Câte generaţii, atâţia Eminescu

ALEXANDRU BURLACU
Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”

Abstract
In this essay the author attempts to outline the impact of Eminescu’s poetry on the Bessarabia Romanian poetry of the last century. The author assumes that there are several Eminescus in Eminescu’s poetry; there are many poetic ages, many visions, motives, styles, etc., from which the Bessarabian poets could choose one or more components, depending on temperament, mentality and their sensitivity. In other words, there are as many Eminescu as many generations we identify in our poetry.
Keywords: poeticity standard, generations, Eminescu model, social and political poetry, modernism, postmodernism. poeticity standard.

În poezia sec. XX modelul eminescian stă la baza unei noi imagini a lumii. Toţi marii poeţi – Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia, Ştefan Augustin Doinaş, Sorescu sau Stănescu – l-au rescris în felul lor pe Eminescu, pentru că Eminescu nu e doar „un etalon al poeticităţii” (Ioana Em. Petrescu), dar şi un model catalitic şi stimulator în cele mai importante metamorfoze şi bătălii canonice.

Poeţii din generaţia Unirii

Versurile semnate de un Ion Buzdugan, Pan Halippa, Sergiu Victor Cujbă, Iorgu Tudor, Dumitru Iov, Olga Cruşevan-Florescu, Elena Dobroşinschi-Malai, Lotis Dolenga etc. Se fac remarcabile prin caracterul lor documentar, prin stabilirea, fie şi elementară, a unor relaţii intertextuale cu Eminescu. (Nu mai puţin relevantă, în acest sens, rămâne şi poezia sacră a acestora).

Pentru început, Eminescu este, în lectura celor din generaţia Unirii, un model de poezie social-politică. „Viaţa Basarabiei” (1932-1944), cea mai importantă revistă din ţinut, debutează emblematic cu un fragment programatic:

„Auzi… Departe strigă slabii
Şi asupriţii către noi:
E glasul blândei Basarabii
Ajunsă-n ziua de apoi.
E sora noastră cea mezină,
Gemând sub cnutul de calmuc,
Legată-n lanţuri e-a ei mână,
De ştreang târând-o ei o duc.
Murit-au? Poate numai doarme
Ş-aşteaptă moartea de la câni?
La arme,
La arme, dar Români!”
(„La arme”)

Generaţia Unirii şi-a asumat modelul eminescian cu precădere în poezia de factură publicistică, ocazională. Mai multe imnuri, consacrate Unirii şi semnate de Sergiu Victor Cujbă, Pan. Halippa, Ion Buzdugan, Elena Dobroşinschi-Malai ş.a., se înscriu pe linia „Doinei” lui Eminescu.

Caracterul ocazional al sursei de inspiraţie îl întoarce pe versificatorul basarabean la un Eminescu lecturat cu ochii lui Octavian Goga. Poezia ocazională (adică nu valabilă pentru toate timpurile) este, de fapt, o cântare a pătimirii noastre. Este timpul când este reactivat şi redevine foarte popular statutul poetului mesianic.

De remarcat că în cântarea pătimirii noastre, tiparul folcloric, de regulă, se interferează cu formula eminesciană. E cazul mai multor anonimi: „De la Nistru pân-la Prut / Moldovanu-i trist, tăcut. / De la Reni pân-la Hotin / Numai lacrimi şi suspin” (Al. I. Uşurelul. „Doina Basarabiei”). Exemplele pot fi uşor multiplicate.

Un impact puternic exercită poezia lui Eminescu asupra sămănătoriştilor basarabeni. Animat de Nicolae Iorga, sămănătorismul are o rezonanţă extraordinară în perioada interbelică. Exaltarea ideii naţionale, eticismul programatic, poezia populară şi Eminescu, ca modele „instituţionalizate”, constituie criteriile de bază ale convenţiei unei poeticităţi asincrone cu poezia de peste Prut.

