Cartea din mâna lui Hamlet

Nina Corcinschi în dialog cu Andrei Ţurcanu

Literature of Soviet Socialist Republic of Moldova as we see it now reveals numerous cases of aesthetic restrictions and repressions. Writers-prisoners and their destiny, ways of surviving under conditions of totalitarism represent literary and historical phenomenon that is not studied enough. Readers are offered a dialog with literary critic, historian professor Andrei Turcanu. The problems discussed are are dogma and coercion, resistance and creativity.

Keywords: Soviet literature, totalitarism, ideology, censored writing, resistance, creativity.

 

Literatura din RSSM ni se arată astăzi prizoniera unui imens labirint al închiderilor artistice, al sufocării respiraţiei estetice şi un atentat la însăşi existenţa ei. Cum au supravieţuit scriitorii-prizonieri, ce căi au ales şi cât de rezistente le-au fost „aripile” confecţionate din dorinţa de a se opune sau doar de a rezista supliciilor Minotaurului totalitar comunist, e un subiect care vizează un  fenomen literar şi istoric cu multe aspecte încă neelucidate până la capăt. Vă propunem, în cele ce urmează, un dialog despre dogmă, coerciţie, dar şi despre rezistenţă şi creativitate, cu istoricul şi criticul literar, profesorul universitar Andrei Ţurcanu.

N.C. Stimate domnule profesor Andrei Ţurcanu, dacă am vorbi despre literatura noastră din perioada sovietică ca despre un labirint, din ce „materii” şi „stofe” ar fi trebuit să-şi confecţioneze „aripile” scriitorul-Dedal pentru a găsi Calea?

A.Ţ. Sunt două lucruri de specificat la această întrebare. Spre deosebire de Dedal, arhitectul şi meşterul labirintului din Creta, meşteşugarul cuvintelor, ca să folosesc sintagma consacrată argheziană, scriitorul adică, mai exact scriitorul de bună credinţă din literatura noastră din perioada sovietică, nu are nimic cu „labirintul” creat şi pus în funcţiune de cel care azi este supranumit drept „mecanicul ceasornicar al puterii sovietice”, Iankel Movşevici Sverdlov. Labirintul totalitarist este un pattern suprapus peste alte nenumărate labirinturi. Nici una din sferele activităţii sociale a omului nu se poate sustrage calapoadelor generale. Fiecare din „micile” labirinturi, supunându-se aceloraşi rigori stricte, nu este decât cópia fidelă, în proporţiile segmentului de viaţă pe care îl cuprinde sau îl reprezintă, a Marelui Model. Libertăţile, devierile sunt excluse. În „schemele de har” ale sistemului, ale acestui Centaur , vorba lui Liviu Damian, „făcut din reguli şi din piese de oţel”, nu se pot strecura greşeli.

Ce reprezenta, în fond, Uniunea Scriitorilor din RSSM? O subdiviziune a Uniunii Scriitorilor din URSS şi un mic labirint al labirintului numit Uniunea Sovietică, cu o maşinărie internă şi un mod de funcţionare purtând toate caracteristicile angrenajului general în care era încorporată: o nomenclatură literară intangibilă („culacii” li se spunea prin unghere mai dosite de către muritorii de rând), făcând corp comun cu nomenclatura de stat şi de partid, o serie de consultanţi „condamnaţi” la vigilenţă, revistele literare, puţine, dar tocmai prin aceasta bine strunite de o mulţime de veghetori de pretutindeni. Să nu uităm şi altceva. Activitatea scriitorului era strâns ţintuită în labirintul totalitar şi de „munca” neobosită a altor instituţii: secţiile de cultură şi propagandă ale partidului, în primul rând, editurile cu verticala inflexibilă a numeroaselor detaşamente de redactori, unii într-adevăr muncind de zori la îngăimările agramate ale legiunilor de grafomani „pe linie”, alţii bucuroşi să slujească până în pânzele albe cauza, şi, ca să închei, undeva la coadă, dar nu şi ultimul „stabiliment” al sistemului, cenzura sau, în abrevierea timpului, LIT-ul.

