Arhetipul diavolului de la istorie spre ficţiune

Abstract
The article Archetype of devil from history to fiction suggests a reactivation of historical and artistic representations of the devil from the twelfth century when the devil had a material representation in the folk imagination and culminating in the XXI century when it appears in multiple situations and representations, from the trivializing myth of evil to the fascination of the evil being.The author provides a overview of literary and historical metamorphoses of the devil namely folk aspects, parodic image, humanized hypostasis, demonology, devil woman, a demon subjected to the divine will, internalizing of the demonic concept, devil and childhood reading, political representation of the demon.
Keywords: folk unconscious,archetype, devil, individualization, phantasms.

 

Motto: Cum ai căzut din cer, Luceafăr strălucitor, fiu al zorilor! Cum ai fost doborât la pământ, tu, biruitorul neamurilor! Tu ziceai în inima ta: „Mă voi sui în cer, îmi voi ridica scaunul de domnie mai pe sus de stelele lui Dumnezeu; voi şedea pe muntele adunării dumnezeilor, la capătul miază-noapte: mă voi sui pe vârful norilor, voi fi ca Cel Prea Înalt” (Isaia 14:12-14)

Noţiunea de arhetip este atribuită de regulă unei imagini simbolice provenite prin moştenire, stocată în inconştientul colectiv al omenirii care înglobează un aspect al experienţei umane universale. C. G. Jung în lucrarea Omul şi simbolurile sale califica arhetipul drept un conglomerat de variaţii ale unui model global: „arhetipul este (…) tendinţa de a crea reprezentări separate ale aceluiaşi model fundamental” [1, apud p. 359], iar în studiul Structura sufeltului Jung are meritul incontestabil de a fi făcut o descriere despre funcţionarea specifică a arhetipurilor prin detectarea celor patru surse. Prima o constituie întipărirea fenomenelor fizice într-un mod particular, prin intermediul reacţiei subiective. Cea de a doua sursă a arhetipurilor e reprezentată de condiţiile biologice ale organismului uman, resursele sale instinctuale. A treia sursă se regăseşte în situaţiile umane fundamentale care se repetă şi se întipăresc. Cea de a patra sursă a arhetipului se constituie din evenimentele şi persoanele esenţiale pentru viaţa omului, care se repetă constant (bărbatul, femeia, mama, tatăl, copilul) [2].

Arhetipurile îşi au originea în structurile imaginare care se regăsesc în visele individuale, în producţiile artistice, în religiile şi mitologiile primitive. Ele sunt prezente în psihicul individual de la naştere şi traversează întreaga viaţă a individului până la moarte. Deşi arhetipurile sunt prin definiţie „inconştiente (…), pot ajunge să afecteze sau chiar să domine viaţa conştientă” [3, p. 29].

Termenul sus-menţionat apare constant în psihologia analitică a lui Jung cu denumirea imago (1911) desemnând figura prototipică inconştientă a mamei, tatălui, fratelui sau surorii. În 1912 Jung atribuie imagourilor termenul de „imagini primordiale”, abia în 1919 introduce termenul de arhetip. Conceptul de arhetip a fost disputat de către Sigmund Freud şi Carl Jung. Dacă primul atribuie termenului o natură exclusiv personală, cel de al doilea contestă ipoteza unei cauze personale în interpretarea arhetipurilor, o consideră falsă, inexactă şi o apropie de inconştientul colectiv. Carl Jung abordează arhetipurile dintr-o perspectivă multidimensională, interdisciplinară când acestea îmbracă o „haină terminologică” specifică în funcţie de domeniile preluate: „Cercetarea mitologică le numeşte «motive»; în psihologia primitivilor, ele corespund conceptului de «représentations collectives» creat de Lévi-Bruhl, iar în domeniul studiului comparativ al religiilor Hubert şi Mauss le-au definit drept «categorii ale imaginaţiei». Mai demult Adolf Bastian le desemnase prin termenul «idei originare» sau «elementare» [4, p. 55-56]

Gaston Bachelard atribuia conceptului de arhetip dimensiunea globală, „o mobilizare generală a imaginilor universalizabile” respectiv „imaginea-arhetip este concretizarea figurativă, substantivă a arhetipului” [5, apud. 96]. Gilbert Durandt prezenta arhetipul ca „o sursă majoră a simbolului, căreia îi putem asigura pregnanţa, universabilitatea şi permanenţa” [5, p. 96]