Cel puţin două perspective, total adverse, caracterizează Arcadia autohtonă în poezia de la noi. Sămănătoriştii o văd la sat, simboliştii la oraş. Această „matrice imaginară” (Alexandru Muşina) structurează fie utopia sămănătoriştilor sau contrautopia simboliştilor. În jurul acestei „matrice imaginare” se ierarhizează celelalte relaţii antitetice, foarte complexe şi bizare în manifestarea lor.

Ion Buzdugan reclamă „omul arcadic”, edificând o lume imaginară pe două mituri fundamentale. Arcadia lui este a unui timp originar şi situată într-un spaţiu dacic în care munţii sunt păstori de timpuri, iar universul noii Arcadii este populată de baci şi mioare. „Păstori de timpuri” este alcătuit dintr-o suită de balade despre ctitorii de ţară. În viziunea lui Buzdugan Regele Daciei este cel mai vechi, dintre baci, stăpân şi cel mai mare peste ciobanii daci, care vrea să înfrăţească în juru-i toţi ortacii: „Colibi lângă colibă, vor aşeza ciobanii, / Vor trece-n fugă veacuri, cum trec în goană anii, / Şi fi-va peste Ţară-o turmă şi-un Păstor: / Din Nistru pân-la Tisa, din Dunăre-n Bihor!.. / Aşa curând voi face dintr-o câmpie-o Ţară: / Voi pune lege-n ţarcuri şi strajă la hotară…” („Ctitori de ţară”). În spiritul gândiriştilor, I. Buzdugan cântă vremi frumoase, depărtate a unui stat etnocratic populat de păstori giganţi, păscând turme albe, de miori.

Finalul nostalgic al baladei, cu obsesia pentru timpurile de aur, când pe aceste plaiuri a domnit străbunul rege, Decebal, este contrapus prezentului infam. În aerul rustic pluteşte sunet de talangă şi dangăt de vecerne şi orice taur poartă în coarne un glob de soare.

Lumea care populează Dacia lui Buzdugan e într-o solidaritate cosmică. Oricare ar fi subiectul abordat, începutul apolinic al condiţiei existenţiale domină Arcadia lui Buzdugan, iar dacă poetul este un nou Mesia, atunci „mesianismul său e blând, «basarabean», redus la evocarea vremurilor de odinioară, la rugă şi invocarea lui Christos…”(1, p. 120).

Poeţii noii generaţii

Arcadia autohtonă pentru poeţii tinerei generaţii are alte dimensiuni. Aceştia se îndreaptă către un trecut apropiat. Spaţiul arcadic îl descoperă în satul natal, iar călătoria se proiectează, de obicei, într-o copilărie ferice.

Magda Isanos preia gestica ceremonială a îndrăgostiţilor, imită pătrunderea cuplului într-un spaţiu securizant, transfigurează insula lui Euthanasius, muntele sacru, reinterpretează simbolurile eminesciene, asimilează tehnici poetice noi, oscilând între mari structuri ale liricii moderne, deprinde construcţia în stilul lumii-grădină, modul prin care spaţiul mitic se instaurează în locul spaţiului real al cotidianului contingent.

Nicolai Costenco excelează într-o evocare a trecutului istoric, reconstituie mitologia autohtonă, valorifică, în special, schemele spaţiului mitic, erosul eminescian, peisajul cu latenţe vizionare.

Elementele caracteristice codului romantic impregnează poezia lui Robert Cahuleanu, care în placheta de debut dă numeroase pastişe ale idilei eminesciene. Preluate sunt imaginile lacului, pădurii, ceremonialul iubirii, versul şi ritmul eminescian. Volumele următoare, cu toate riscurile pe care le comportă, creează expresia unui eminescianism care-şi caută puncte de reper în sfera experienţei senzoriale, specifică unei alte epoci în ţara lui Roş împărat. Poetul încearcă să asimileze mai multe elemente constitutive ale paradigmei eminesciene, dar miza pe poetica „văzului” şi nu pe poetica „viziuni”, utilizarea unui limbaj preponderent „tranzitiv” în defavoarea celui „reflexiv” ilustrează mai degrabă modelul paşoptist al poeticităţii, caracteristic liricii eminesciene din etapa începuturilor.

