Cartea din mâna lui Hamlet. Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Ţurcanu (II)

N.C. Cum se explică meritul şaizeciştilor de a se constitui, cum aţi spus Dvs., în singura generaţie credibilă? Contextul, în comunism, nu părea a fi mai prielnic şaizeciştilor decât grupărilor literare ulterioare, urmărite de acelaşi ochi vigilent al cenzurii. Tot şaizeciştii au excelat în poezie, mai ales, dar şi în proză. De unde elanul acesta creator, în sensul literar cel mai autentic?

A.Ţ. Şaizecismul, cred, este mai mult decât un curent generaţionist. E un fenomen. Unul remarcabil pentru întreaga cultură românească din Basarabia, pentru toate artele, inclusiv pentru literatură, jurnalistică, ştiinţă, învăţământ. După întunecatul deceniu postbelic, cu presiunea sa coercitivă totalitară, în timidele deschideri de libertate de după moartea lui Stalin se întrezăreau şi în literatură unele note distonante faţă de marşurile oficiale. Sporadice şi întâmplătoare, acestea lasă să se manifeste o energie ascunsă ce irupe din straturi străvechi de sensibilitate colectivă. Dogma cu toate restricţiile şi normările ei severe este încă infailibilă şi atotstăpânitoare. Dar – absolut surprinzător! – în „schemele ei de har”, pe ici – pe colo, din nişte adâncimi necontrolate de „raţiunea dominantă”, răbufneşte o linie melodică uitată parcă, dar atât de autentică şi de proaspătă în murmurul ei imemorabil. Un exemplu edificator ar putea fi acel preludiu liric cu care se deschide romanul lui Ion C. Ciobanu „Codrii”, o scriere în întregime tributară preceptelor dogmatice sovietice. Incipitul folcloric de jale amară şi de tângă socială contrastează violent cu restul naraţiunii înscorţoşată de normele ideologice şi îndesată într-un limbaj de lemn. Frapante pentru spiritul epocii sunt şi unele trăsături de mentalitate rurală, îndârjirea ţărănească a unor personaje din chiar primele schiţe ale lui Ion Druţă, expresie a unei psihologii şi a unei etici tradiţionale inflexibile, care mai târziu înclină spre un romantism folclorizant specific, cu rezonanţe baladeşti tot mai accentuate.

N.C. Aşadar, firul rezistent al prozei moldoveneşti a pornit prin satul evocat de Druţă? Ce traiectorie a luat acest fir al Ariadnei?

A.Ţ. Vasile Vasilache spunea odată într-un interviu că proza moldovenească a ieşit din „Sacul mătuşii Irina”. Este în această butadă un mare adevăr, dacă ne gândim la calupurile indigerabile cu „dimineţi” şi „deşteptări” revoluţionare de până la minuscula şi sprinţara plachetă „La noi în sat” apărută în 1953. Deşi adevărata răsturnare de perspectivă, în proză, se produce totuşi peste câţiva ani, cu „Frunze de dor”, „Balade din câmpie” şi nuvelele „Ultima lună de toamnă”, „Sania”, „Murgul în Crimeea” etc. Abia aici, în erupţiile lirismului instinctual, primar, încondeiat şi îndulcit de halourile unei poeticităţi rustice patriarhale, semnele identitare naţionale, dar şi semnele unei identităţi estetice „naturale”, organice (alta decât cea impusă de „principiile” mortificatoare ale ideologiei comuniste) se arată distincte, inconfundabile. Stihia lirismului druţian învăluie totul, inclusiv personajele sale. Acestea, închise într-o „inactuală”, ciudată încăpăţânare de caracter („Rubanca”, „Sacul mătuşii Irina”), cuprinse de o sublimă pasiune a dăruirii de sine creaţiei şi frumosului („Sania”) ori jertfindu-se cu îndărătnicie şi dramatism rostului firii („Balada celor cinci motănaşi”), s-au regăsit într-o deplină rezonanţă cu nevoia literaturii şi setea cititorului de firescul uman. Fie şi „prea uman”, vorba lui Nietzsche.

