Aur şi cadavre pe Kolîma. Purificarea ideologică prin muncă şi asasinat

Nicolas Werth is one of the most famous researchers of Soviet period. For more than 40 years he visited Russia to have access to archives and to know direct Soviet and Post-Soviet reality. In 2011(13 August-4 September) he made a trip to Kolîma where he spoke to Gulag ex-prisoners and those who witnessed Soviet regime repressions. Together with Russias Irina Flige and Aleksandr Daniel he also visited museum of Gulag and prison-camps. Having repeated the way of those sent to workcamps, Werth wrote a book devoted to this experience.

Keywords: assasisnation, Gulag, NKVD, Kolima.

 

 

„Nu am reuşit să-mi sugrum ura. Nu mi-am dus sarcina la bun sfârşit; nu din cauză că exista o prăpastie prea adâncă între libertate şi Kolîma, nici deoarece creierul meu era prea obosit şi stors, ci pentru că rezerva mea de adjective patetice secase şi nu mai rămăsese altceva decât ura”.

(Varlam Şalamov, Povestiri din Kolîma)

 

Nicolas Werth, unul dintre cei mai cunoscuţi sovietologi, care vreme de 40 de ani a vizitat anual Rusia (URSS), pleca în august 2011 în expediţie „pe Kolîma”, pe urmele studiilor şi cercetărilor sale de arhivă. Era însoţit de fiica sa, Elsa, studentă la Arte Plastice, dornică să facă un film despre „vestigiile Gulagului”, şi de doi ruşi: Irina Flige şi Aleksandr Daniel, „responsabilii Asociaţiei Memorial”, fondată încă din perioada perestroika. Cei doi, în calitate de vânători de supravieţuitori, de relicve materiale şi simbolice ale Gulagului, sunt buni cunoscători nu doar ai istoriei, ai „arheologiei” Gulagului, ci şi ai geografiei acestuia. Un asemenea drum nu poate fi străbătut fără o călăuză destoinică.

Expediţia debutează la 13 august 2011 şi se încheie la 4 septembrie 2011. Citită ca un jurnal de călătorii şi, în egală măsură, ca un roman şi ca o antologie de studii de caz(uri), cartea ne relevă un autor pasionat de obiectul muncii sale. Căci, dacă Werth se dovedeşte în cărţile de specialitate un profund cunoscător şi analist al sistemului sovietic, din această călătorie cu multe impasuri se va alege cu o experienţă umană colosală, dar şi cu revelarea frumuseţii naturii într-o zonă vestită mai degrabă pentru chinuirea şi asasinarea a milioane de indezirabili ai regimului sovietic. „Da, frumuseţea Kolîmei este tulburătoare. Dar mă întreb ce-or fi putut vedea cei condamnaţi aici, la 9 000 km − la fel de bine le-ar fi putut zice ani-lumină − de casă”, notează Werth. Kolîma îşi exercită fascinaţia mitică asupra finului observator, imaginile descrise derulându-se în ritmul şi cu intensitatea unui film de artă. Motiv pentru care, mărturia călătoriei iniţiatice a lui Werth se constituie pe măsura lecturii într-un memorial în mişcare, în consubstanţialitate cu sine. Priveliştile conservate de natură, parcă în ciuda distrugerilor antropogene, par detaşate de imaginile aşezărilor umane ce ne trimit cu gândul la filmele SF, a căror acţiune se petrece cândva prin anii 2150, pe urmele strămoşilor de pe la 1990-2000. Werth culege mărturii, pe care le citează amplu, le circumstanţiază şi le interpretează, de la supravieţuitori sau de la urmaşii acestora în diversele puncte ale traseului: Magadan, Beliciia, Elghen, Iagodnoe, Serpantinka „cel mai important centru al execuţiilor în masă din Kolîma”, Debin, Seimcean. În felul acesta, o autentică „civilizaţie gulaghiană” este supusă atenţiei noastre. Expresia îi aparţine lui Ivan Panikarov din Iagodnoe, unul dintre cei care conservă memoria în zonă.