N.C. Care a fost, în esenţă, rolul explicit şi cel implicit al Cenzurii? Cum interacţiona la propriu KGB-ul cu literatura?

A.Ţ. Te rog să reţii că Cenzura, demonizată după 1989 în fel şi chip de nişte martiri aposteriori ai luptei anticomuniste, de fapt, avea un rol mai mult simbolic în acel labirint fantasmagoric al cenzurărilor şi autocenzurărilor multiple, etajate, orchestrate într-o acţiune generală de limitare a libertăţii şi de aservire a scriitorului canonului ideologic mortificator. Astfel, am ajuns la a doua precizare care se impune. Nu Cenzura, adică nu instituţia care trebuia să dea unui manuscris verdictul final, oficial, de „bun pentru tipar”, constituia principalul obstacol ce trebuia depăşit de scriitorul din Basarabia sovietică, ci acest sistem sofisticat, inflexibil, cu închideri succesive, capcane şi constrângeri de tot soiul, cu unele, temporale, „dezgheţuri” ipocrite şi permanente îngrădiri şi înfundări fără vreo posibilitate de scăpare. Ce meşter trebuia să fii ca să scapi de labirinturile acestui sistem? Întrebarea e retorică. Nu era vreo scăpare. Cel care îl gândise şi-l crease, ceasornicarul Sverdlov, era un inginer şi un tehnician perfect.

Să-i lăsăm la o parte pe grafomanii profitori şi pe funcţionarii ideologici declaraţi ai partidului din literatură. Cine-şi mai aminteşte azi de Petrea Cruceniuc, Iosif Barjanschi, Petrea Darienco ejusdem farinae?… Nu face să insistăm prea mult nici asupra altei categorii de scriitori, cei care, din cinism, laşitate sau, pur şi simplu, prinşi de cântecul de sirenă al privilegiilor şi foloaselor, începeau într-un anumit moment să „iubească” şi să se supună acestui labirint atât de mult încât se pliau până la totala identificare cu sinuoasele sale catacombe. Problema e, dacă nu era nici o putinţă de evadare, cum puteai rămâne (deveni) scriitor sau, ca să te citez pe dumneata, din ce „materii” şi „stofe” ar fi trebuit să-şi confecţioneze „aripile” scriitorul-Dedal pentru a-şi găsi Calea în interiorul unui labirint fără ieşire?

Mai întâi, apare, firesc, întrebarea dacă era posibilă în genere o Cale (cu majusculă)?