Categorisirea arhetipurilor în variaţii şi structuri devine o temă intens explorată. Corin Braga în lucrarea Zece studii de arhetipologie realizează o taxonomie a arhetipului având în calitate de instrumente texte religioase, filosofice şi culturale. Astfel de-a lungul timpului arhetipurile îşi cristalizează esenţa şi îşi structurează reprezentările în funcţie de natura lor metafizică (ontologică), psihologică (antropologică) şi culturală. Respectiv fiecare din varianţii arhetipali pot fi combinaţi într-un demers complet şi stratificat. Mai târziu imagologul clujean va completa conceptul de arhetip cu două noţiuni anarhetip şi escatip, care vor genera critici acerbe, datorită confuziei şi întrepătrunderii termenilor.

Raportate la dimensiunea artistică, arhetipurile sunt multiple cu un număr infinit de variaţii. Propunem în continuare o reactivare istorică şi artistică a arhetipului diavolului. Totodată vom considera noţiunile diavol şi demon înrudite.

Robert Muchembled în lucrarea O istorie a diavolului realizează o metaforă incitantă atunci când afirmă că ştiinţele umane sunt într-un anume fel fiice ale diavolului: „Nu în sensul pe care o înţeleg aceia dintre adversarii lor care se tem de dispariţia unei viziuni teologice tradiţionale a existenţei umane. Ci dat fiind că ele apar pe ruinele mitului satanic tradiţional, pentru a-l înlocui printr-o descindere în abisurile a ceea ce vom numi, o dată cu Freud, inconştient sau mai simplu dorinţe, necesităţi şi drepturile fiinţei singure de a se privi în propria sa oglindă” [6, p. 265]. Pornind de la acesta afirmaţie o privire de ansamblu asupra metamorfozelor istorice şi literare ale diavolului devine cu atât mai necesară.

Arhetipul demonului este o noţiune ambivalentă care expandează de la conştiinţa inexistenţei lui (fiind o întruchipare fantastică) la ubicuitatea şi realitatea lui. O scurtă incursiune în istoria demonologiei permite să detectăm imagini arhetipale în continuă modelare începând cu secolul al XII-lea, când demonul apărea ca o reprezentare materială în imaginarul colectiv şi culminând cu secolul XXI, când acesta apare în multiple ipostaze şi reprezentări, de la banalizarea mitului diabolic până la fascinaţia pentru partea malefică a fiinţei.

Tema diabolică, deşi apare odată cu omenirea, ocupă un rol obsedant în reprezentările umane ale secolului XII. Satan, zeul rebel faţă de autoritatea divină, aşa cum se transpune în imaginarul creştin, ia numeroase faţete. Ca animal acesta se confundă cu dragonul, şarpele, ţapul, câinele, pisica, vulturul, porcul, cucuveaua, salamandra, „numai în chip de vacă nu” [7, p. 73], el poate fi şi „omidă multicoloră, papagal, maimuţă cu coadă lungă şi mai ales muscă” [6, p. 145] sau poate părăsi lumea animală identificându-se cu un „principiu vag, parte sumbră a fiinţei (…) maestru al vicleniilor şi metamorfozelor” [6, p. 208]. Multiplele imagini ale demonului sunt legate şi de regatul nopţii pe care acesta îl supune, respectiv animalele nocturne sunt considerate avataruri ale Prinţului Tenebrelor. Cel Rău se impune totodată ca o „reprezentare a zeilor păgâni ai morţii” [6, p. 28], acesta fiind stăpânitorul absolut al Regatului Infernului.

Dacă alte culte şi reprezentări supranaturale au fost date uitării în urma procesului intens de desacralizare, credinţa în diavol nu a fost dezrădăcinată, vechiul Hades şi Tartarul grecilor, Gheena evreilor, imagologia creştină a iadului nu sunt nici azi recuzate.