Mult mai târziu se va descoperi că hălăduirile lirice prelungite, „prea umanul” sufocat de propriile efuziuni au şi un revers distructiv, pot uşor să se prefacă într-o forţă îngrăditoare, un obstacol cu efecte degenerative, de stagnare a gustului estetic, de atrofiere a sensibilităţii şi retardare a mentalităţii publice. Azi, cred, am fi într-o grea dilemă dacă am vrea să ne dumerim asupra corelaţiei ce există între literatura basarabeană şi cititorul basarabean, cu (toată) intelectualitatea noastră cultural primitivă, închistată într-o sentimentalitate rudimentară, văităreaţă, folclorică. Este oare, am putea să ne întrebăm, acest cititor rezultatul acţiunii culturale şi educaţionale de mai multe decenii al unui anumit fel, specific, de literatură/artă/cultură impusă de unele şi aceleaşi autorităţi „mioritice” ale neamului, de mass-media şi programele şcolare fixate selectiv doar pe unele şi aceleaşi structuri liricoide şi exemple de expresie estetică? Sau, dimpotrivă: nu cumva literatura/arta/cultura autohtonă, aşa cum se arată ea unui ochi critic – impregnată de o toropitoare, solemnă şi somnolentă lipsă de vlagă – este expresia fidelă a felului particular, provincial şi întârziat, de a simţi şi a gândi al colectivităţii moldoveneşti? Personal înclin să cred că, în epoca de restauraţie stalinistă de după 1970, stihia lirică şaizecistă a fost abil dirijată de către instituţiile ideologice comuniste într-o comodă, inofensivă împăcare în lirism, o variantă basarabeană a ceea ce Alexandru Ivasiuc a remarcat în literatura din Ţară din aceeaşi epocă şi a definit drept „împăcare în pitoresc”. E uşor de ghicit preferinţele unui sistem totalitar pus în situaţia să aleagă între plânsul în surdină, efuziunea amnezică, pe de o parte, şi, pe de altă parte, fulgerările gândirii austere şi necruţătoare, disecţiile incoruptibile ale analizei, notaţia rece. Dar aceasta s-a întâmplat, ca un fenomen de involuţie programat şi dirijat de forurile ideologice de partid, după consumarea fenomenului şaizecist, mai exact, după ce şaizecismul a fost pus pe butuci prin restrângerea la clişeu şi substituirea factorilor săi originali, subversivi de creaţie cu simulacre dulcege şi insipide.

N.C. De aici  începe un nou tip de literatură la fel de sovietică, dar cu altă tonalitate, cu alte modulaţii ale vocii?