În controversele lor atât tradiţionaliştii, cât şi moderniştii îl revendică în permanenţă pe Eminescu. Astfel, reflexele parnasiene în poezia lui Petru Stati, Nicolae V. Coban, Olga Vrabie, Alfred Tibereanu ş.a. sunt concepute ca o replică la poezia subiectivistă, egocentristă a simboliştilor. Lirismului eminescian din poezia simboliştilor i se contrapune o poezie obiectivă, centrată pe ideea „artei pentru artă”. În legătură cu aceste orientări se fac remarcabile zonele noi de inspiraţie ale poeziei. Basarabenii încearcă şi ei nostalgia „vârstei de aur”, relansează idealul voievodal, cântă societatea ideală bazată pe legile pământului etc.

Parnasianismul, ca o replică la poezia romantică, a apelat la trecutul grec şi latin, dând o osmoză de mitologii, arhetipurile cărora le identificăm în poezia lui Eminescu. Remarcabilă în acest sens e frecventarea de către P. Stati, A. Tibereanu, N. V. Coban a poeziei cu formă fixă (sonet, rondel).

Parnasienii se întâlnesc într-un plan al construcţiilor imaginare cu sămănătoriştii care în preocupările grave au şi ei un sentiment exagerat de admiraţie pentru trecutul voievodal.

Arhetipul spiritului angajat, care la Eminescu îl alcătuieşte orfismul, este un element structurant în versurile lui Vladimir Cavarnali, care (la prima vedere e un eseninian) stă în umbra lui Eminescu. El cântă la „o liră nebună” sau „suavă”, răscolind energii nebănuite:

„Eu voi umbri albastra nevinovăţie a cerului,
Când vor porni să chiuie poemele pământurilor,
să-mi odihnesc lira suavă-n mărgăritare,
Pe jăratecul potolit şi uman al tuturor stelelor”
(„În slovele mele”).

Orfismul, ca dimensiune esenţială, îşi găseşte o reinterpretare individuală la Vladimir Cavarnali, Orfeul lui e şi un profet, iar pe aceeaşi linie a metamorfozelor poetice identificăm mai multe ipostaze ale eului.

De la Narcis la Hyperion ar fi, după M. Cimpoi, două ipostaze extreme ale statutului eului eminescian. De remarcat că metamorfozele poeziei basarabene ţin preponderent de statutul eului poetic şi, paradoxal, mai puţin de sistemul de imagini. O tipologie a eului poetic include în primul rând pe mesianicii, înstrăinaţii, dezrădăcinaţii, apolinicii, dionisiacii, orficii foarte la modă în anii ’20-’30, chiar dacă nu sunt rare cazurile „dispariţiei locutorii” (Mallarmé) a eului.

Poezia basarabeană merge pe „linia” Eminescu-Goga, Eminescu-Blaga, Eminescu-Arghezi, Eminescu-Barbu, Eminescu-Bacovia (mult mai târziu la optzecişti). Chiar şi modelele consacrate Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarmé, Walt Whitman, Guillaume Apollinaire, Rainer Maria Rilke, Paul Valéry ş.a. sunt acreditate prin modelele Arghezi, Blaga, Barbu etc. Excepţie fac modelele Maiakovski şi Esenin, ultimul dominant la poeţii de la revista bolgrădeană „Bugeac”.
Modelul eminescian, total dominant în poezia interbelică, îşi are nu numai prozeliţi sau ucenici, dar şi nihilişti inveteraţi. Atitudini antieminesciene aflăm la tinerii în afirmare, cu orientări proletcultiste sau avangardiste.

În „obsedantul deceniu” (Marin Preda) numele lui Eminescu e tabuizat, dar unele reminiscenţe ale poeticii sale se disting chiar şi la proletcultiştii kominternişti, bine văzuţi „la palat”.