Demonul îmbrăţişează o faţetă importantă a imaginarului şi în sec. al XIII-lea prin aspectele folclorice care i se atribuie. Temele populare conferite reprezentării diavolului se centrează pe o imagine parodică a acestuia: demoni ridicoli, imbecili, mai puţin înspăimântători, păcăliţi demitizează imaginea bestială care va lua amploare imediată în secolul următor. Parodierea diavolului o găsim şi în denumirea sa specifică Simia Dei „maimuţa lui Dumnezeu” (n. T.), de aici rezultă o caracteristică ridicolă, dar şi manipulatoare a acestuia. Tema demonului dominat de om constituie un filon important şi pentru literatura cultă de mai târziu. Un exemplu relevant sunt poveştile lui Ion Creangă în care diavolii apar ca nişte creaturi simpatice, umanizate, nu produc spaimă, sunt nişte învinşi, oneşti, cooperanţi, naivi, amărâţi, uşor de manipulat, slabi şi înfricoşaţi „minimalizaţi, înfăţişaţi ca o oaste de neisprăviţi” [8, p. 119] ridicoli şi fără imaginaţie. Concepţia burlescă a demonului păcălit constituie o preocupare constantă a folcloriştilor. În opera lui Ion Creangă sunt ironizate şi fantasmele iadului proiectate ca taverne ale petrecerii şi desfrâului. Infernul lui Creangă e plin de sindrofii şi plăceri nevinovate: tabacioc, votkă, femei, lăutari: „nu stă în firea culturii române o figurare terifiantă a iadului, o ilustrare luxuriantă a răului (excepţia s-ar numi Ion Budai Deleanu)”. Singulară e şi imaginea raiului prezentat ca un „spaţiu nelocuibil”, „sărac ca o prăvălie sătească” [9, p. 252-253].

Obsesia demonologică pune stăpânire şi pe imaginarul colectiv al secolului XIV-lea manifestată prin producerea angoasei, intensificată de realismul agresiv al predicilor şi al descrierilor artistice. Bestiarul tradiţional e completat prin cărţi erudite din care se desprind imagini terifiante, oameni monstruoşi şi diverşi hibrizi. Demonul devine o fiinţă capabilă de a se transpune în orice corp viu, treptat acesta va apărea în toate reprezentările în ipostază umanizată, diminuând frica pe care ar fi putut-o inspira. Totuşi demonii erau consideraţi imateriali mişcându-se prin intermediul unui alt corp. Diavolul trece astfel din afară înăuntru.

În secolul al XV-lea apare o veritabilă ştiinţă despre demoni numită demonologia, care oscilează între doi versanţi, demonologia savantă şi diabologia populară, respectiv această preocupare concentrează nume de savanţi cunoscuţi precum Leon Wier, Collin de Plancy, Del Rio, Montaigne ş. a. Obiectivele constante ale demonologiei sunt numele şi supranumele forţelor obscure, lumea lui Satan, multiplele imagini ale demonului, discursul demonologic, procedeul diabolizării.

Un interes aparte al demonologiei îi revine ierarhiei tenebrosului ţinut al lui Satan care calchiază o lume similară suveranităţii regale şi a societăţii obşteşti. Astfel infernul e populat de demoni cu numeroase nume şi supranume care corespund funcţiilor pe care aceştia le îndeplinesc: prinţi, demnitari, miniştri, preşedinte al înaltului consiliu, mare cancelar al Infernului şi intendent al garderobei Satanei, trezorier al Infernului, şeful poliţiei secrete a Infernului, comandant al armatei infernale, ambasadele Infernului, medicul Infernului, demonul pederastiei, maestru de ceremonii, bucătari ai elitei infernale, brutarul şi paharnicul Infernului, patronul comandanţilor, supraintendentul caselor de joc al curţii infernale, marchiz al Infernului etc. În funcţie de aptitudinile posedate, demonii se categorisesc în: cel priceput în matematică, artă şi ştiinţă, maestru în elocvenţă şi arte frumoase, priceput în limbile străine, muzician excelent, responsabil de sănătatea diavolilor şi maestru al plantelor medicinale, demon care inspiră pe astrologi şi ghicitori, demon care construieşte fortăreţe inexpugnabile şi le distruge pe cele ale duşmanilor, specialist în incendii, demon al tâlhăriei şi patron al falsificărilor, prinţesă a magiei etc. Despre numele atribuit fiecărei funcţii „alese” şi înfăţişarea responsabililor infernali sus-numiţi vezi Dicţionarul de mistere a lui Réne Louis [10, p. 81-84].