Aici încep să ezit dacă ar fi vorba de un răspuns afirmativ categoric. Deşi mă gândesc şi la altceva. Un destin de excepţie în literatură (Calea) are multe determinări (nu doar de ordin social-politic). Vorbind însă la modul obişnuit şi concret de destinele literare ale scriitorilor basarabeni din epoca comunismului sovietic, se poate constata, dincolo de cedările şi rateurile lamentabile, şi un efort (mai pronunţat sau mai anemic) de a răzbi şi a rămâne. Acestei nostalgii dedalice de înfruntare a labirintului, autorii moldoveni i-au găsit un motiv analog în mitologia populară. Aripi pentru Manole i-a zis cu un titlu de carte Gheorghe Vodă. E chiar prima carte „recenzată” de mine, în vremea studenţiei, într-o şedinţă a cenaclului „Mioriţa” de la Uniunea Scriitorilor condus de Mihai Cimpoi. A fost, cred, un „debut” memorabil, odată ce „mohicanul” de atunci Mihai Cimpoi îi scria după şedinţă studentului anonim Andrei Ţurcanu un autograf cu previziunea unui „condei auster” în critica literară. Aripi pentru Manole este, în comunism, o metaforă fundamentală a condiţiei „meşterului” suspendat între creaţia sa liberă şi voinţa coercitiv-abuzivă a societăţii totalitare. Cam tot în acea vreme, la un alt cenaclu, „Luceafărul” de la „Tinerimea Moldovei”, Nicolae Dabija a citit fragmente din ceea ce, mai târziu, va alcătui poezia din placheta Ochiul al treilea (1974). Mi-amintesc şi azi, cu un tremur deosebit, două versuri din recitalul tânărului debutant din acea vreme: „Unii se-nvaţă a zbura printre arbori, alţii se-nvaţă printre cuţite”. Dacă „zborul printre arbori” este expresia „naturală” a libertăţii umane, „zborul printre cuţite” sugerează dramatismul libertăţii ca risc asumat în condiţiile unui mediu de excepţie. Or, ce este o societate totalitară dacă nu un mediu de extremă, un cadru (un labirint) al constrângerilor arbitrare, interminabile? Dovadă e şi metamorfoza de mai departe a acestor două versuri. În Ochiul al treilea ele apar într-o redacţie „estetizantă”, din care mesajul subversiv iniţial este emasculat până la anihilare: „Unii se-nvaţă a zbura printre arbori, alţii se-nvaţă printre cuvinte”. Între prima şi ultima variantă sesizăm o diferenţă izbitoare de „stofe”. În ’69-’70 mai erau posibile stofele tari, materiile acide, „zborul printre cuţite”. Labirintul totalitar, cuprins încă de inerţia „destinderii” şaizeciste, mai dădea dovadă de unele „elasticităţi” în problema opţiunilor de creaţie. În poezie, pentru că în proză „răbdarea” sa se rezumase la anul 1966, alte libertăţi de creaţie fiind drastic sancţionate (Viaţa şi moartea nefericitului Filimon de Vladimir Beşleagă nu este publicat, spectacolul de la teatrul „Luceafărul” Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul după piesa lui Aureliu Busuioc e suspendat, iar continuarea romanului Povestea cu cucoşul roşu de Vasile Vasilache şi Povara bunătăţii noastre de Ion Druţă sunt întâlnite în furci de critica oficioasă a organelor de partid).

Peste patru ani, în 1974, când apărea Ochiul al treilea, Partidul deja luase în mâini efuziunile de libertate scriitoriceşti, retezând cu brutalitate (sau cu viclenie) aripile „zborului”. În toate încercările şi aproape mai la toţi autorii se resimte o reducţie a marilor elanuri de creaţie din anii precedenţi. Titlul Partea noastră de zbor, cartea lui Liviu Damian apărută în acelaşi an, nu mai are rezonanţa emblematică a volumului Sunt verb (1968) şi, în contextul literar al epocii, poate fi citit, fără a exagera prea mult, ca „partea noastră de convulsii”. Nu mi se pare deloc întâmplător faptul că bucăţile cele mai bune sunt tocmai „artele poetice”, reflexe ale unor interogări de creaţie pline de dramatism, adevărate acte de conştiinţă ale unui eu creator orgolios şi contorsionat, trăind poezia în absolut, dar pornit pe calea „micilor” cedări, cu o „parte de zbor” tot mai fantomatică. Abulia generală se resimte în resurecţia poemului de proporţii şi a romanului de producţie puse de „descurcăreţii” literaturii (şi favoriţii Partidului) pe temelii industrioase. Figura personajului Nicolai Trofimovici Baltă din Clopotniţa lui Ion Druţă, această încarnare deplină a materiei primare agresive, demolatoare, cu o existenţă dincolo de axiologie, devine una definitorie, dominantă. Ce imagine: labirintul-baltă! Într-o poezie scrisă atunci i-am zis „monstru-moluscă”. Într-o realitate socială şi literară tot mai spectrală, nefiind posibilă confruntarea şi înfruntarea, nu mai există nici ispita unei Căi şi nici tentaţia zborului. Dacă în somnambulia celui care este „leu la circ” (acesta e titlul unei poezii din volumul Ornic de Pavel Boţu) se trezeşte, întâmplător, conştiinţa de sine, vigilenţii în state ai Partidului reacţionează acum machiavelic. Aceleaşi campanii de discreditare sunt orchestrate din umbră. Dar în locul măciucarilor de serviciu sunt instigaţi la atac de data aceasta persoane cu un credit real de încredere la cititor. Pornirea anarhică a lui Vasile Coroban faţă de „mărimile” din ierarhia Uniunii Scriitorilor fiind bine cunoscută, cred, n-a fost greu de-l convins pe îndărătnicul critic să „desfiinţeze” o carte semnată de eternul prim-secretar al instituţiei, Pavel Boţu. Ornic avea multe poezii slabe şi Coroban era în drept să arate într-o recenzie adevărata măsură a volumului. Dar nu bucăţile slabe ale cărţii deranjaseră veghetoarele scule ale Partidului. Cartea trebuia „criticată” pentru îndrăznelile ei tranşante, pentru ieşirile nepermise din banalitatea unei comode somnolenţe de creaţie. Critica acestor aspecte de către Valeriu Senic ori de către oricare alt mercenar oficios ar fi avut în acest caz, în rândul cititorilor, o reacţie inversă, de „martirizare” a volumului şi a autorului. Critica lui Coroban, chiar dacă se referea doar la aspectele ce ţineau de slăbiciunile artistice ale poeziei, punea sub semnul îndoielii toată cartea, ceea ce se şi urmărea de fapt. Nu mai vorbim de un alt „câştig” al sforarilor de partid – (auto)discreditarea şi însingurarea totală a reputatului critic prin acceptarea unui rol descalificant de Zoil într-un joc dubios, a căror mize finale erau prea bine cunoscute.