Un Eminescu al şaizeciştilor

Poetica eminesciană constituie un model care dă curaj şaizeciştilor. „Întoarcerea la izvoare” (M. Cimpoi) este anunţată în artele lor poetice, în poeziile consacrate mamei, femeii, iubitei, dar stimulează şi reinterpretarea mitului Zburătorului, exaltarea dacismului. Şaizeciştii sunt cei care proclamă sorescian o admiraţie frenetică, un adevărat cult pentru Eminescu, ca o recompensă îndreptăţită a spiritului naţional ultragiat aici, în spaţiul dintre Prut şi Nistru, timp de de câteva decenii. În ambiţiosul volum „Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic” (Ch.: Gunivas, 2013), M. Cimpoi accentuează cu ton polemic: „La poeţii basarabeni ai anilor ‚60-’70, marcaţi de mesianism şi patosul reîntoarcerii la izvoare, Eminescu este steaua plecată de-acasă ce urmează să se întoarcă, este redeşteptătorul codrului şi neamului (L. Damian, Gr. Vieru, I. Vatamanu, L. Lari, V. Matei, V. Romanciuc, Iul. Filip, R. Verejanu). Un poem original semnează V. Teleucă („Răsărit de Luceafăr, 2010”).” (2, p. 365-366). Emergenţa modelului poetic eminescian instituie un fenomen foarte complex, din care considerente ne referim aici doar la nişte generalităţi, câteva evidenţe incontestabile.
Odată cu revenirea la modernismul interbelic, când se impune autoritar şi cu voluptate statutul eminescian al poetului şi al poeziei, obsesia perfecţiunii, chiar dacă, astăzi, se mai discută într-o manieră delicată despre anacronismul poeziei noastre. În euforia redescoperirii esteticului neomodernist, poetul basarabean întârzie în unele teme anterior tabuizate, într-un imaginar şi limaj clişeizat. Remarcele lui Eugen Simion reconfirmă întârzierea diferitelor limbaje poetice în istoricitatea unor răspântii de veacuri. Exegetul, un bun susţinător al scriitorilor basarabeni, afirmă pe dreptate că după Arghezi, Bacovia, Blaga, Barbu este greu să ieşi din timp şi să întorci roata poeziei româneşti. Grigore Vieru şi generaţia sa, consideră reputatul critic, „reprezintă pentru această provincie românească năpăstuită mereu de istorie ceea ce a fost, la începutul secolului, generaţia lui Goga pentru Transilvania. Similitudinea de destin are şi o prelungire în plan poetic. Sub presiunea circumstanţelor, poezia se întoarce la un limbaj mai simplu şi îşi asumă în chip deliberat un mecanism naţional pe care, în condiţii normale, lirismul pur îl evită” (3, p. 21).

Grigore Vieru se resimte mai reconfortant în ipostaza orfică. E tocmai ceea ce Eminescu valorifica în una din variantele poemei „Gemenii” sau în „Memento mori”, e, cum observă Ioana Em. Petrescu, „ipostaza orfică cea mai tulburătoare în poezia eminesciană”(4. p. 10).

Unul dintre cele mai frumoase poeme ale lui Gr. Vieru – „Poetul” – este verificabilă în mai multe planuri: „Ciudată – alcătuire -/ Tribunul şi ascetul- / Acest, ah, duh al vieţii./ Ce îl numim poetul.// El are-un fel de arfă/ Cu strune luminoase/ Din raza dimineţii/ Şi din străbune oase.// Şi-o mângâie-n iubire/ Cu degete ce-i sânger,/ ori zice că de ziduri/ Va sparge-o el singur// (…) la suflet şi-adevăruri/ îmi umblă, la mistere,/ La moarte dânsul umblă,/ Dar zice că la miere”.