Importanţa imensă a figurii diabolice este conturată de prezenţa masivă a acesteia în poeme, piese de teatru şi reprezentări picturale. Apare o producţie a imaginarului savant – mitul lui Faust. Pactul cu Satan, raporturile sexuale cu diavolul concretizate de pecetea sa, redefinirea naturii feminine ca demon ispititor sau apropiată diavolului sunt câteva angoase dominante ale secolului XVI. Apropierea femeii de diavol sau amestecul corporal era reprezentat în sec. al XVI-lea ca un act steril, întrucât „acuplarea demonică nu creează monştri, ci interzice pur şi simplu apariţia vieţii” [6, p. 89]. Fantasmele moderne proiectate în filme şi cărţi despre urmaşii diavolului nu erau credibile acum trei sau patru secole. Totuşi atunci se impune o distincţie clară între demoni şi monştri. Primii erau descendenţi ai lui Satan, ai Regatului infernului, pe când cei din urmă constituiau semne divine sau abateri de la procesul normal de creştere. Sexualitatea debordantă, perversă era un indiciu al înmulţirii monştrilor şi o consecinţă a pedepsei divine. Chiar şi astăzi în discursurile despre SIDA se vehiculează apariţia ei ca pedeapsă a viciilor.

Credinţele şi superstiţiile secolului al XVII-lea vor transforma încetul cu încetul grila de percepere a Prinţului Tenebrelor constituind o imagine arhetip unitară. Simţul olfactiv în plină tranziţie cunoaşte o adevărată coborâre ad infernos. Bolile epidemice şi duhoarea pestilenţială oricare ar fi originea ei (excrementele, transpiraţia, ciclul menstrual, putrefacţia aerului, murdăria, animalele care trăiesc în murdărie şi excremente) erau considerate apanaje ale demonului. A mirosi urât devine un indiciu al inferiorităţii sociale, înseamnă a invoca imaginea diavolului. De acum încolo orice sursă de înlăturare a mirosurilor neplăcute şi sursele care menţin mirosurile aromate vor fi considerate talismane pentru protejarea de forţele obscure. Pentru îndepărtarea şi menţinerea demonului la distanţă vor veni în ajutor pomander-urile, fructele aromatizate, exotice, săculeţele cu mirosuri, parfumarea obiectelor cu ambră şi mosc, usturoiul, buretele îmbibat cu oţet. Treptat simţul olfactiv îşi modifică conotaţiile, abuzul de mirosuri fiind intim legat de păcatul sexual „graţie parfumurilor răspândite asupra organelor genitale” [6, p. 136]. Duhoarea infectă ca vestigiu al diavolului o găsim transpusă în plină postmodernitate în romanul lui Savatie Baştovoi Diavolul este politic corect (2010). Acest prejudiciu olfactiv cuprinde în roman demnitari cu funcţii înalte, care inventează legi pe care ei înşişi le sfidează. Moartea ciudată şi cumplită care-i învăluie pe oficiali, înlătură orice dorinţă a altor pretendenţi de a accede la posturi înalte. Ca într-un scenariu fantastic cei vizaţi, pe care naratorul îi categoriseşte în „demoni cu chip de om” [11, p. 65], răspândesc un miros insuportabil înainte de deces, duhoarea de mort le iese din gură atunci când vorbesc, sunt desfiguraţi de muşte şi viermi: „putea de-ţi venea să-ţi verşi maţele” [11, p. 21], „mirosul pătrundea prin geamurile închise, având putere să străbată şi pereţii” [11, p. 64], „mirosul nesuferit a blocat oraşul” [11, p. 75]. Totuşi romanul amintit abordează probleme existenţiale stringente ale sec. XXI prezentate ca invenţii politice ale diavolului unele posibile, altele veridice, total necunoscute sec. al XVII-lea: legea care întrerupe viaţa la 65 de ani prin eutanasiere, taxa pentru naşterea celui de al doilea copil sau castrarea copilului, remunerarea generoasă a celor care renunţă la dreptul de a avea copii, fabricarea viruşilor şi provocarea cutremurelor, căsătoria homosexualilor, avorturile, decimarea celor 200.000 de oameni pentru a putea reproiecta oraşul, dependenţa de computer şi internet, producerea legumelor şi fructelor artificiale.