A.Ţ. Doar către jumătatea a doua a anilor ’70, mai exact, după 1974-75, lirismul prozei basarabene devine un fel de cal troian al ideologiei comuniste, stereotip confortabil acceptat de sistem într-un aranjament tacit de reciprocă indulgenţă cu literatura. La începuturi însă, atunci când scriitorii încearcă să se rupă (cumva) din strânsorile dogmatice care au făcut ravagii în scrierile obsedantului deceniu postbelic, forţa lirismului druţian, proaspătă şi revigoratoare, se afla în consens deplin cu alte (multe) semnale de libertate de creaţie. Surpriza cea mare în epocă a fost „Mea culpa” de Andrei Lupan, poetul care anterior „a rifmuit”, vorba lui Nichita Marcov, multe dintre „lózungurile partidului”, cele mai multe în stilul oralizant-popular parodiat câţiva ani mai târziu de Petru Cărare. Pe atunci Petru Cărare încă nu suportase avaria care i-a despicat limba (ca la şarpe, îi plăcea să spună el după ce şi-a mai revenit din vătămările accidentului). Dar poetul avea suficient venin în ea ca să împroaşte copios acolo unde credea că e nevoie. Şi nici curajul nu-i lipsea ca să încerce a tămădui molima falsului caracter „norodnic”. Mai ales acesta făcea ravagii în literatură, inclusiv în poezia lui Andrei Lupan pliată pe mimarea rusificării de limbaj şi pe reproducerea, după filmele lui Pârev despre cazacii de pe Don, a unor scene rurale de abundenţă şi fericire colectivă. „În oblostea norocului e bine de trăit” era titlul unei poezii-parodie după alte catrene, mai nevinovate, de felul: „Şede Gheorghe pe-o sidelcă şi-nvârteşte de-o mutelcă”. La imaginile idilice, sărbătoreşti, de o neîntreruptă bucurie, a iarmarocului rural (cam acesta era „satul nou”, sovietic, cu toamne doldora de trăscăuri şi Grăchine emancipate,  în opoziţie cu „satul uitat” românesc), parodistul răspunde cu sarcasm: „Se duc ţăranii noştri./ Se duc cu usturoi./ Ajung pân-în Siberia/ Şi vin şi înapoi”. Dar până la aceste „dezbrăcări” maliţioase de către altcineva, Andrei Lupan a avut el însuşi revelaţia unei impietăţi comise faţă de poezie, a trădării vocaţiei de poet, sentimente pe care le-a lăsat în „Mea culpa” să se reverse într-un tumult înverşunat şi plin de năduf: „Îs vinovat pentru tributul/ ce l-am plătit la nătărăi/ c-o stihuire mai limbută/ şi c-un glosar ştampat de ei,//…când am bătut timid măsura/ în tactul strâmb al drâmbei lor,/ când am stâlcit literatura/ şi l-am jignit pe cititor./ Când a oftat cu fruntea-n palmă/ vrun biet student nedumerit/ şi-a-nchis jurnalul c-o sudalmă/ pentru poetul său iubit,// iar eu tăceam mocnit în sine,/ că altul chior şi încrezut/ mă preţuia cu nota bine/ pe neştiut, pe nevăzut.// Ruşinea asta arzătoare/ la ce-aş ascunde-o în deşert?/ Chiar dacă toţi mi-or da iertare,/ eu unul nu pot să mi-o iert.” În accesul său torturant de sinceritate culpabilizatoare, poetul îşi flagelează slăbiciunea de a fi cedat presiunilor unor „nătărăi” şi de a fi acceptat tiparele literare impuse de aceştia. Dar „nătărăii” – puzderie! – formând grupări şi grupuscule de putere, mânaţi de interese meschine şi jocuri oculte, porniţi mereu cu aceeaşi nedezminţită duşmănie comunistă (zisă „tovărăşească”) unii împotriva altora, mizând în spiritul doctrinei „luptei de clasă” şi „dictaturii proletariatului” doar pe suprimarea adversarului, nu erau doar nişte fiinţe abjecte moral, cum lasă să se înţeleagă Andrei Lupan. Şi nici culpa poetului nu e una ce ţine numai de încălcarea eticii stricte de om al scrisului. Prin aderenţă, slujire, şi, nu în ultimă instanţă, prin accesul la beneficiile oferite, şi poetul, şi „nătărăii” cărora le-a dat ascultare făceau corp comun cu sistemul comunist totalitar, cu legile şi cutumele sale. Piuliţe sârguincioase ale unei maşini perfecte în înverşunata sa mecanică inumană şi mizerie morală, am putea spune că fiecare în parte şi toţi la un loc erau chiar sistemul de zi de zi în funcţiune. Că unii se angajaseră din convingere iar alţii din oportunism nu mai conta. Toţi se aflau sub presiunea permanentă a spiritului de vigilenţă. Fiecare era „ostaş al partidului”, luptător pentru temeliile ideologice, politice, etice şi estetice ale sistemului. Şi fiecare se simţea obligat (din datorie, frică, oportunism, spirit gregar) să participe la o „revoluţie permanentă”, un război al tuturor împotriva tuturor. Un fel de război pentru pace, vorba unei anecdote sovietice, care nu lasă în urmă piatră pe piatră. Cu atât mai mult că „pietrele” în această încăierare totală erau oamenii, obiecte ce nu valorau mare lucru în lupta pentru biruinţa finală a comunismului pe pământ. În rest, faptul că pentru cineva slujirea însemna asumarea unui cod de idei, iar pentru altcineva un mijloc de parvenire şi căpătuire nu avea nici o relevanţă. În fond, cu toţii până la urmă erau cuplaţi la unul şi acelaşi, unicul-sistem-de-slujire-retribuire, servind aceleaşi tipare dogmatice, răsplătiţi din aceleaşi porţii ale nomenclaturii şi, în consecinţă, condamnaţi să plătească aceleaşi vămi ale „pactului cu diavolul”. În aceeaşi culegere „Meşter faur”, în care a fost inclusă „Mea culpa”, regăsim şi o bogată producţie „de folosinţă ideologică”, ca să mă exprim în limbajul epocii. Interesant e că poetul revine şi mai târziu la romantica ilegalistă, continuând în paralel să republice fără oprire în cărţile ulterioare şi opurile scrise în deceniul postbelic după tiparele „nătărăilor”. Acest fapt mă face să cred că un adevărat rechizitoriu de conştiinţă Andrei Lupan nu şi-a făcut vreodată. Nu putem şti dacă la mijloc au fost doar convingerile de stânga din tinereţea sa de la „Şcolarul roşu”. În poezia cu pricina, am impresia, el şi-a vărsat mai degrabă umorile adunate ani la rând împotriva „colegilor” de condei veniţi din stânga Nistrului, a „şantiştilor”, cum li se spunea în mod curent, care în cadrul Uniunii Scriitorilor alcătuiau o facţiune de peniţe rudimentare, agresivă şi fără scrupule: Ion Canna, I.D. Ceban, Lev Barski, Iacob Cutcoveţchi, Fiodor Ponomari ş.a. Unii dintre ei, I.D. Ceban, Lev Barski, „căliţi” la proba de sânge a anilor de teroare de până la război, aveau o practică veche de delaţiune, profesând-o, prin continue denunţuri publice, cu aceeaşi râvnă şi cu aceeaşi virulenţă bolşevică până hăt încoace. Prin 1966 Petru Zadnipru a fost nevoit în cadrul unei adunări a Uniunii Scriitorilor să domolească zelul „deconspirărilor” al unuia dintre ei, amintindu-i că afară demult nu mai este anul ΄37.