Estetica lui Dumitru Matcovschi este, într-o expresie la zi, o est-etică, o etică a scrisului post-sovietic, a scrisului scăpat la libertate, eliberat din menghina cenzurii. D. Matcovschi are o admiraţie aparte pentru Eminescu, dar se fac foarte riscante unele dialoguri de texte, experimente intertextuale în poeme ca acestea: „Ce-ţi doresc eu ţie, maică Românie,/ dorul şi nădejdea sufletului meu?/ Să rămâi aceeaşi veche ctitorie/ unde face slujba însuşi Dumnezeu.//…Ce-ţi doresc eu ţie, maică Românie?/ Niciodată sclavă, roabă să nu fii./ Iar pe mucenica fată Basarabă,/ supărare, rog-te-rog, să nu mai ţii.// A vândut-o cine, că-i şi azi vândută?/ La străini vândută, slugă a rămas./ Umblă sărăcuţă, umblă abătută,/ umblă singurică, plină de necaz” („Ce-ţi doresc eu ţie, maică Românie…”).

Mult mai inspirat în asimilarea modelului eminescian este „Neamul Cain” (cu un moto din Eminescu, „încă nu s-a stins”), poem care dă şi titlul unuia dintre ultimele sale volume.

Cu tânguială şi tăgadă, cu durere şi „blasfemii”, se redimensionează poetic degradarea continuă a piciorului de plai, unde încă mai rămâne stăpân „omul negru”, lumina se întunecă, lacrima se „strică”. Acest poem, plin de foc, este ilustrativ nu numai ca artă poetică, dar şi ca expresie în linia „poeziei de granit”, şi ar putea fi considerat esenţial pentru lirica tribunului.

Poetul crede că poate schimba lumea unui „eden sinistru”, deci existenţa noastră, oricât de trist ar fi, a unui „popor bastard”, „popor proscris”, „popor înfrânt”, „popor ingrat”, „popor nătâng”. Întâmplător, „baltă” e poanta acestui virulent poem? Simbolic sfârşit!? Nimic de zis.

Patosul satiric din „Junii corupţi”, „Ai noştri tineri…” revine în bătălia canonică dintre modernişti şi postmodernişti. Postmoderniştii sunt mult mai inventivi în transfigurările lor erotizante. Dar nu de aici provin şi animozităţile dintre şaizecişti şi optzeciştii, dintre modernişti şi postmodernişti.

Şi aceasta, în pofida faptului că atât unii, cât şi alţii îşi revendică modelul de la acelaşi mare înaintaş. Este vorba nu numai de o altă sensibilitate sau mentalitate, de o dispută de creaţie dintre „părinţi” şi „copii”, ci, mai curând, de o criză profundă a artelor poetice, de lipsa unor idei clare şi idealuri noi pe potriva unei societăţi deschise, într-un alt secol şi mileniu. Discursul lui Matcovschi, eminescian în esenţă, e de o mare virulenţă: „Ca o cohortă, un nou, un val./ Un front, o frondă, dezmăţ fatal.// Lăieţi de serie, poeţi în grup./ Scriu cu mizerie, sub// orişice limită, orice nivel,/ orişice critică, orice drapel.// Oameni de ceară, un calapod./ Fac de ocară Parnasul tot.// Oameni de paie, fără de rost./ Bârzoi, bârzoaie. Restant, un post.// Mustesc de ură: „Suntem, vom fi!”/ O lume sură, o ceată gri.// N-au nici criterii, nici simţământ./ Nu că mă sperii, mă înspăimânt.// Nicio morală, nici un temei./ Se bat, se-mbală, ei înde ei.// Băute mutre de parpaleci./ În suflet – cutre, în veac – beşlegi.// Cuvinte sterpe înşiră sterp./ Venin de şarpe, clocesc şi fierb.// Pe două maluri, cu nu şi da,/ mari idealuri nu vor dura.// Fără virtute pe buză, dar/ cu altă muză şi cu alt har.// Le dete soarta puţin noroc/ şi spurcă arca orice flaimoc” („Parnas de ocară”). Nu cunosc la noi un poem satiric mai dur.