N.C. Aceasta ar fi ultima şi cea mai importantă miză a Puterii – autocenzura, adică depersonalizarea scriitorului, automutilarea personalităţii sale. În acest labirint închis, cu direcţii rectilinii, n-au existat niciun fel de modalitatăţi paradoxale de a respira libertate? O desidenţă asemănătoare celei a lui Adam Michnik sau Paul Goma n-am avut, dar aşa-numita rezistenţă prin cultură ce forme a luat la noi?

A.Ţ. În amestecul general de renunţare şi uitare de sine o excepţie este Grigore Vieru. Calea sa de creaţie a urmat încă o bucată de vreme o linie ascendentă. După Numele tău poetul a preferat să se adâncească în nişte esenţe poetice pe care, în cartea sa cea mai bună, Aproape (1974), le-a distilat până la transparenţa lor primordială. Şi o altă abatere de la trendul general de „înmuiere” a materiilor de „zbor” îl constituie creaţia lui Ion Druţă. Scriitorul avea un statut aparte în cadrul labirintului totalitarist sovietic. Nu numai pentru că se afla la Moscova. Pentru credibilitate în lume, regimul avea nevoie de nume de rezonanţă în literatură, cultură, artă, sport, de personalităţi, care, în schimbul unor libertăţi de creaţie mai mari, trebuiau să-şi demonstreze loialitatea prin aflarea în afara oricăror disidenţe politice afişate. Era un fel de „rezistenţă prin cultură” care făcea bine în exterior imaginii de lagăr (sau de labirint închis) din interior. Spre deosebire de Chişinău, unde Druţă era receptat de regim prin prisma tradiţională, obişnuită, cotidiană, a KGB-lui suspectând şi gata oricând să sancţioneze orice manifestare de libertate, la Moscova scriitorul nostru era văzut prin grila „liberală” a Ministerului de Externe. Aveam încă un scriitor pentru un export, o vitrină nobilă care să reprezinte cu demnitate şi literatura URSS în competiţia dintre cele două sisteme, fireşte, alături de performanţele din sport, cuceririle cosmosului, submarine atomice, avioane etc.