Lucrările cu tematică demonică, Teufelbücher-ile specifice secolelor XVI-XVII sunt multiforme: predici, manifeste, compilări, piese dramatice, scrisori deschise, anecdote. Toate scrierile enumerate au menirea de a proteja oamenii de figura demonică prin condamnarea viciilor şi păcatelor din viaţa socială şi cercul familial. Se dezvoltă o literatură care are ca subiecte principale infidelitatea şi lupta cu acest flagel, amplificată de ideea de sfinţenie a căsniciei şi teribila răzbunare divină pentru cei impuri. Un Dumnezeu sever care-l ţine pe demon sub tutela aceasta e fantasama definitorie a secolului al XVII-lea. A speria în scopul de a educa, iată o cale de a combate obsesia demonică a păcatului, infamul viciu de incontinenţă sau orice vidare a Legii divine şi umane. Prezenţa demonului într-un imaginar supus voinţei divine e un indiciu al unităţii absolute, deoarece Satan nu acţionează decât sub tutela autorităţii divine. Tenebrele erau necesare pentru ca lumea să pară terifiantă.

Treptat imaginea lui Satan va scădea în intensitate şi acesta nu va mai ocupa un rol primordial în imaginarul colectiv, totuşi Regele Negru nu va fi deposedat de trăsăturile sale simbolice. Arhetipul lui Satan se sfarmă în numeroase cioburi fiind supus multiplelor experimente. Progresul cunoaşterii şi al ştiinţei va pune capăt unui demon terifiant şi unui infern angosant, generând îndoieli cu privire la realitatea puterilor lui Satan şi la intervenţia acestuia în lumea oamenilor. Amplificarea reculului faţă de Prinţul Infernului e generată de un proces de devrăjire a universului, diavolul devine mai puţin credibil, mai puţin tragic.

Secolul al XVIII-lea e supus unei dedramatizări a religiei, respectiv unei diminuări a credinţei în diavol, acesta identificându-se cu o iluzie. O cauză a fragmentării imaginii diavolului este părăsirea sferei teologice şi refugierea acestuia (a demonului) în filosofie şi literatură (respectiv mituri şi simboluri). Discuţiile intelectuale şi ştiinţifice, autocontrolul vor derula o interiorizare a conceptului demonic. Diavolul se declină în multiple forme pe care i le atribuie omul printre care şi alungarea definitivă în universul său infernal atemporal.

În 1729 este tradusă în limba franceză Istoria diavolului de Daniel De Foe care explorează exilarea demonului din cer, numeroase faţete şi nume pe care preferă să le ia Satan, dar şi o definire a diavolului ca „motor al istoriei” [6, p. 213].

Se produce treptat o tranziţie simbolică de la Satan la Mefistofel, imaginea demonului se dedramatizeză, apropiindu-se simţitor de regnul uman. Fireşte, tranziţia simbolică nu se face în mod brutal, imaginea sa basculează prin intermediul umorului şi ironiei ajungând astfel să nu mai înspăimânte. O trăsătură dominantă a abordării conceptului demonului este polemica dintre susţinătorii şi adversarii demonologiei.

Transpunerea literară a diavolului este o rampă de lansare a unor atitudini personale cu privire la subiectul în cauză. Diavolul şchiop (1707) de Lesage pune problema eliberării răului în lume. Asmoden, diavolul şchiop care coabitează într-un borcan este eliberat de studentul Cléophas. Drept răsplată pentru eliberarea din captivitate diavolul împlineşte dorinţele studentului.

Diavolul îndrăgostit (1772) de Jacques Cazotte aduce în prim plan tema seducţiei demonice, dar şi cea a punerii demonului în serviciul omului. Belzebut apare sub diverse înfăţişări (cap de cămilă, căţea, fată frumoasă) tânărului Alvare, un spaniol curios şi lipsit de ocupaţie. Amuzamentul diavolului ia sfârşit atunci când acesta cade singur în capcanele sale, Geniul răului se îndrăgosteşte de victima sa.

Uşor, dar sigur, arhetipul demonului se detaşează de imaginarul religios şi se instalează într-un spaţiu artistic şi literar, el devine o fantasmă a răului care se ascunde în fiecare dintre noi, un demon interior. Psihologizarea şi individualizarea răului, transpunerea mitului malefic în literatură deschide calea unei dedramatizări a temei religioase şi morale.

