Andrei Ţurcanu şi miza arheică a literaturii

NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie al AȘM

Abstract
The anthology The Archeus of the Margin written by the critic Andrei Turcanu is a book of attitude that defines the writer’s critical vision on Bessarabian literature and his attitude of a man of the city. It is a defining book, i.e. it shows the spirit of Bessarabian postwar literature, its evolution vectors and the literary imagery of Bessarabia and of the Bessarabians as archeic expression of Romanism with its historical doublets and its tragic deviants. This view of literature is announced like a program and with vigor of a life creed. The literary work bothers the writer only as ontological resonance, as archeic sense that is found in the hidden structures of artistic imagination. In the critic vision of the archeity of a margin Andrei Turcanu manages to harmonize a structural, conceptual “urbanism” with „ruralism” of vigor and ancestral feeling.
Keywords: literary criticism arheus, margin, center, ontological, truth, polemical spirit.

Criticul Andrei Ţurcanu revine editorial la rampă cu antologia Arheul marginii (Iaşi, TipoMoldova, 2013). E o revenire prin care autorul reiterează coordonatele esenţiale ale demersului său critic dintotdeauna: luciditate, sensibilitate şi erudiţie, cu dovada implicării totale, a combustiei absolute şi cu efectul diagnosticului clar şi exact.
Andrei Ţurcanu practică o critică programatică, de direcţie, fascinat cu predilecţie de opera impregnată cu însemnele arhetipale ale literaturii, de textul care transpune imaginar un substrat ontologic colectiv românesc. De la debutul său până azi el susţine constant, conceptual şi stilistic, o direcţie aparte în critica din Basarabia. Percepţia contextuală a operei, exactă şi fără nici un fel de compromis când e vorba de criteriul valoric, se asociază mereu într-un discurs elastic, polemic, nuanţat, cu surprinderea rădăcinilor şi avatarurilor factorilor rizomatici ai literaturii. În plină postmodernitate, distanţându-se net atât de formelele primitive şi demagogice ale unui ruralism agresiv cu iz păşunistic depăşit şi revolut, dar şi de manifestările zgomotoase cu pretenţie de elitism, prin care se exprimă un dispreţ suveran faţă de fondul naţional al literaturii, Andrei Ţurcanu reuşeşete să armonizeze în viziunea critică a arheităţii marginii un „urbanism” structural, de concepţie, cu „ruralismul” de vigoare şi simţire ancestrală.

Cel care, prin noutatea, eleganţa şi rafinamentului limbajului, era învinuit în anii ”70 că s-ar „uita peste pârău”, a adus în critica literară de la noi şi un spirit polemic explicit sau implicit, dar întotdeauna viu şi ardent, care tensionează şi resuscitează printr-o incisivitate şi chiar „agresivitate” sănătoasă spaţiul nostru cultural, amorţit în suficienţă şi somnolenţă.

În pofida spiritului său polemic, autorul Arheului marginii nu este un scriitor al spotului mediatic, cu imaginea întotdeauna la vedere. Un fel de aristocratism literar îl ţine departe de duelurile orgoliilor inflamate şi de cancanurile scriitoriceşti. În acest sens, el este un singuratic, desincronizat cu trendul „lumii literare” zurbagie şi adesea vanitoasă, rămânând însă un spirit vulcanic, implicat cu toată ardoarea atunci când trebuie să lupte pentru o idee. Fascinat de adâncuri, de ancestral, de primordial, criticul (dar şi poetul) Andrei Ţurcanu se lasă ghidat doar de Adevăr, – foame şi voluptate în acelaşi timp – , care proiectează opera într-o albie ontologică, cu rezonanţe largi. Adevărul este poezia, dar şi orice gând încărcat de sensuri, edificator de lume. E cel care fiinţează şi care (în)fiinţează. „Ciocănesc adâncurile, scrie criticul într-o tonalitate litanică, şi mă bucur când ele îmi răspund cu un sunet neaşteptat de orgă cosmică. Înţeleg că acesta e sunetul Adevărului şi-l pun pe hârtie. În aceste momente sunt foarte fericit”.

Tocmai de aceea, Arheul marginii e o carte de atutudine, care defineşte viziunea critică a scriitorului asupra literaturii din Basarabia, dar şi atutudinea lui de om al cetăţii. Este o carte definitorie, în sensul în care dă seama de spiritul literaturii basarabene postbelice, de vectorii acesteia de evoluţie, dar şi de imaginarul literar al Basarabiei şi basarabeanului ca expresie arheală a românismului cu dubletele sale istorice şi deviantele anamorfotice.

