleme ale întregii faune politice cu toată cimotia ei (doamna Antoaneta de Osetia, Mucinschi Petru, Serghei şi Chiril). „Zurie Moşca iarăşi se află în treabă:/ bate în cuie pe cruce destinul nostru comun”. Figura grotescă a politicinului se proiectează până evoluează/ involuează într-o „maimuţă macaca (!) cu (cacofonie cu trimiteri sugestive la noua geneză politică) gingiile roşii ale unui guru carnivor/ în rol de paiaţă” trece printr-un şir de reîncarnări, salturi/ strămutări dintr-un cocoloş, element cald în fermentare, în păduche de temniţă, pe urmă „un purice,/ călare pe grumazul unui bizon pe numele Mircea”, apoi căpuşă, „fluture jucăuş sorbind ca un crai/ sucuri alese direct din leguma prezidenţială”, un greier cântând „Miluieşte-ne, Doamne!” în ritmul „Internaţionalei”. Poanta poemului e remarcabilă:

 

„…şi destinul nostru comun răstignit,

şi o iarnă îmbrăcată direct peste suflete,

ca o cămaşă de forţă,

cu o jigodie exotică sărind din ziua de azi

în ziua de mâine şi invers –

o maimuţă macaca cu gingiile roşii ale unui guru carnivor

în rol de paiaţă”.

(„Metempsihoză”)

 

Un „proces al maimuţelor” (Henry Louis Mencken) ca în alte timpuri, în alte lumi, este inimaginabil. Iar maimuţele sar dintr-un scaun legislativ în altul. Ieşirea din „groapă” se amână. Un poem cutremurător, cu rezonanţe în actualitate despre criza permanentizată a lumii noastre este „Ieşirea se amână”. Parabola cu mişcarea în cerc tratată în manieră deconstructivistă, este de o zdrobitoare forţă de expresie:

„Nu credeam să învăţăm a muri vreodată pentru o fantasmă,

pentru un nume de vis

care înfioară ca mirul prelins cu răcoarea din amfore

de la creştet, de-a lungul şirei spinării, pe coapse până-n călcâie –

P ă m â n t u l F ă g ă d u i n ţ e i.

Noi, răbdătorii, muţii cei mulţi, aşa din senin, ziua sau noaptea,

ne opream cu privirea pironită în zare,

unde ba unuia, ba altuia i se năzărea un nour de foc,

o dâră de lumină, un stol de porumbei, un cor de prigoare”.

E atâta transparenţă în situaţii arhetipale, în vorbe şi acţiuni cu Moise, o călăuză falsă:

 

„Într-un târziu, când am ridicat capetele

ca să privim minunea rodului

şi să ne desfătăm cu cântecul păsărilor,

l-am văzut chiar pe el, cu oştile în preajmă,

râdea într-un dinte, era Faraonul,

şi Moise al nostru, prosternat la picioare,

grăia cu nesfârşită pohvală în ghiers:

«Sunt gata, stăpâne, sunt ai tăi pe vecie, s-au săturat de ieşire».

 

Am înţeles viclenia pe loc, dar eram fericiţi,

bucuroşi ne-am luat fiecare blidul de linte, ciolanul de carne

şi, sătui, am dat a lehamite din mâini,

alungând dintre noi o sâcâitoare vedenie.

Cu burţile pline, încălziţi de un soare molcuţ,

sub măslinii în floare,

şfichiul biciului brăzdându-ne spatele

ni se părea o binecuvântare cerească,

iar pentru învăţătura urmaşilor noştri

şi a urmaşilor urmaşilor noştri,

cu mintea noastră dintâi am pus să se cresteze pe-o stâncă:

I e ş i r e a se-amână pe o mie de ani !!!

Şi, ca să nu se creadă că suntem chiar proştii proştilor,

ne-am scărpinat îndelung

şi cu sete

cefele pline de înţelepciune

şi alte părţi roditoare ale trupului”.

 

Pe finalul jurnalului dăm de „Ghid turistic «r.m. 2050»”, „amintiri din viitor”, dintr-un muzeu enorm, într-un alt plan, un recviem pentru toţi şi pentru toate atât timp cât pe toate itinerariile, orizonturi apocaliptice şi nicio speranţă!

 

„În hrubele răsucite de aici, între aceste văgăuni ale uitării,

pitit cu umilinţă, în visare şi frică, la poalele dealurilor,

acum o jumătate de veac a trăit un popor

fără origini şi fără conştiinţa clară a identităţii sale istorice.

Aşa, mai mult o zdreanţă de neam, o gloată mai mult,

nişte vedenii de oameni dormitând cu o cuşmă de nori peste ochi

şi cu o pâclă deasă pe creier.

Lăsându-se ca pruncii în voia deplină a norocului,

au tot aşteptat mântuirea, fără alegere, orideunde şi oridelacine,

dar neapărat pentru fiecare în parte,

şi în niciun caz pentru vecinul de peste gard

sau pentru amărâtul de alături”.