Imaginea multiformă a lui Satan îmbrăţişează variate modele, autorii parodişti îl prezintă într-un registru comic, ridicol (urmaşii literaturii fantastice a lui Jaques Cazotte). O altă faţetă a Geniului negru este alura macabră, bazată pe oroare cum e cazul lucrărilor lui Polidori Le Vampire (1819), Nordier Samarra (1821), Pétrus Borel Madame Putiphar (1833-1839), Frédéric Soulié Les Deux Cadavres (1832) şi Les Mémorie du diable (1837), Stevenson Doctorul Jekyll (1886), Bram Stoker Dracula (1897), care generează o literatură frenetică populată de vampiri, monştri, sacrificări de nou născuţi.

În creaţiile literare şi picturale fantasmele demonice din prima jumătate a sec. XIX-lea sunt proiectate în figura unui bărbat sau a unei femei, pentru a contura metamorfoza bestială şi pustiirea fiinţei, omul devine zeul cel rău. Diavolul tradiţional e înlocuit de o dublură care doarme în fiecare din noi, graţie unui proces subtil de deconstrucţie a creştinismului angosant. Diavolul devine foarte intim „încolăcit în interiorul omului” [6, p. 258].

Începând cu mijlocul sec. al XIX-lea ia avânt o religie a fricii dezlănţuită în cărţile pentru copii marcate de o viziune tragică a vieţii promovată de un catehism terorizant, „scopul nedeclarat (n.n. – al acestor publicaţii) este de a băga frica în oasele copiilor pentru a-i îndepărta de cele 7 păcate” [6, p. 262]. Satan apare într-o ipostază bestială, „negru cu aripile desfăcute, cu un trident în mână” „copil rău, agresiv (…) cu mici coarne, cu aripi de liliac şi coadă”, „un demon negru omniprezent” [6, p. 262]. Imaginarul fasonat a lui Satan avea şi un scop didactic de a distinge Binele de Rău şi de a impune un sentiment de autocontrol. Nu se ştie care a fost impactul real asupra copiilor care au avut parte de cărţi saturate de angoase infernale. O viziune optimistă şi pozitivă a diavolului o aflăm în romanul lui Luigi Ugolini Fra diavolo (1969). Protagonistul Michele Pezza Arcangelo poreclit de părintele Nicole de Fabritiis „Fra Diavolo” pentru spiitul său răzvrătit şi îndărătnic este compus dintr-un amestec de însuşiri contradictorii: frică, admiraţie, onoare, dispreţ, erou, criminal. Autorul s-a grăbit să califice scrierea sa de peste 170 de pagini „poveste pentru copii”, iar romanul apare şi într-o serie românească „biblioteca pentru toţi copii”; lucrarea se află totuşi la limita dintre povestire şi roman. Perspectiva punctelor de vedere pulverizează portretul lui Fra Diavolo într-un puzzle neordinar: sfânt, diavol, şelar, fugar asasin, bandit, soldat, colonel, „general”, aventurier, duşmanul francezilor, şef de bandă, corsar, om al munţilor, tâlhar, ucigaş fără milă, legendă, erou, patriot, duce, rebel, satanic, nelegiuit, tâlhar la drumul mare, personaj diabolic, idealist iremediabil, erou naţional, războinic, strateg, şarpe, combatant, lup, om de neînvins şi imposibil de prins, agitator, curtean, simbol, luptător viteaz, ucigaş, călugăr. Însuşi autorul dorind să sintetizeze această caracterizare debordantă a lui Fra Diavolo îl prezintă astfel: „Un personaj atât de ciudat, multiplu, un amestec uman, o alternare dintre întuneric şi senin, o schimbare de scenariu care trece de la farsă la tragedie” [12, p. 167]. Contrar aşteptărilor, bestialitatea protagonistului stârneşte admiraţie: „Făcu atâtea încât englezii păreau să vadă în el mai mult un înger decât un demon (…) Avem aici un om care valorează cât un bastion; i se spune Fra Diavolo şi este într-adevăr un diavol în război” [12, p. 57], „preot îmbrăcat ca un diavol (…) diavol îmbrăcat ca un general” [12, p. 68], „general fără grade, dar numit de vocea poporului” [12, p. 76], „pentru francezi Fra Diavolo era un diavol în persoană” [12, p. 125]. Deşi pare absurd, diabolizarea lui Michel Pezza are mai degrabă un aspect pozitiv decât negativ, chiar şi atunci când este ucis de către francezi: „I s-a dat un titlu de batjocură şi apoi l-a predat bucuros diavolului, adică spânzurătorii (…). A greşit şi a plătit; a plătit cu propria-i fiinţă, şi a ştiut să moară demn” [12, p. 172-173].