Generaţia „ochiului al treilea”

Ceea ce sare în ochi la şaptezecişti este modelul idilic, un construct imaginar, am putea spune, copleşitor, dacă n-ar fi derodat (la început poetizat iar apoi depoetizat) tot de ei. Astfel în inerţia şaizeciştilor, ei continuă „stilistica eminesciană” (Tudor Vianu), elogierea „omul arcadic” într-un spaţiu bucolic utopizat e însoţită de descoperirea codiţiei tragice a fiinţei. Treptat sensibilitatea lor se subtilizează descoperind criza identităţii eului poetic sub semnul versului din Odă: „suferinţă, tu, dureros de dulce…”. În locul pastişelor de altă dată, şaptezeciştii dau dovezi de relecturi eminesciene prin filiera lui Lucian Blaga.

Iată, de exemplu, o intertextualizare după „Odă (în metru antic)”, unde personajul liric începe să înveţe a muri:

„Fost-am, Doamne, tânăr foarte
şi nu mă gândeam la moarte,
şi nu mă gândeam la moarte,
că-mi părea aşa departe.

Când râdea cu gura tristă
şi-mi făcea semn din batistă,
îmi ziceam că nu există,
îmi ziceam: ea nu există.

…Râu-şi poartă valul lin,
şi-aştept zile cu senin,
şi-aştept zile cu pelin,
le aştept şi nu mai vin.

Da-n acele vremi cu soare
Nu ştiam c-atunci când moare
Singur, Doamne,-i fiecare.
Ce-i de singur fiecare!”.
(N. Dabija, „Doina”).

Majoritatea textelor din „Cămaşa lui Nessos” de Andrei Ţurcanu sunt construite conform unor ecuaţii, în căutarea unui „numitor comun”, după anumite legi. Este arta transfigurării unei lumi complexe, când la fiece pas „viul”, „binele”, „umanul”, „sacrul” se află sub ameninţarea directă a „răului”, a „viermelui”, a forţelor demonice. Totul parcă s-ar zbate în chingile unei magii negre. În răspăr cu imaginea senină şi idilică a unei „guri de rai” din poezia şaptezecistă, Andrei Ţurcanu recurge la toposul „lumii pe dos”, dând o antiutopie cu o lume imaginară în care până şi „fructul” poetului e „otravă rumenă”, „oglinzile” sunt opaline, iar fagurii amestecaţi cu fiere. E o poezie a unui timp crepuscular, a unui timp „întors pe dos”:

De regulă, Andrei Ţurcanu scrie un text cu alte texte sau, mai exact, dă un text în alt text. Exemplar e poemul „Sara pe deal”, unde stingerea, putrefacţia, veştezirea, pierderea în smârcuri, într-un cuvânt, demonicul se insinuează cu o putere copleşitoare în toate formele vieţii:

„Cocoşi răguşiţi se aruncă în cenuşa apusului
pe dealuri nourii dospesc un gri fără capăt
ochiul lunii saşiu se pierde în smârcuri
lumina e veştedă pe feţele pruncilor
prin ceruri se plimbă păuni fără coadă
fructul rumen păleşte
mana plaiului piere suptă de o tulbure vrajă.
Invizibilul vierme
îşi pune coroana de aur
pe o gură de rai nunta începe”.

Spaţiul sacru, frumuseţea divină, dar nu numai din „sara” eminesciană, sunt ameninţate de forţele malefice, omniprezente nu numai în peisajul terifiant. Un „rău” ontologic, simbolizat printr-o „tulbure vrajă”, se întinde ca o caracatiţă, acoperind, înghiţind mana, puterea vitală a acestui „picior de plai”. Viermele, creatură depărtată de regalitate, îşi pune… coroana de aur. El este mirele, nu Poetul, nu Eroul din basm, nu Voievodul, nu Ciobănelul.