 

În atmosfera sumbră, apăsătoare cu nesfârşite cimitire în paragină, ghidul îndeamnă: „Priviţi aceste cirezi de vite sătule,/ Astăzi ele sunt aici singurele vieţuitoare,/ în mersul lor legănat, în ochii lor plini de o mahnă adâncă/ se mai resimte melancolia stăpânilor de altădată,/ acum, dacă s-au sălbăticit şi au umplut şesurile, codrii, câmpia,/ sunt prinse metodic, băgate în vagoane/ şi transportate dincolo pentru fabricarea săpunului./ Uitaţi-vă în zare un tren/ cu nişte vagoane parcă-s coşciuge/ cum abia gâfâie.// Iar ţine calea spre abator”.

În opoziţie cu celelalte prozopoeme sunt edificatoare trei encomioane din finalul „ghidului turistic”: „Tata”, „Andrei Ţurcanu” şi „Ţăranii din proiectul primordial”. Caracteristic în acelaşi sens este şi poemul-autoportret ironic, maliţios sau sarcastic „Andrei Ţurcanu”,„un duşman al poporului”, care „nu are inimă-n piept, ci un pietroi necioplit” şi nişte„ochi care fixează cu necruţare/ tot ce-i diform şi urât printre noi”:

„În fond, cine este el şi care-i sunt meritele,

dacă singur nu-şi arogă niciunul?

Printre merituoşii, marii patrioţi ai acestei fâşii de pământ,

gata oricând să-şi rostească de la orice tribună discursul de jertfă,

nu se vede (şi nici el, personal, nu se recunoaşte);

nu este nici sfânt, e plin de păcate,

şi, dacă nu ar avea obligaţiuni sociale, în genunchi s-ar duce

până la Sfântul Mormânt,

pentru liniştirea sufletului şi apropierea de Domnul, fireşte,

nu ca să ia vreo medalie.

 

Nu are inimă-n piept, ci un pietroi necioplit,

altfel de unde atâta insensibilitate la el

faţă de vorba meşteşugită frumos

care pe iştilalţi ne înduioşează până la lacrimi?

Şi de unde atâta încăpăţânare de a desfiinţa cu o vorbă de duh

pe oricine care încearcă marea cu degetul,

că-i «om de cultură», că-i «dat cu politica»

ori e un tura-vura care fluieră vânt şi ploaie nu-aduce?…

Şi de ce se înverşunează până la vomă şi nu gustă, împreună cu toţi,

poşirca servită cu frunze de varză,

umorul cam clăpăug al lui Urschi

şi cuvântările patriotice după şapte pahare?…

Nu are inimă-n el, şi nici merite deosebite nu are,

doar nişte ochi care fixează cu necruţare

tot ce-i diform şi urât printre noi,

are un creier ca un bisturiu în stare să despice firul în patru

şi doi plămâni care, în loc de aer, trag fără oprire

din pâcla mizeriei, din norii grei ai suferinţei care ne ţine,

din ceţurile groase ale minciunii şi din reziduurile prostiei,

apoi aruncă afară, tot fără oprire, sacadat,

ca tirul unei baterii de artilerie,

salve de adevăr”.

 

Adevărul, pus în lumină, stă pe muchia dintre fiinţare şi nonfiinţare, mai exact, un adevăr al unui „destin întors” pe „gura de rai”, „să continue dansul suferinţei în timp” ori „să declare faliment proiectului primordial/ al alternanţei dintre viaţă şi moarte”:

 

Între calcarul stâncii tăcute

şi untdelemnul din candela care arde în dreptul icoanei

e o îndârjită întrecere.

Din nou, fără să întrebe, fără să răspundă,

în zburda întâmplării, în ritualul inconştienţei,

se naşte moartea şi nemurirea tresare:

sub razele soarelui moale,

pe ghebul jilav al pietrei se boncăluieşte o boare de muşchi,

iar în licărul candelei, îngânat de murmurul graiului,

duhul rodeşte.

 

Vlăguiţi de ciroze şi reumatisme, de repetate atacuri de cord,

ţăranii fac ordine prin cimitire,

se bucură cum plânge viţa-de-vie retezată de foarfec

şi aşteaptă cucul să vină

să le mai cânte o dată din faţă”.

(„Ţăranii în proiectul primordial”)

 

E în acest poem ca şi în toate celelalte o expresie plastică a antitezei fundamentale (anunţată în „ars poetica” din volumul de debut), o încleştare între materie şi spirit, între moarte şi nemurire, o îndârjită întrecere între forţa primară, agresivă a inconştienţei, mineralul mut şi uniform/„calcarul stâncei tăcute”, şi duhul din undelemnul candelei. Andrei Ţurcanu rămâne un iconoclast cu o scriitură mustind de erudiţie şi tribulaţii biografice cu reflexe „în roşu aprins” inconfundabile, iar proiecţiile prozopoemelor, reprezintă, în contextul celor şapte plachete, cercul al doilea al unei contrautopii poetice.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>