Când doliul este de culoare roșie

NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie

Abstract
Scarves in the sky (Cartier, 2012) by Dumitru Crudu is a thrilling book about life and death. The poem was born from personal experience: the agony and death of his mother- in-law, at whose head even the author and his wife watched. The poet becomes a witness of life passing into death. He is shaken and made to bring out his trance condition that is turned completely into his writing. The poet is likely to programmatically refuse the use of poetic conventions. The phrase in the poem is made spontaneously and freely in an avalanche of confessions-scenes-thoughts-direct associations which follow only the internal rhythm of living. The hope of life is hardly seen; it happens only after the death experience is assumed and lived with the character’s each pore.
Keywords: life, death, delirium, suffering, hope, paroxysmal experience.

Eşarfe în cer (Cartier, 2012) de Dumitru Crudu este o carte-mărturie a unei sensibilităţi hipertrofiate, oferind într-o formă nudă materia cea mai fidelă a trăirilor acesteia. Poemul s-a născut dintr-o experienţă personală: agonia şi moartea soacrei sale, la căpătâiul căreia a vegheat chiar autorul împreună cu soţia. Statutul de martor al vieţii cuprinse lent şi progresiv în chingile morţii, împreună cu întreaga gamă a delirului şi suferinţei, îl cutremură visceral pe poet, acutizându-i la limită simţurile şi conştiinţa. Zbaterea fiinţei umane între viaţă şi moarte, groaza provocată de prezenţa iminentă a neantului declanşează o stare de transă, din care, prin dicteul automat al trăirii, se naşte poate cel mai tulburător poem despre moarte, scris vreodată în literatura din Basarabia. Nu e nimic aici ceva ce ar ţine de premeditare, de osteneli scripurale ori de epatări auctoriale. Poetul refuză parcă programatic recurgerea la convenţiile poetice. Frazarea poemului se desfăşoară spontan şi liber într-o avalanşă de confesiuni-scene-gânduri- asocieri nemijlocite, urmând doar ritmul interior al trăirii. În faţa morţii, personajul său liric recunoaşte că tremură de frică: „niciodată nu mi-a fost atât de frică/ aşa cum îmi este acum/ îmi clănţănesc dinţii în gură/ ea se încleaştă şi mai strâns de mâinile mele/ şi începe să plângă”. La căpătâiul muribundei, viaţa, realitatea în genere capătă contururi halucinante, datele ei, lipsite de semnificaţie până atunci, devin torturante reprezentări psihologice şi chiar semne escatologice, cu multiple ipostazieri şi sensuri ascunse. Pendulările între ieri şi azi, acum şi atunci dilată şi acutizează la maximum viziunea eului aflat în imediata prezenţă a încleştărilor morţii: „Pe scaunul pe care eu stau acum/ a stat atâţia ani ea/ pe acest scaun”. Această constatare extrem de simplă, iar scoasă din context – banală chiar – capătă în contextul poemului rezonanţele profunde ale condiţiei fragile a omului. În circuitul cotidian al vieţii şi al morţii, fiinţa umană, perisabilă, apare lipsită de apărare, asistând, oficiind dintr-o parte ori fiind ea însăşi supusă veşnicului ritual al dispariţiei: „ÎN TROLEIBUSUL 23 peste care ploaia răpăia/ repede/ mergeam ieri/ spre strada armeneasca/ la fabrica de pâine/ în troleibusul 23 peste care ploaia răpăia asurzitor/ făcând geamurile opace încât/ nu mai vedeai nimic afară/ mergeam ieri/ ca să comand 30 de colaci/ am coborât şi am vrut s-o iau pe jos spre/ fabrica de pâine/ dar brusc/ m-am întors şi am alergat prin fleşcăială/ după troleibusul 23/ în care pe 19 ianuarie 2011/ călătorea Zoia Gheorghievna/ stând aşezată pe scaunul din spatele şoferului/ ca să comande/ la fabrica de pâine de pe strada armenească/ 30 de colaci”.

Suferinţa femeii cu care empatizează vocea lirică a autorului trezeşte viziunea mărăcinilor christici, simbol al eternului supliciu uman: „mă apropii în vârful picioarelor/ de uşa ei împodobită de sus până jos cu spini/ într-adevăr ea stă pe pat/ culcată pe o saltea de mărăcini”. Roşul hainelor, al florilor, la fel ca şi galbenul maşinii sunt culorile vestitoare ale morţii şi au aici o semnificaţie funerară. Sângele pe care-l scuipă Zoia Gheorghievna se asociază cu „petale de maci înroşiţi”, iar „după moartea ei/ cerul se umplu cu/ eşarfe roşii”. Totul se amestecă într-o avalanşă halucinantă: convulsiile nemijlocite sub privirea neputincioasă a autorului, patimile şi sângele christic, imaginea trandafirului roşu căzut de sub perna muribundei. Până şi un bătrân care vine la cimitir pare, privit de departe, o garoafă sângerie la mormântul defunctei. De aceeaşi simbolistică a morţii ţine şi spargerea oglinzii: „doar oglinda în care foarte mult îi plăcea să se uite/ acuma iată, na, a plesnit în zeci de cioburi, în sute”.