Un Eminescu al optzeciştilor

Cu referire la faimosul număr din „Dilema”(1998), într-un dialog indirect cu junii conestatari, Nicolae Manolescu vine cu o remarcă indiscutabilă, care nu poate fi combătută: „Surprinzător cu adevărat, în raport cu imaginea consacrată, este Eminescu în câteva poeme ludic-echivoce, din care învăţă multe lucruri postmoderniştii. Cum ar fi «Din Berlin la Potsdam», «M-ai chinuit atâta cu vorbe de iubire», «De pe ochi ridici…», «Stau în cerdacul tău» (în varianta lui Petru Creţia şi nu în versiunea de la Perpessicius), «Gazel» ş.a.

«Zice Darwin, tata Darwin,
Cum că omul e-o maimuţă –
Am umăr de maimuţoi,
Milly-nsă de pisicuţă.

Şi mă urc în tren cu grabă
Cu o foame de balaur.
Între dinţi o pipă lungă,
Subsuori pe Schopenhauer.

Şi-acum şuieră maşina.
Fumul pipei lin miroasă,
Sticla Kummel mă invită,
Milly-m râde. – Ce-mi mai pasă!»

Este demult relevat curajul artistic din «Antropomorfism», unde ludicul e pus în slujba câtorva foarte tari imagini ale sexualităţii” (5, p. 394):

„Când o-acopăr a lui aripi, când îl simte pe-a ei şele,
Inocenţa-i sângerează, i se-ntunecă-mprejur.
Ţine mult această dulce, amoroasă nerozie.
Al ei suflet se topeşte de-ntunericul molatic,
Simte pare c-o pătrunde un piron roş de jeratec,
Ce-o omoară ş-o turbează, o-ndeliră ş-o sfâşie”.

Iată cât de postmodern este Eminescu în poeme ca acesta: „Ameţiţi de limbe moarte, de planeţi, de colbul şcolii,/ Confundam pe bietul dascăl cu un crai mâncat de molii/ Şi privind păinjenişul din tavan, de pe pilaştri,/ Ascultam pe craiul Ramses şi visam la ochi albaştri/ Şi pe margini de caiete scriam versuri dulci, de pildă/ Către vreo trandafirie şi sălbatică Clotildă./ Îmi plutea pe dinainte cu al timpului amestec/ Ba un soare, ba un rege, ba alt animal domestic./ Scârţâirea de condeie dădea farmec astei linişti,/ Vedeam valuri verzi de grâne, undoirea unei linişti,/ Capul greu cădea pe bancă, păreau toate-n infinit,/ Când suna, ştiam că Ramses trebuia să fi murit”.
În replica la sentimentul religios al şaizeciştilor şi şaptezeciştilor pentru Eminescu, cu deformări regretabile („Eminescu să ne judece”), optzeciştii dau rescrieri necanonice, „neinspirate”: „După cum şirul anilor/ în două şiruri se împarte,/ impetuos,/ istoria noastră de până la Eminescu şi după/ e o realitate,/ reîncarnată mereu pe al său os.// O măsură-etalon, Eminescu,/ va trebui să adoptăm în curând,/ căci de la sine putere se calculează în Eminescu/ vederea frunzelor, cu privirile lui semănând”.
Eminescu, în viziunea ironică a lui Eugen Cioclea, e „planeta cu un singur pol/ spre care universul înclină,/ când mai iute, când mai domol,/ bântuit de mari furtuni de lumină./ Orice am face, orice am scrie,/ stăm sub semnul zodiei dumisale/ şi asta ar fi de-ajuns pentru a/ mă mândri,/ chiar dacă viaţa-mi, adesea, o ia la vale.// Tineri pe motociclete,/ bătrâni senili, ramoliţi,/ vânzători de bilete de loterie/ sau de ouă de vrabie,/ bişniţari, traficanţi de iluzii,/ măturătorii străzilor -/ toţi/ măcar o dată la numele lui/ aţi fost cuprinşi/ de evlavie!” (Eugen Cioclea, „Poemul apocrif”).