În rest, un ochi distant şi fără prejudecăţi nu poate să observe altceva în labirintul literar de mai departe decât o stingere treptată a tuturor avânturilor şi o închidere a literaturii în căldicel, în trasee previzibile permise şi vegheate de Partid. Restricţiile nu mai au brutalitatea barbară a limbajului jdanovist şi nici consecinţele acestuia. Doar publicaţiile Partidului îşi mai permit să fie uneori rigid-agresive faţă de abaterile reale sau închipuite. De obicei, însă, funcţionează de minune, preventiv, ceea ce aş numi azi „zăbala de aur”, strunirea prin stimularea unor căi de creaţie comode, gratuite, fără curaj şi fără riscuri. „Partea noastră de zbor” s-a îngustat enorm nu numai în creaţia lui Liviu Damian. „Zborul printre cuţite” devine la Nicolae Dabija, într-o redacţie finală, „publicabilă”, „zbor printre cuvinte”, ceea ce, fundamental, este cu totul altceva.

În realitate, tăind aripile zborului, Partidul, cu o „generozitate” ipocrită, a avut grijă să îngăduie ca în literatură să zburde liberă ideea de zbor. Mai întâi, a încurajat pe toate căile un simulacru de patos eticist, care venea pe urmele maximalismului poeziei şaizeciste, dar care, nu mai avea nimic, nici din sinceritatea tonului şi nici din rezonanţa publică. Apoi, printr-o hotărâre specială a Comitetului Central privind „tineretul de creaţie” mimând preocuparea faţă de noua generaţie de scriitori care se arăta la orizont, a susţinut pe tăcute volniciile ei estetiste. Libertatea patosului imaginativ oferă tinerilor şaptezecişi iluzia că şi-au găsit Calea. O cale adevărată, li se pare, sau, cel puţin, alta decât mercenariatul ideologic numit în epocă „angajare socială”. Dacă e să fim sinceri, una e să te supui înregimentării rigide, oficioase şi să cânţi Partidul, eroii revoluţiei, carnetul comsomolist şi altceva e să te laşi liber în reveria unor jocuri ale imaginaţiei, să încerci prin puterea fanteziei să trezeşti un fior de poeticitate care, parcă, scapă controlului oricărei cenzuri şi se ridică şi „zboară” deasupra oricăror închistări ale labirintului real al vieţii şi al literaturii. E o soluţie, o cale pe care aş numi-o soluţia (calea) lui ca şi cum. Incitantă în epocă, azi nu mai pare atât de originală, fiind o imitaţie (mai palidă) a evazionismului oniric-estetizant din Ţară.

N.C. Evazionismul, ca refuz strategic a comandamentelor oficiale şi replică (cu voie de la poliţie) la mimesisul „estetic” al epocii a însemnat deplasarea de accente de pe realitatea controlată politic sub toate aspectele, pe dimensiunea umanului aureolat de inocenţă şi de un soi de jubilaţie romanţioasă la Nicolae Dabija sau de jocul pur al imaginaţiei la Leonida Lari, în Piaţa Diolei. Această formă liberă de poetizare a lumii nu reprezenta un risc prea mare pentru ordinea ideologică a sistemului?

 