N.C. Andrei Lupan este un caz clasic de supravieţuire „sub vremi” cu orice preţ. Pentru a întreţine o relaţie bună nu doar cu ştabii timpului, dar şi cititorul, acesta opera tot felul de mistificări ale propriei opere, datate cu un an, publicate cu altul şi revizuite după cerinţele zilei. Sincerităţile lui confesive din ultimii săi ani de viaţă, despre cum, spre exemplu,  s-a scris Olimp dispreţuit sunt chiar penibile. La o privire exigentă, ce rămâne azi din Lupan?

A.Ţ. Cu toate acestea, rolul lui Andrei Lupan la instituirea şi afirmarea spiritului nou, pe care l-am numit convenţional fenomenul şaizecist, este enorm şi cuprinde un spectru de iniţiative cu deschideri culturale şi artistice foarte larg: readucerea limbii literare în albia normalităţii şi adoptarea ortografiei din 1957, editarea clasicilor naţionali şi inaugurarea Aleii Scriitorilor din parcul din centrul Chişinăului, sprijinirea constantă, necondiţionată a scrisului lui Ion Druţă şi susţinerea, într-un moment când criticul a fost dur atacat de Em. Bucov, a lui Vasile Coroban. În planul strict al creaţiei se distinge curăţirea tematicii rurale de slinul ideologizant al adeziunilor sociale şi opţiunilor politice şi fixarea pe simboluri ale tradiţiei naţionale, ale unei etici seculare, ale muncii şi dăruirii anonime („Fântâna lui Pahoma”), pe imagini ale frumosului prin care se deschide dialogul dintre oameni şi se împlineşte comuniunea umană („Legea găzduirii”). Momentul de graţie însă al scrisului lupanian din această perioadă ar putea fi considerat revenirea poetului la uneltele poeziei de până la 1940, trecerea suflului romantic, specific pentru întreaga epocă de „primăvară comunistă”, prin experienţa panteismului cosmic barbian din „Uvedenrode” („Geneză”), exersarea, în scopuri estetice proprii, a ritmurilor, dar şi a poeticii încifrărilor din „Joc secund” („Altcum”, „Ce mai arpegii!”) şi, în sfârşit, ieşirea la marile clamări şi imprecaţii argheziene prin care se încearcă a se răsplămădi haosul lumii pentru o nouă ordine a universului („Gromovnic”, „La porţile lui Cronos”).

Destine diferite, diferite probleme de conştiinţă şi preocupări tematice diferite în faţa timidelor deschideri oferite de „dezgheţul” poststalinist. În acelaşi an, 1956, Andrei Lupan mai scrie o poezie, „Strigăt împotriva rutinei”, în care o voce lăuntrică, necruţătoare, întreabă imperios: „– Tu răspunde! Ce-ai făcut cu darul?/ aud strigat blestemul îndărăpt,/ şi rău, ca un scrâşnet de gheară,/ se zvârcoleşte cineva adânc în piept.” Pâinea de „soldat al partidului” se mai oprea uneori la linguriţă, se vede. Mai ales cu atâţia „nătărăi” prin preajmă care şi ei o râvneau şi care erau mereu gata la prima ocazie să se înfigă feroce în beregata „tovarăşului” de pluton literar.