Iniţierea începe la Magadan, unde, potrivit cuvintelor de întâmpinare de pe aeroport, „bate inima de aur a Rusiei” („Magadan a fost, este şi va fi!”). Sloganurile sunt pe măsura realităţii de la faţa locului. Oraşul e traversat de bd. Lenin (fost Stalin până în 1956, deşi, s-ar putea numi, în aceeaşi logică, şi Putin). Fostele aşezări, populate cândva de deţinuţi, sunt la începutul anilor 2000 părăsite. Poartă denumiri desprinse parcă dintr-o ficţiune: Partizan, Bolşevic, Victorie, Muncitor de Şoc, 25 Octombrie etc. Pare că o mentalitate înscrisă în gena rusă nu se poate dezbăra de exemplul călăuzitor al tătucilor autoritari şi totalitari. Parcă pentru a preîntâmpina orice ambiguitate în legătură cu profilul lui Lenin, cartea ne dezvăluie „o realitate multă vreme trecută sub tăcere, inclusiv în timpul perestroikăi: masacrele masive ale civililor nu au început sub Stalin, ci încă din vremea lui Lenin”. În 2001, pe urmele amplelor cercetări în arhivele CEKA, disidentul Veniamin Ioffe şi Irina Flige au ajutat la descoperirea unei imense gropi comune lângă Sankt Petersburg (în „pădurea din Kovaliov”). Acolo au fost împuşcaţi şi îngropaţi pe 5 sept. 1918 cel puţin 10 000 de oameni, la ordinul lui Lenin, ca urmare a unui atentat eşuat ce-l vizase cu câteva zile înainte.

Cu cât înaintăm, însoţindu-l tăcuţi pe Werth (şi pe cei trei companioni ai lui), în maşini de ocazie, în care de obicei se aud neîncetat, cu sonorul la maxim, cântece înnebunitoare, vizualizăm nu doar tărâmul mitic, cum îl numise cândva Evgheniia Ghinzburg, ci mai ales atrocităţile comise de om asupra omului. O „insulă” colonizată de sovietici cu „duşmani” (contrarevoluţionari, pungaşi sau „doar” ukaznici: condamnaţii pe baza ukazurilor din 4 iunie 1947, prin care furtul din proprietatea socială se pedepsea între 5 şi 15 ani de lagăr). Kolîma a fost populată în proporţie de 90% cu deţinuţi, ne spune Werth, depopulată în ultimele decenii, şi care vorbeşte acum mai ales prin vocile puţinilor supravieţuitori de aici ai Gulagului. Elghen, de exemplu, a fost „unul dintre cele mai importante lagăre de femei din Kolîma”. Înseamnă în dialectul iakut „mort”. Aici roboteau la începutul anilor 1930 aprox. 5000 de femei pentru a aproviziona cu produse agricole centrul Kolîmei. Tot aici era şi un orfelinat pentru copiii născuţi în lagăr. Diferenţele se decantează nu doar între lagărul nazist şi cel sovietic, ci şi între cel sovietic şi cel comunist din România. Dacă în Gulag „Dragostea, sexul, violul şi prostituţia făceau parte din viaţa lagărelor”, funcţionând ca un ţarc imens, o „insulă continent” situată pe continentul URSS, unde funcţionau în proximitatea minelor, şantierelor, lagărelor şi „spitale, maternităţi, orfelinate”, nu acelaşi lucru putem spune despre sistemul concentraţionar românesc. Credem că este o diferenţă majoră datorată în egală măsură dimensiunilor geografice şi celor ideologice. În primul rând, Moscova avea de exploatat o zonă geografică aproape virgină, după cum spune însuşi Werth: „Până în 1930, puterea centrală rusă, apoi cea sovietică, nu au exercitat decât o autoritate formală asupra acestor imense întinderi − peste 1 000 000 km, dacă adăugăm şi suprafaţa bazinelor celor două mari fluvii, Kolîma şi Indigirka, care delimitează grosso modo aria geografică desemnată sub numele de Kolîma − locuită de câteva zeci de mii de eveni şi yukargirzi, popoare nomade siberiene care trăiau din creşterea renilor, pescuit şi vânătoare”. Prin colonizarea Kolîmei cu indezirabili sau presupuşi duşmani, regimul de la Moscova a purificat ideologic Uniunea, orientând o adevărată hemoragie umană spre aceste zone atât de îndepărtate, şi a exploatat cu costuri minime (omul nefiind un capital în sine pentru Stalin şi ai lui!) zăcămintele subsolului, vitale pentru consolidarea regimului.