Către sfârşitul sec. XIX partea întunecată a fiinţei umane primează asupra reprezentărilor demonului, treptat demonologia şi cunoaşterea diavolului este repudiată pentru ca Sinele să devină obiectul central al propriei curiozităţi. Ambivalenţa fundamentală este exilată din cosmos şi îşi găseşte loc în omul propriu-zis compus din divin şi infernal, grotesc şi sublim, pasiuni şi slăbiciuni etc. Sfârşitul secolului al XIX-lea e marcat de un veritabil cult al Eului, interesele de grup sunt opuse intenselor potenţialuri ale individului.

Are loc o individualizare şi psihologizare a noţiunii de Rău. Poate cea mai concludentă înţelegere a interiorizării răului o găsim în explicaţia referitoare la arhetipul ambivalent al sufletului, care aparţine lui C. Jung: „sufletul este un demon distribuitor de viaţă care-şi joacă rolul drăcesc deasupra şi dedesubtul vieţii umane (…) Raiul şi iadul sunt destine ale sufletului” (…) „omul născut din ţărână, cu instinctul său de animal sănătos, se află în luptă cu sufletul său şi cu demonia acestuia. Dacă sufletul ar fi fost doar întuneric, atunci cazul ar fi fost simplu. Din păcate, lucrurile nu stau astfel, căci aceeaşi anima poate apărea şi ca înger al luminii” [4, p. 36, 38]. Sfârşitul sec. al XIX-lea e marcat de apariţia şi desfăşurarea unor grupări sataniste extremiste. Detalii despre concepţie, revistă, adepţi, biserica satanică, grupări disidente, secte satanice vezi în cartea lui Robert Muchembled O istorie a diavolului (6, p. 274, p. 296, 334-335).

Diavolul de la sfârşitul celui de-al doilea mileniu îşi multiplică metamorfozele, este regândit într-o ipostază nouă, devine un simbol al plăcerii şi bunăstării, se instalează în imaginarul oraşului crepuscul. O adevărată obsesie a diavolului pune stăpânire pe imaginar, dovadă sunt istoriile cu vampiri, vârcolaci, cu animale umanizate, vrăjitori, nenumărate măşti ale duşmanului interior, comics-urile, benzile desenate, exorcizarea, horoscoapele, magii.

O incursiune în publicistica şi în cinematografia care-l are ca prototip de diavol o găsim la Robert Muchembled în lucrarea O istorie a diavolului (p. 309-329). Dincolo de ipostazele bestialităţii în cinematografie şochează cazul regizorului polonez Roman Polanski devenit victimă a demitizării demonului. În filmul Rosemary’s baby acesta prezintă istoria unui copil demon, pe care nu-l arată niciodată lăsând loc pentru ambiguitatea existenţei lui, iar în Balul vampirilor regizorul sus-numit parodiază tema contelui Dracula. Întâmplător sau nu soţia regizorului, Sharon Tate a fost victima unei crime odioase, fiind asasinată în 1969 de către un grup de satanişti, care au preluat sângele ei pentru a redacta inscripţii diabolice pe pereţi. Să fie ficţiunea un argument al crimei?

Infernul tradiţional pierde puţin câte puţin angoasele, iar satisfacerea pasiunilor şi pulsiunilor, interzisă de dogmele religioase, e întărită de ideea conform căreia viaţa ne este oferită pentru bucurie şi plăceri, nu pentru suferinţe. Demonul interior se modelează „în funcţie de narcisismul gazdei sale” [6, p. 299]. El devine o metaforă ludică a bunăstării perfecte, a bucuriilor existenţiale.

Dedramatizarea diavolului, reculul fricii de diavolul tradiţional, banalizarea mitului diabolic, fascinaţia pentru partea malefică a fiinţei, diabolizarea duşmanului, invazia corpurilor umane de o entitate malefică, combaterea laturii blestemate a fiinţei umane sunt câteva fantasme ale sec. XX care-şi găsesc ecouri şi în secolul următor.