Asocierile imaginare se derulează halucinant într-un registru suprarealist cu vădite rezonanţe psihanalitice. Trupul uman se lichifiază, „seamănă cu o dâră de apă plată/ pe care o torni într-o cană spartă” sugerând, într-un elan poetic de conciliere a contrariilor existenţiale, lichidul amniotic născător de viaţă şi dorinţa de întoarcere la „fuziunea preoedipală” (J. Lacan) cu uterul matern: „am luat-o în braţe şi am mutat-o pe-o pernă mai sus/ e ca şi cum aş fi ţinut în braţe o/ picătură de apă”.
La temperaturile înalte ale trăirii şi ale conştientizării acute a morţii, hotarele care separă contrariile se destramă, realul interferează cu imaginarul, lăsând cale liberă pentru posibilităţi nelimitate de intersectare a lumilor paralele şi a dimensiunilor temporale diferite. După ce priveşte fotografiile rudelor moarte, în care acestea alergau cândva fericite pe plajă, registrele temporale se modifică, transgresează consecutivitatea timpului fizic, se contopesc amalgamate în sentimentul stuporii în faţa morţii: „cu o mână de nisip (subl. – n. n.) ies în ninsoarea/ în care ieşise şi Evghenii Ivanovici/ în 1973/ fără fular şi căciulă”. Emoţia declanşează mecanismele imaginaţiei, ascute simţurile până la paroxism. Memoria involuntară, susţinută de fluxul conştiinţei, adună în acelaşi recipient liric amintirea, visul şi percepţia directă. Toate morţile celor dragi sunt re-trăite în această moarte a mamei soţiei sale. Eul liric conştientizează că moartea nu-i o joacă cum şi-ar dori să fie şi cum o percepea la vârsta de 3 ani, când „taică-meu îşi punea mâinile pe piept, îşi întindea/ picioarele spre uşă, le lipea unul de altul/ cu degetele în sus, îşi închidea ochii, şi nu / mai respira/ stătea ţeapăn ţeapăn şi eu îl zgâlţâiam dar el/ stătea ţeapăn ţeapăn/ şi nu mai respira/ zilele acestea, Zoia Gheorghievna şi-a pus mâinile pe/ piept şi a încetat să mai respire/ dar eu, vorba lui Berryman, de mult nu mai aveam trei ani”. Moartea pândeşte de pretutindeni cu multiplele ei ipostaze şi cu o mulţime de arătări. Percepţia se dilată la maximum, viziunea se amplifică: „Mă învârteam prin curtea îngheţată şi lunecoasă/ a spitalului aşteptând-o să iasă/ când am văzut o haită de maidanezi înconjurând/ o veveriţă, când am văzut o veveriţă/ ţopăind în mijlocul unei haite de câini/ turbaţi care strângeau cercul/ care clănţăneau /şi lătrau de mama focului şi se repezeasu/ s-o înhaţe de piept sau de picioare (…). Imaginile se suprapun şi se repetă obsedant, ca într-un carusel halucinant: „mă uit la ea/ şi inima îmi bate tot mai tare şi mai tare/ în piept/ de parcă/ m-ar fi încolţit din toate părţile/o haită de maidanezi”.

Ceremonialul morţii capătă puterea unui ritual fantasmagoric: „l-au scos afară pe targă/ trupul ei scund/ şi au vrut mâinile în ţăndări să-i spargă/ şi să-i arunce ochii în prund”. În gama Do major al acestui poem, eul liric se pulverizează, nu se mai disociază de întâmplări, de lucruri, devine voce nudă a suferinţei: „un porumbel dă busna în casă/ inima îmi iese din piept/se izbeşte de pereţi/se pocneşte de fereastră/vrea să zboare afară şi nu găseşte ieşirea (…)”. Ieşirea din transă echivalează cu un chatarsis. Odată trăit, asumat cu toate simţurile, până la capăt, sentimentul tanatic iese din captivitatea deznădejdii. În urma acestei experienţe-limită, moartea trece din „realitate pentru altcineva”, din simplă virtualitate în realitate trăită nemijlocit. Astfel, ea se încarcă de sens existenţial, deschide porţile spre o subită şi profundă înţelegere a vieţii. Din magma de stări paroxiste ale suferinţei umane răzbate speranţa vieţii, frumuseţea ei: „şi atunci/ porumbelul ţâşneşte pe fereastră afară/ şi eu încep din nou să sper”.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>