Prin diversele muzee locale, cărora nu le calcă nimeni pragul, sau atât de rar încât aproape că nu-şi merită numele, Werth şi mica sa echipă întâlnesc fie indivizi obtuzi, fie oameni cultivaţi. Unul dintre cei în temă este directorul-adjunct al muzeului din Magadan, care are două săli rezervate muncii forţate din Kolîma şi care se află pe strada Karl Marx! Adjunctul se numeşte Aleksandr Sergheevici Navazardov şi este „un erudit local”. Întâmplarea face ca Werth şi Navazardov să se fi citit reciproc, iar acum să se şi întâlnească. Autorul expoziţiei permanente despre istoria Kolîmei este o fire deschisă, spre deosebire de director, Serghei Grigorievici Bekarevici, care-şi îndreaptă tirul prejudecăţilor antioccidentale, antipetersburgheze şi antimoscovite asupra oaspeţilor săi. Motiv să ne exprimăm încă o dată îngrijorarea că ideologia comunistă şi regimurile ei politice nu vor fi niciodată condamnate cu adevărat: „Dar de ce mereu acelaşi interes obsesiv pentru «paginile întunecate» ale istoriei noastre? (Cererea făcută îl exasperase vizibil pe Serghei Grigorievici.) Kolîma, regiunea frumoasă a Magadanului, nu înseamnă doar muncă forţată, Gulag şi represiune. Ce era aici înainte? Nimic, doar câţiva crescători de reni, o cultură primitivă! Ce vedeţi acum? Un oraş măreţ, cu operă, palate de cultură, bulevarde frumoase, o catedrală superbă, cea mai mare din întregul Extrem Orient rus! Aţi văzut catedrala? Regiunea noastră are deschidere spre viitor, nu spre trecut!” Un discurs cunoscut. Ce nu spune adeptul acestui faraonism de tip sovietic este că toate cele enumerate au fost construite cu munca forţată a sute de mii, a milioane de oameni condamnaţi la nefiinţă. Pentru o imagine completă, să contextualizăm avântatele reflecţii despre lume şi viaţă ale directorului muzeului din Magadan. Reacţia lui este exponenţială pentru o mentalitate covârşitoare în fostul bloc sovietic, una rezistentă la adevăr: „Toţi responsabilii regionali ai Partidului şi ai NKVD au fost mobilizaţi ca să pună în aplicare «operaţiunile represive secrete în masă», ordonate de Stalin şi de către comisarul poporului pentru afacerile interne, Nikolai Ejov. Vreme de 16 luni, din august 1937 şi până în noiembrie 1938, peste un milion şi jumătate de «elemente sociale nocive», «spioni germani» sau «nipono-polonezi», de «sabotori troţkişti» sau «buharinisto-troţkişti» şi alţi «contrarevoluţionari» au fost condamnaţi − jumătate la moarte, ceilalţi la ani grei de muncă silnică”. Perversitatea regimului adus la cote diabolice de Stalin face ca unul dintre copiii lui de trupă, Berzin − cel dintâi conducător care a organizat Lagărul de muncă forţată din Kolîma −, să fi fost executat după ce şi-a îndeplinit misiunile trasate, aşa cum au fost eliminaţi toţi cei care ar fi putut depune mărturie despre crimele împotriva umanităţii la care au fost parte, alături de Stalin. În centrul Magadanului, în plină perestroika, a fost ridicat în 1989 un monument dedicat lui Berzin. Un monument ce cauţionează prin simpla sa prezenţă toate crimele din zonă.