N.C. Dar Nicolae Costenco? Care a fost destinul lui de creaţie în contextul mai vechi şi în condiţiile redeschiderilor literare şaizeciste?

A.Ţ. Întors din Siberia după 15 ani de aflare în GULAG, Nicolai Costenco e copleşit de cu totul alte sentimente. Încearcă, e adevărat, şi el să se ralieze temelor de serviciu, dar reîntâlnirea cu pământul natal rupe din pieptul lui şi alte strigăte, cu totul potrivnice bravelor chemări oficioase dintr-un şlagăr al timpului: „să pornim vioi/ spre pământuri noi!”. Poetul cunoscuse îndeaproape „pământurile noi”. De altfel, şi plecarea sa în gheţurile Siberiei a survenit în urma unei discuţii cu unul din echipa „nătărăilor” veniţi la Chişinău de la Tiraspol, S.S. Zelenciuc (secretar pentru propagandă al CC al PC(b) al Moldovei). Subliniez în mod deosebit: din mărturiile fiului scriitorului, Constantin, făcute în cadrul conferinţei ştiinţifice de la Academia de Ştiinţe dedicate centenarului naşterii poetului, e vorba totuşi de S.S. Zelenciuc, şi nu de Nikita Hruşciov, precum s-a vehiculat într-o întinsă fabulaţie literară de la noi. Convocat în 1941 împreună cu alţi câţiva colegi la o conversaţie la CC, poetul îi declarase acestuia că „a făcut bine puterea sovietică eliberând Basarabia”, dar crede că „e o mare nerozie înlocuirea limbii literare cu dialectul pocit de peste Nistru”. Ar fi putut să tacă în privinţa „eliberării”. Nicolai Costenco nu avea în spate ceaiurile „ilegaliste” ale lui Em. Bucov (cam asta îi fusese mult-trâmbiţata activitate revoluţionară de până la ΄40), nici nu scrisese prin „Şcolarul roşu”, ca Andrei Lupan, sau să dezerteze din Armata Română cu tot plutonul din subordine, ca Bogdan Istru, mobilizat puţin mai înainte de tragicul eveniment ca ofiţer rezervist. Rămăsese la Chişinău la cântecul unei sirene cu părul roşu, şi nu la apelul vreunei Centrale oculte aidoma lui Liviu Deleanu, cel care în săptămâna de dinainte de ultimatumul sovietic, împreună cu alţi 25 mii de evrei din România, trece Prutul în Basarabia. Nu. El n-a avut  nici un motiv să se bucure de „eliberarea” de la 28  iunie. Dar, probabil, a crezut că astfel va putea să-l îndulcească pe inflexibilul ştab de partid şi să-l facă să accepte o evidenţă de bun-simţ. Credea, bietul poet, că la mijloc e doar o absurditate, că e numai încăpăţânarea unor inşi săraci cu duhul. Nu ştia că limba literară era calul de bătaie al ideologiei Kominternului. Un cal troian băgat în cetatea naţiunii române, care şi azi mai face ravagii prin conştiinţele rătăcite ale moldovenilor basarabeni. Imediat după război, I.D. Ceban remarca în limbajul primitiv şi cu directitatea bolşevică specifică: „Deamu în anul 1940 noi am avut ajunsuri mari şi pe frontul cultural. În aceiaşi vreme norodul ducea o luptă înverşunată împotriva tuturor duşmanilor, care încercau să se încuibeze pe frontul culturii moldoveneşti şi să-i dăuneze. Mai cu seamă duşmanii norodului încercau să răzbată în rândurile creatorilor limbii literare moldoveneşti, ca s-o schimonosească păn într-atâta, că ea să ajungă neînţeleasă, străină pentru masele largi, şi prin urmare, să împiedice partidului şi guvernului Sovietic la petrecerea măsurilor lor politice îndreptate la atragerea maselor largi truditoare la zidirea socialismului în ţara noastră.” („Împotriva închinăciunii în faţa asfinţitului în limba moldovenească”, Moldova Socialistă). În 1957, revenit la baştină după experienţa de infern din lagărele Siberiei, în locul uşúrelor lamentaţii şi tânguiri fataliste îngânate în surdină specifice basarabeanului, „duşmanul” Nicolai Costenco lasă să curgă nestingherit în „Aici eu am să-mi scutur spicul” un cântec al vieţuirii şi dăinuirii vibrând de o înverşunare baladescă. E o transcendere a omului în eternitate prin rezistenţă şi devotament, un sentiment al perenităţii lumii impus în literatura română de lirica ardelenilor, cu deosebire de Octavian Goga. Odată cu această poezie, şi în creaţia autorilor din Basarabia îşi face cale insistent imaginea sacralizată a pământului străbun ca expresie a regăsirii şi adeziunii omului la spaţiul său matriceal: „De altă lume nu mi-i dor,/ Nu vântur fără rost nimicul./ Fiind crescut pe-acest ogor,/ Aici eu am să-mi scutur spicul.// Aicea, unde codrii verzi/ Îşi clatină măreaţa apă,/ Din care norii cu zăpezi,/ Ca nişte boi plăvani, s-adapă;// Aicea oasele de var/ Prin văi unde-şi întinde satul/ Sub soarele un zeu barbar/ Domesticit cu descântatul;// Aici, de veacuri neschimbat/ În vechi temeiuri, eu şi cântul/ Călătorind netulburat/ Am îndrăgit pe veci pământul.// De altă lume nu mi-i dor,/ Nu vântur fără rost nimicul./ Fiind crescut pe-acest ogor,/ Aici eu am să-mi scutur spicul.”