A. Ţ. Mai este ceva la mijloc în această „libertate” echivocă aflată sub aripa ocrotitoare a forurilor diriguitoare: ambiguizarea ei ontologică. Formulele esopice şi aluzive ori, altfel spus, libertăţile ambiguităţilor subversive de sens, ascundeau în literatura şaizecistă nişte interogaţii fundamentale, care vizau etica, estetica şi chiar ontologia universului labirintic, un univers existenţial cuprinzând în chingile sale tot mai agresiv şi mai implacabil omul în general şi eul creator în special. Personajul literar, naratorul ori, simplu, eul liric, captivi ori pe cale să devină prizonieri în această lume a coerciţiei şi limitărilor de libertate, mai căutau un rost, mai dibuiau o ieşire, mai aveau tăria înfruntării destinului. Cu alte cuvinte, nu se eschivau de la o confruntare directă cu forţe inegale, mai căutau Calea, deşi aveau intuiţia că aceasta nu poate fi alta decât o cale a predestinării – „aripi pentru cădere”. Dar o Cale totuşi. Statutul de om şi statutul de scriitor în acest prizonierat ontologic erau una, indisolubile, alcătuiau o singură existenţă, ca şi revolta, nesupunerea, zbaterea, fie şi o zbatere, vorba lui Liviu Damian „ca frunza, ca frunza”. Mult mai târziu, Vasile Vasilache meditând asupra găselniţei sale literare – parabola interminabilei „poveşti cu cucoşul roşu”, a filosoficei eterna reîntoarcere – spunea: „Prin intermediul unei bănuieli hazlii şi folclorice spărgeam, fără să-mi dau seama, o găoace. Îmi vine astăzi să cred că era găoacea mea proprie – sumeţia de Creator. De celelalte, fie realităţi sociale dacă vrei, fie ideologice, nu-mi pasă.” Mucalitul scriitor trişa histrionic când spunea că de celelalte nu-i pasă. Când ai „sumeţia de Creator” să spargi propria găoace, celelalte, aflate în aceeaşi captivitate, nu mai contează, ele se răspund de la sine. O biserică ridicată înseamnă o înălţime cucerită, o transcendere, o victorie asupra tuturor celorlalte semne totalitare ale labirintului existenţial. Programatic, şi poezia tinerilor lansa „o sumeţie de Creator”. Iulian Filip îşi intitula promiţător prima plachetă de versuri Neîmpăcatul meşter, iar Nicolae Dabija anunţa cu metafora Ochiul al treilea o spargere a găoacei lumii vizibile, obişnuite, cotidiene şi eliberarea (vizionară) din caverna banalităţii a miracolelor ascunse ale lumii. Dar, dincolo de aceste şi alte ambiţioase declaraţii sau intenţii programatice nu putem să nu observăm că literatura din colecţia „Debut” suferă organic de o emasculare constantă şi progresivă a substanţei interogative. Procesul se prelungeşte şi continuă, într-un ritm pedestru, încă un deceniu şi în alte scrieri ale tinerilor poeţi şi prozatori. Sfieli serafice, complexe de umilinţă şi cuminţenie împodobite solemn în voalurile aeriene ale unei pretinse cuviinţe seculare (pentru o privire lucidă – soră bună cu abulia!), contemplaţii abstracte uşor evazioniste restrâng „neîmpăcarea” într-un plan al jocului imagistic „încondeiat” în jurul „eternelor sărbători” ale sufletului. E un plan al spectrelor poetice, al punerii lumii între paranteze, al sustragerii eului din contingent, dar şi al disocierii de marile răspunderi (sumeţii) de creaţie prin pura (auto)iluzionare. E planul libertăţii ca şi cum, fără o ţintă şi o finalitate anume, estetică, socială ori metafizică. Exasperat de această somnambulie atotcuprinzătoare, am strigat atunci într-un titlu de articol: „Poeţi, nu cântaţi trandafirul!” În titlu mai mult, pentru că articolul ca atare, trecut prin pieptenii şi ragilele multiplelor redactări, nu mai avea nimic din puterea şi virulenţa critică anunţată. Puţin mai târziu, deja folosind instrumentele unei ironii acide, defineam în „Literaturnaia Gazeta” fenomenul prin metafora „Pegasul împătimit de dulciuri” („Пегас сладкоежка”).