Chiar începând cu primul text, această viziune asupra literaturii se anunţă cu prestanţa unui program şi vigoarea unui crez de viaţă. O literatură nu poate supravieţui fără axul arheic şi fără miză ontologică. Autorul evocă imaginea unor scriitori basarabeni, „singuri împotriva tuturor”, Alecu Russo, Bogdan Petriceicu Haşdeu, Constantin Stere, Paul Goma şi Antonie Plămădeală, care au avut în literatura şi cultura română un rol de fermenţi ai arheităţii naţionale. Misionari profetici, aceşti „basarabeni ai marginii” contrapun, cu o intransigenţă morală covârşitoare, centrului viciat de indiferenţă şi comoditate, criteriile absolutului Patriei Ideale. În epoci de decadenţă şi derivă ontologică a Centrului, ei vin cu forţa stihială a străfundurilor ignorate, uitate, cu energia esenţelor tari româneşti, salvatoare, vii încă într-o „margine pe metereze” în luptă cu un imperiu inexorabil, capabile să cauterizeze tot ce este fals, suprapus, străin firii naţionale şi să stimuleze noi orizonturi de aşteptare. Situarea în lumina orbitoare a criteriilor absolutului, remarcă Andrei Ţurcanu, a însemnat mereu şi asumarea unei condiţii de „singuratici tragici”. Blestemul mioritic funcţionează implacabil, fără excepţie. Forţa debordantă a marginii, exploziile ei de creativitate şi maximalism, fascinante pentru moment, devin repede incomode, exasperante, dezlănţuie uri înfocate, duşmănii cumplite. Centrul conjunctural şi oportunist nu iartă lecţiile de verticalitate. Textul critic a fost calificat de Mircea V. Ciobanu drept „poem”, subliniindu-se, credem noi, patosul său profund, liric şi pamfletar deopotrivă. Sunt admirabile aici ironia, sarcasmul, dar şi tragismul ce transpar din vocea critică a acestui autor, care, conştient de blazonul superiorităţii şi erudiţiei sale intelectuale, atacă cu încrederea şi savoarea celui care-şi asumă fiecare literă scrisă, ştiind că o poate acoperi argumentativ. Trecând în terenul actualităţii literare nu putem decât să constatăm că este un mare dar acest spirit justiţiar într-o literatură în care criteriile de creaţie şi cele de apreciere nu mai funcţionează, suprimate de un diletantism agresiv cu fiţe de originalitate.

Excesiv prin intransingenţele sale morale şi de ordin estetic, refractar la surogatele şi impostura literară, la jocurile poetice fără miză majoră, heraclitean prin ardenţa spirituală, nu prin plierile conjuncturiste, Andrei Ţurcanu, după propria expresie, „lansează salve de adevăr”. Opera literară îl preocupă doar ca rezonanţă ontologică, ca sens arheic ce se descoperă în structurile ascunse ale imaginarului artistic.

În această viziune a semnificaţiilor de ansamblu o poezie care părea epuizată la primul prag hermeneutic îşi descoperă, spectaculos, nişte valenţe nebănuite. E vorba de Dumitru Matcovschi, despre care criticul afirmă că „folclorizează cu program”, atrăgând atenţia la „duelul” unei lumi mici, închisă în sfera organică a „bobului de rouă”, cu „teroarea istoriei”. E un duel din care derivă o gamă largă de metamorfoze, anamorfoze cu sensurile inedite ale unui imaginar poetic specific „mărgioarei” asaltată şi, până la urmă, viciată în integritatea ei identitară: „pe de o parte, firea locului, inocenţa, caracterul ei organic şi, de altă parte, viclenia istoriei. Relevantă este antiteza de proporţii a celor două universuri, incongruenţa dimensiunilor lor spaţiale şi morale care impune situaţii şi comportamente ireductibile”. Expresie a acestei vicieri ontologice este deviantul autohton, primul semn şi, mai apoi, agentul neantizării arheului naţional.

Interesat în special de opticile prin care se reflectă în literatură imaginea identitară a românului basarabean cu implicitele ei fracturări şi deviaţii istorice, autorul nu putea să nu ajungă la unul dintre cei mai profunzi prozatori basarabeni, la Vladimir Beşleagă şi, mai exact, la romanul său încă prea puţin comentat şi înţeles, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau calea anevoioasă a cunoaşterii de sine. „Romanul, susţine criticul, scris în 1969-1970 şi publicat abia în 1989, oferă într-o textură încărcată şi convulsivă tragedia profundă a unui neam fracturat în interiorul său, rupt de cadrul organic de viaţă, înstrăinat de relaţiile de rudenie fireşti”. Un alt roman parabolă a neantizării naţionale este Hronicul găinarilor de Aureliu Busuioc. E şi un roman al „deconspirărilor”, în sensul în care scoate în vileag utopiile şi schemele istoriografice sovietice care au fisurat fiinţa românească dintre Prut şi Nistru şi au adus-o în pragul disoluţiei. În el se văd ca într-o oglindă profundele problemele de mentalitate, răsturnările de valori, carenţele de caracter, căderea din ontologia identitară arheală în starea amorfă de masificare.