N.C. Vreţi să spuneţi că o întâlnire veritabilă a literaturii cu spiritul naţional al neamului s-a putut produce şi în anii totalitarismului?

A.Ţ. Dacă ar fi să rezum într-o propoziţie cele spuse până acum, aş zice că lirismul druţian cu nimbul său de poeticitate rustică, împreună cu examenele de conştiinţă ale poetului Andrei Lupan, dar şi cu manifestul lui Nicolai Costenco de adeziune lirică la valorile baştinei natale, sunt exemple ale unui efort comun de rupere a literaturii de constrângerile estetice restrictive ale regimului totalitar. În fond, e o sfidare „subversivă” a sistemului. Libertăţile de creaţie bat mai departe, în temeliile sacrosante ale acestuia. Apelul literaturii la firescul uman şi la peisajul autohton cu semnele afective de regăsire organică a omului în spaţiul său originar, recursul la sinceritate şi examenul neînduplecat al conştiinţei vin în contrasens cu prescripţiile şi poncifurile utopiei comuniste. Natura, sentimentele umane, dragostea şi derivatele ei melancolice în deosebi, introspecţiile eului cu prăbuşirile sau înălţările interioare subite, incontrolabile, ataşamentul neţărmurit faţă de ceea ce se cuprinde în sintagma spirutus loci nu cadrau defel cu datele unei utopii coercitive, reducţioniste, omogenizante. Un simţ prea accentuat al naturii, manifestările de afecţiune umană, efuziunile lirice, emoţiile personale erau mereu suspectate de patriotism local, intimism şi eschivare de la comandamentele majore politice. Trecute la categoria înclinaţiilor nocive, „nesănătoase”, asociale şi catalogate ca evazionism, „orbire de clasă” ori lipsă de fermitate civică, ele erau ţinta constantă a unor campanii ideologice şi sancţionate ca atare. Nemaivorbind de ralierile la valorile tradiţiei naţionale sau de experimente literare mai îndrăzneţe trecute imediat la „căderi în decadentism” şi „închinare în faţa Apusului”, faţă de care ochiul de vasilisc (vigilent întotdeauna şi în permanenţă la datorie!) al utopiei comuniste era necruţător. Extirparea particularului, suprimarea individualului, eliminarea specificului vizau constant identitatea umană a literaturii ca formă artistică de revelare a omenescului în plinătatea şi diversitatea manifestărilor sale existenţiale, identitatea naţională ca expresie a vieţii naţionale  în formele ei concrete de habitat istoric, social şi geografic, de sensibilitate şi de viziune a lumii şi identitatea estetică. Exact acele atu-uri cu care veneau şaizeciştii români din Basarabia, dar şi cei din alte republici naţionale ale URSS, în toate genurile de artă, nu numai în literatură.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>