O explicaţie a acestei situaţii contrariante o oferă Irina Flige: „Faptul că au fost victimele sistemului pe care ei înşişi l-au creat nu îi exonerează cu nimic, comentează Irina. Dar, evident, e mult mai complicat decât în cazul nazismului. La noi a existat o graniţă foarte subţire între călău şi victimă”. O observaţie acută pe urma căreia am putea susţine şi unicitatea comunismului. O linie la fel de subţire este sesizată de către fostul inginer Granit Timofeevici Timohin între societatea sovietică „liberă” şi a lagărelor de muncă forţată. Acesta a lucrat ca om „liber” în diverse ramuri economice ale Ministerului de Interne (MVD), iar din 1964 în administraţia Kolîmstroi (amenajarea infrastructurilor din Kolîma „postgulaghiană”). Se pare că discuţia de câteva ore cu acest inginer care a avut de a face mult cu lumea lagărelor i-a furnizat lui Werth importante revelaţii asupra cercetărilor sale şi concluziilor de etapă la care ajunsese: „Istoria, pe care ne-a povestit-o timp de trei ore Granit Timofeevici, ilustrează frontiera neclară dintre societatea sovietică «liberă» şi cea a lagărelor, ceea ce Primo Levi numea − în cugetările sale despre lagărele naziste − «zona gri», acea «zonă cu contururi prost definite care leagă şi separă, în acelaşi timp, cele două tabere ale stăpânilor şi ale sclavilor (…) şi ascunde în ea suficient pentru a ne satisface nevoia de a judeca». În acest domeniu, Gulagul oferă, negreşit, un câmp de investigaţii incomparabil mai bogat şi mai complex decât lagărele naziste”. Werth ne prezintă şi principalele argumente pentru această concluzie: „caracterul ciclic al campaniilor de represiune vizând categorii diferite, ceea ce contribuia la amestecarea constantă a populaţiei din lagăre”; lovirea periodică a represiunii staliniste în proprii executanţi; „existenţa unui sistem unic de recompense şi pedepse, în funcţie de munca depusă − deţinuţii model puteau fi recompensaţi cu funcţii administrative în interiorul lagărului −, ceea ce avea drept consecinţă reducerea la zero a fundamentului juridic al procedurilor şi ştergerea frontierelor dintre cei deţinuţi şi cei liberi”.

O imensă junglă devastată pe alocuri de regimul ideologic de la Moscova, care a extras zeci de ani din pământul ei aur, staniu, cobalt, tungsten şi uraniu, dând în schimb milioane de vieţi şi destine care nu-i aparţineau. Rata mortalităţii în „lagărele speciale”, unde se extrăgea uraniu, ne spune Werth, era terifiantă. (Butugîceag era principalul centru de producere a uraniului.) Aşa se prezintă Kolîma, în cursul expediţiei lui Nicolas Werth. Doar natura mai păstrează urmele frumuseţii dintâi. Omul a fost copleşit de propriile-i fiare.

În 2-4 septembrie 2011, Werth şi coechipierii lui se întorc de la Seimcean la Magadan, de unde urmează să zboare înapoi spre Moscova. Acest ultim drum prin Kolîma durează 18 ore, „într-un microbuz rablagit de nouă locuri”, în care un casetofon a cântat fără oprire (nicio surpriză! seamănă izbitor cu realitatea românească!) „cu volumul la maxim, ultimele «şlagăre» ale şoferilor din Kolîma”.

Am rămas cu un refren şi cu o „imagine”, tot de film: „Eu amidon, el adeziv”. Adeziv se pretextase că a furat soţul Galinei Nikolaevna, pe care aceasta l-a cunoscut în lagăr. Ea devenise ukaznikă pentru că ar fi furat amidon.

Revăd cu ochii copilăriei secvenţa dintr-un film ce a întrunit condiţiile cenzurii: Eu Jane, tu Tarzan!

Citesc cartea lui Werth şi-mi răsună în timpane: Eu ukaznikă, tu ukaznik!

Doar că acţiunea din Kolîma nu se petrece chiar atât departe de lumea cunoscută şi civilizată, pe care abia începem să o desluşim.

„Kolîma, oh, Kolîma mea,

Tărâmul fermecat.

Douăsprezece luni iarnă,

Restul e vară!”

 

Referinţă critică:

Nicolas Werth, Drumul din Kolîma. Călătorie pe urmele Gulagului, trad. de Cătălina Mihai, Ed. Corint, Bucureşti, 2013, 204 p.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>