Ciudat e că în aceste găoace ale simulacrelor de libertate imaginile „aripilor” şi ale „zborului” abundă. Numai că modernul Negru Vodă, Partidul, nu mai are nevoie de o mănăstire adevărată, reală, iar pe meşter nu-l vrea în ruptul capului sus pe schele, ci jos, alături, în labirintul construit cu atâta grijă şi păzit cu atâta sfinţenie (şi străşnicie). Aici, închis în colivia sa comodă, ascultător şi cuminte, cu o zăbală de aur strâns ţintuindu-i gura, dar mai ales conştiinţa, „tovarăş” adesea (e drept, cu nişte orgolii mai deosebite, puerile în fond, dar cu aceleaşi apetituri pământeşti de când lumea), nici Meşterului nu-i mai trebuieşte o mănăstire adevărată. Îi sunt de ajuns clovneriile iluzioniste, pe care Partidul le aprobă părinteşte, cu îngăduinţă şi le stimulează generos cu onorarii, premii, apartamente, călătorii peste hotare etc., etc. E preţul dublu, pentru cuminţenie şi pentru simulacrele sale de „zbor”. Un preţ dublu şi un statut ambiguu al scriitorului şi al scrisului care satisface ambele părţi. Scriitorul ca misionar al libertăţii, dar şi sprijin al Partidului, şi scrisul ca expresie a zborului, dar al zborului redus la un simulacru iluzionist gratuit, neavând vreo atingere socială sau ontologică.

N.C. A avut Basarabia sovietică literatură de sertar? Ca alternativă de a rezista, ca şansă unică de autenticitate?

A.Ţ. Ce cură revigoratoare ar fi fost pentru lirica basarabeană apariţia la momentul scrierii a poeziilor lui Eugen Cioclea publicate abia în 1988 cu titlul Numitorul comun! În 1988 văd lumina tiparului şi romanul lui Vladimir Beşleagă Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau calea anevoioasă a cunoaşterii de sine, şi volumul meu de versuri Cămaşa lui Nessos. Aceste trei cărţi sunt cam toată zestrea de sertar a literaturii sovietice moldoveneşti. Am putea oare spune că, în condiţiile vigilenţei atroce, a limitărilor şi capcanelor de tot felul impuse scriitorului de regimul totalitar, scrisul pentru sertar era o cale, fie şi una de extremă? Cu siguranţă, da. Generaţiile de condeieri de după 1960 au avut deja, în Uniunea Sovietică, exemplul clasic al romanului Maestrul şi Margareta de Mihail Bulgacov. Terminat în 1940 şi publicat abia în 1966-1967, scrierea rămânea emblematică nu numai pentru destinul ei, dar şi prin premoniţia acestui destin regăsită în fraza sacramentală „Manuscrisele nu ard”. Numai în condiţiile unei societăţi deschise „scrisul pentru sertar” este un nonsens. Într-un labirint închis, ca cel impus de Puterea Sovietică în Basarabia, a scrie pentru sertar însemna a rămânea până la capăt, până în pânzele albe, fidel ontologiei creaţiei, imperativelor ei de libertate. Unui „Dedal” ce scrie pentru sertar, conştient că n-ar putea să existe dacă nu scrie, nu-i mai trebuiesc „materii”, „stofe” cu care să-şi confecţioneze „aripi” de zbor. Pur şi simplu, el nu are nevoie de meşteşugul aripilor. Prins în labirintul unei puteri istorice totalitare, el este „liber-liber”, „înfăşurat în curcubeul” operei sale. Labirintul cu toate capcanele şi opreliştile înspăimântătoare nu mai contează. În tenebrele cavernelor sale a coborât o lumină care le conţine pe toate cele ce ţin de Calea Meşterului spre Fiinţă: cerul, soarele, universul întreg. Iată şi o aşezare a lucrurilor într-o albie firească. „Ai grija de inima (sau de imaginaţie) mai mult de cât de orice altceva, căci din ea provine sursa vieţii”, citim în „Cartea proverbelor”( 4; 23). Or, imaginaţia ca „sursă a vieţii” e cu totul altceva decât imaginaţia ca exerciţiu gratuit evazionist. Sau, cu vorbele lui Iisus: „Prin cuvintele tale te vei salva, prin cuvintele tale te vei condamna.”

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>