O altă reprezentare a demonului este în strânsă legătură cu politicul. Expresiile „diavolul roşu” sau „duşmanul roşu” au fost amplificate de izbucnirea războiului rece. Raportată la literatură, romanul Pactizând cu diavolul de Aureliu Busuioc este o veritabilă mostră de prezentare a „diavolului roşu” ca cel mai execrabil dintre demoni, întrucât aduce nu doar angoase, teroare şi suspiciuni false; ci frânge destinele personajelor Mihai Olteanu, a familiei sale, dar şi a iubitei Elvira. „Oare pactizând cu diavolul, poţi ajunge înger?” [13, p. 264] se întreabă retoric protagonistul care ajuns la limita disperării după un şir lung de ezitări acceptă să devină denunţătorul KGB-ului doar ca să-şi salveze cele două surori aflate în exil, după ce îşi pierduse o soră şi mama, iar apoi şi tatăl. Această decizie va fi fatală pentru Mihai Olteanu, pentru că cei din KGB aveau suspiciuni asupra-i de spion, doar pentru simplul motiv că a făcut studiile în România. Pentru protagonist pactizarea cu diavolul sfârşeşte prin învingerea lui, idee care poate fi lesne dedusă din roman: „numai cei aleşi îi pot păstra însemnele de om sub loviturile sorţii” [13, p. 164].

Interpretările istorice şi literare ale diavolului se focalizează pe înţelesul, producerea şi receptarea imaginilor arhetip într-un anumit climat social şi cultural. Fiecare ipostază unicală a demonului comunică un mesaj diferit unui public diferit întărind sau chestionând spiritul epocii în care a fost creată. Proiectată într-un şir de reprezentări imaginare, ipostaza demonului ţine de un arhetip colectiv completat de variaţii ale imaginarului individual necesare şi pretabile interpretării. Fantasmele diabolice continuă să fie mediatizate, preluate şi aprofundate continuu, dovadă este impresionanta creştere a literaturii artistice care direct sau indirect prezintă diavolul învăluit în multiple concepţii şi metamorfoze. Totuşi de aici mai e cale lungă către o veritabilă deferlare a bestialităţii în literatură.

Referinţe bibliografice:

  1. Enciclopedie de Filosofie şi Ştiinţe umane. Trad. Luminiţa Cosma, Anca Dumitru ş. a. Bucureşti: ALL Educaţional, 2004.
  2. http://ru.scribd.com/doc/49946046/C-G-Jung-IN-LUMEA-ARHETIPURILOR
  3. David Macey, Dicţionar de teorie critică. Trad. Dan Flonta, Sorana Corneanu ş. a. Bucureşti: Comunicare.ro, 2008.
  4. G. Jung, Opere complete. Vol. 9 partea 1 Arhetipurile şi inconştientul colectiv. Trad. Vasile Dem. Zamfirescu, Daniela Ştefănescu, Bucureşti: Editura Trei, 2014.
  5. Durand Gilbert, Figuri mistice şi chipuri ale operei. De la mitocritică la mitanaliză. Trad. Bădescu Irina, Bucureşti: Nemira, 1998.
  6. Robert Muchembled, O istorie a diavolului. Trad. Em. Galaicu Păun, Chişinău: Cartirer, 2002.
  7. Credinţa în existenţa diavolului în: Artur Gorovei Folclor şi folcloristică, Chişinău: Hyperion, 1990, p. 63-74.
  8. Demonologia lui Creangă. Draci şi babe specialiste în drăcării în: Eugen Simion Cruzimile unui moralist jovial, Iaşi: Princeps, 2011.
  9. Oşteanul, Turbinca şi Moartea sa în: Ion Pecie, Phallusiada sau epopeea iconoclastă a lui Creangă. Piteşti: Paralela 45, 2011.
  10. Réne Louis, Dicţionar de mistere. Trad. Albumiţa Muguraş-Constantinescu, Bucureşti: Nemira, 1999.
  11. Savatie Baştovoi, Diavolul este politic corect, Bucureşti: Cathisma, 2010.
  12. Luigi Ugolini, Fra Diavolo. Trad. şi prefaţă Adriana Lăzărescu, Chişinău: Prut Internaţional, 2003.
  13. Aureliu Busuioc, Pactizând cu diavolul, ediţia a III-a, Chişinău: Cartier, 2013.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>