Elemente de biografie într-o „ironie eminesciană” (Alexandru Muşina) atestăm la Em. Galaicu-Păun, foarte inventiv în stabilirea relaţiilor intertextuale cu „textul lumii”:

„«… sărmana Yorika!» – în mână ţin craniul rânjind al ma-
şinii de scris clopoţelu-i de clown amintindu-mi de Alma
Mater pedanţi profesori recitind: «când suna (fonograma!)
[ştiam că
Ramses (să-i fie ţărâna uşoară – n.-n.) trebuia să fi…»
[de pe bancă
grea căpăţână ca litera Q (cu bărbuţă) sărea să anunţe
[că «îş!»
panglică neagră (de doliu) – a maşinii de scris
noi eram clapele – mâinile cui până la epoleţi suflecate
ne combinau după bunul lor plac în lozinci şi citate?!
noi suntem clapele (- acum mai degrabă-ale unei maşini
[de spălat!)
– rufele râncede stoarse-şi zic creier dezavuat –
noi ne-am tocit caracterele cum altă dată dantura
Yorik al prinţului Hamlet
«… sărmana mea Yorika!» – gura
asta rânjind pân’sună clopoţelul (şi – pauză mare – alt rând)
e Coliseum e Capiştea gard din poveşti mai curând:
treizeci şi unu de pari cu câte un craniu-n proţap
unul doar nu are craniu şi strigă-n uitare de sine: cap! Cap!
«săraca Yorika mè/ fost-am la meşter cu è…»
meşterul (rus) îmi vorbea: «eu am fost pentru trecerea
la alfabetul latin printre primii nu printre ş.a.m.d. sau
[etcetera
deşi istoria voastră-a fost scrisă-n slavonă tot timp de
secole (pă’zeci şi şase de litere-asemeni cu pa’zeci şi
[şase de tigve,
una pe jos cotilindu-se prin piramida domnească-a
lui Lăpuşneanu-ntr-un curs prescurtat de istorie, cap. I –
[Ferească
sfântu!) – dar meşterul are umor – dom’poet, vezi de nu
[erau anii de perestroikă
băteai la maşina cu pa’zeci şi şase de cranii
cari mai de care şi chiar de dădeai pe alocuri în hopuri e
limpede: literalmente-ai fi scris CAPodopere!»
……………………………………………………………………….
noaptea mă prinde (a câta la rând?) lustruindu-mi cu palma
(«…mana mea Yorika!») craniul rânjind al ma- …”
(Em. Galaicu-Păun, Capiştea mănăstirii neamţ, văzută de ziua lui Eminescu A.D.MCMXCI).

Nu sunt lipsite de inventivitate şi versurile semnate de Vsevolod Ciornei „De din vale de Rovine”, o parodie la un fragment din „Scrisoarea III”. Permanenţa modelului structurant este parodiată şi de alţi postmodernişti, la care subiectele, temele şi motivele eminesciene sunt pastişate, intertextualizate, rescrise în maniera lui Mircea Cărtărescu din „Poema chiuvetei”, ca să ne limităm la un experiment mai mult sau mai puţin cunoscut. Uneori însă blasfemiile întrec orice fantezii bolnave, alteori Eminescu este tratat nihilist şi cu ură patologică; de exemplu, într-un text incalificabil, din preconizatul volum „Poezie rock”, de Alexandru Vakulovski („Tiuk!”, 2014, 7 februarie).

Desigur, în poezia lui Eminescu există mai mulţi Eminescu, mai multe viziuni, stiluri etc., etc., din care basarabenii au preluat, reinterpretat, în funcţie de temperament, mentalitate, gust, sensibilitate, principii canonice etc., diferite structuri eminesciene, cu adevărat, avem atâţia Eminescu, câte generaţii atestăm în poezia secolului XX.

Referinţe bibliografice:
1. Cimpoi, M. O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. – Bucureşti, 2002.
2. Cimpoi, M. Mihai Eminescu. Dicţionar enciclopedic. Chişinău, 2013.
3. Simion, E. Grigore Vieru, un poet cu lira-n lacrimi // Caiete critice, 1994, nr. 1-3.
4. Petrescu, Ioana M. Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti. Cluj-Napoca, 1989.
5. Manolescu, N. Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură. – Piteşti, 2008.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>