În analiza poeziei Doinei Postolache demersul critic face o rocadă de la „marginea românismului”, îndărătnică şi revigoratoare în anumite momente de descumpănire identitară, la „marginea existenţei”. Tânăra autoare, care reduce spaţiul existenţial la debaraua populată cu molii, se încadrează în viziunea lui Andrei Ţurcanu în acelaşi trend al literaturii basarabene caracterizat printr-o progresivă şi ineluctabilă reificare a fiinţei umane şi dezontologizare a realului, trend remarcat de criticul nostru deja la sfârşitul anilor ’80 în poezia Lorinei Bălteanu şi Grigore Chiper, dar şi în romanul Martorul de Vasile Gârneţ. Lider exegetic al optzeciştilor, Andrei Ţurcanu, încă la debutul generaţionist, n-a emis nicio apreciere care să nu se fi confirmat în timp. Analizate din perspectivă actuală, „privirea de sticlă” a poeziei Lorinei Bălteanu, poezia „abia tangibilului” scrisă de Grigore Chiper, amărăciunea trucată prin inocenţa jucăuşă a lui Nicolae Esinencu, confirmă, aşa cum observa criticul încă atunci, ieşirea existenţei din ontologie şi o resemnare de captivi în „interioruri de sticlă” a poeţilor.

Nu e trecută cu vederea nici critica literară, care, ca şi celelalte tipuri de scriitură, este apreciată în mizele ei „justiţiare” pentru adevăr. Adevărul, în percepţia lui Andrei Ţurcanu, devine o grilă de disociere a scriiturii naţionale, viguroase, autentice de fiţele scrisului la modă, de dragul epatărilor ieftine şi a „onorurilor” de doi bani. Pe acest palier al judecăţilor, criticul se simte „înrudit” scriitoriceşte cu „ferocele justiţiar” Vasile Coroban, dar şi cu Theodor Codreanu, un alt polemist ce lucrează „în marginile adevărului” arheităţii româneşti. Ţinta polemicilor acestor doi autori este utopia comunistă antinaţională şi, „înrudită” cu aceasta genetic, mai noua „corectitudine politică”. Ambele demersuri, cu o descendenţă marxistă, mizând pe internaţionalism sau globalism, au ca ţintă de lucru neantizarea elementului naţional, erodarea nucleului tradiţiei. În serialul „corectitudinii politice” se înscrie şi exerciţiul de denigrare a lui Eminescu, în apărarea căruia, lui Theodor Codreanu i se alătură Adrian Dinu Rachieru, în cartea Eminescu după Eminescu. Analizând studiul lui Adrian Dinu Rachieru, criticul basarabean apreciază cercetarea inderdisciplinară cu metodele sociologiei receptării, criticii literare şi ale istoricului culturii prin care autorul îl „apără” pe Eminescu, în contextul „războiului imagologic” care se dă în jurul acestuia. Concluzia lui Adrian Dinu Rachieru, precum că „miza Eminescu este una fundamentală, e însăşi miza fiinţei româneşti în confruntare cu timpul” e împărtăşită şi de Andrei Ţurcanu, care, într-un interviu, la întrebarea: „În ce om de cultură vă regăsiţi ca român?”, răspunde: „Mihai Eminescu, el este Calea, în cuvântul său sălăşluieşte fiinţa naţiunii noastre”.

Ultima parte a cărţii, Incizii în caldarâm cuprinde interviurile scriitorului în care se regăsesc crezurile personale, opiniile sale despre statutul operei, despre situaţia culturală şi social-politică de la noi. „O carte bună e ca o împărtăşanie”, subliniază Andrei Ţurcanu, mărturisindu-şi adeziunea pentru sacralitatea gestului scriptic. Dacă „rosturile divine” se regăsesc în opera care oferă „chei pentru adâncurile fiinţei”, diavolul în literatură este „sterpul gesticulator, pateticul militant al «tezei», fie că această teză ţine de «ultimul» curent literar implantat de pe malurile Senei pe malurile Dâmboviţei, fie că se cramponează de o verbozitate cu dulce iz de bălegar autohton”.
Sunt reflecţii care nu te lasă indiferent. Cu atât mai mult că în spaţiul basarabean, tocmai această particularitate de a gândi literatura şi arta în general este astăzi anulată de goana unei alinieri grăbite la un globalism de circumstanţă. Aceleaşi forme fără fond, despre care ne avertiza Maiorescu, fac şi acum lista priorităţilor demersurilor noastre estetice. Autorul Arheului marginii îşi asumă până la capăt această condiţie, acest rol necesar şi oarecum ingrat dacă ne gândim că nici poetul şi nici criticul Andrei Ţurcanu nu este (încă) apreciat la justa sa valoare. Dincolo de această „fatalitate”, trebuie să constatăm, că noua sa carte de critică, de altfel, ca şi cărţile de poezie, îl acreditează pe autor drept unul dintre cei mai importanţi critici şi poeţi români din Basarabia şi chiar din întreg spaţiul românesc.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>