Ce îți doresc eu ţie, dulce Basarabie: un viitor de aur!

Abstract
This text was written in 2001 and published in French in one of the cultural journals in Paris. First it appeared in Romanian. The French journalist Jean-Yves Conrad describes his meeting in Paris with a number of scholars from Moldova and the time of his stay in Chişinău. This writing is important for the imagological study, because it presents the impressions and reflections of a person with another culture about the people of Moldova, the Romanian culture and about our country in the first period after the declaration of independence.
Keywords: Paris, Chişinău, Moldovan cultivated man, the Romanian language and literature.

4-11 mai 1999: Paris, capitala Basarabiei

În mai 1999, împreună cu Ion, am găzduit un grup de intelectuali basarabeni despre care am citit mai înainte, îndeosebi datorită lui Ion care m-a iniţiat în literatura basarabeană pentru numărul revistei pe care îl publicam: „La lettre de Roumanie”. Ion mi-a inspirat dragostea pentru acest pământ românesc pe care îl voi numi de acum încolo după numele său oficial, Republica Moldova. Pentru mine a fost o adevărată revelaţie şi, în foarte puţin timp, eu m-am implicat intens în cercetarea literaturii acestui vechi teritoriu românesc, studiind îndeosebi istoria lui. Din acel moment, eu nu am mai putut vorbi despre România fără a presupune şi Basarabia, şi Bucovina de Nord, şi patrulaterul bulgar din jurul insulei Balčic, şi Banatul sârb şi ungar, şi Vlahii din zona Pindului, Metsovo, şi Aromânii de pe coasta dalmată sau din Albania. În accepţia mea, din 1999, România se construieşte din tot acest întreg.

Data de 4 mai 1999 este pentru mine un moment important, dar şi pentru intelectualii basarabeni care, după trei ore de zbor cu compania aeriană moldovenească, Air Moldova, aterizează pe aeroportul Roissy-Charles-de Gaulle. Ei sunt găzduiţi de ex-ministrul Afacerilor Externe din Moldova, Excelenţa Sa Domnul ambasador Mihail Popov, ambasador de vază la Paris, dar şi de numeroşi prieteni moldoveni, printre care domnul Valeriu Rusu, profesor la Universitatea din Aix-en-Provence şi soţia sa Aurelia. Venind pentru prima oară în Franţa, ei ating visul oricărui intelectual moldovean de a cunoaşte ţara asemuită cu o „Regină ale cărei domnişoare de onoare sunt Cultura, Arta, Literatura şi Ştiinţa” şi care a adus umanităţii atâtea nume ilustre.

Îmi amintesc cu emoţie întâlnirea cu aceste personalităţi ale culturii moldoveneşti în Salonul Auriu al ambasadei din România la Paris. Acest magnific Palat din Behague, care a avut ca bibliotecar pe ilustrul scriitor francez Paul Valéry şi care a primit, în această zi memorabilă de 4 mai 1999, aceşti iluştri apărători ai culturii române. E vorba de domnul academician Mihai Cimpoi, preşedintele Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Iulian Filip, poet, prozator, dramaturg şi folclorist, Ion Hadârcă, poet şi om politic, „fratele” meu Grigore Vieru, care este născut pe 14 februarie 1935, cu 20 de ani mai înainte decât mine şi care, cu părere de rău, a decedat apoi, poetul apărător incontestabil al poeziei şi culturii române, Vasile Romanciuc, poet, Ana şi Aexandru Bantoş, Leo Butnaru, redactori ai revistei Limba română, Aurelia şi Valeriu Rusu, Lucreţia Bârlădeanu, poetă basarabeană stabilită la Paris, Grigore Covic, un prieten din copilărie al lui Grigore Vieru, pe care nu l-a revăzut de mult timp, Victor Voinicescu-Soţchi, actor şi poet moldovean care locuieşte la Paris.

După acest excepţional şi emoţionant recital de poezie moldovenească, împreună cu Ion am cooptat aceşti poeţi la revista noastră şi, cu această ocazie, am şi scos primul număr consacrat Basarabiei, după care am publicat, la scurt timp, un al doilea. Cu siguranţă această seară va rămâne pentru totdeauna în inima mea. Cu o plăcere imensă îmi voi revedea prietenii doi ani mai târziu, la prima mea vizită în Republica Moldova, la Chişinău. Am fost acolo la finele lunii august şi începutul lunii septembrie 2001 cu ocazia săptămânii consacrate limbii române.

 

15 ianuarie 2000: întâlnirea cu basarabeanul Victor Voinicescu-Soţschi

L-am cunoscut pe Victor Voinicescu-Soţschi prin intermediul Liei Maria şi Ion Andreiţă în timpul unei serate poetice organizate la 15 ianuarie 2000 în memoria lui Mihai Eminescu, poet naţional al poporului român. Distins, emfatic, venit din Basarabia natală şi de la teatrele moscovite, la care a contribuit cu măiestria sa în piesele lui Cehov, precum La Cerisaie sau La mouette, Victor m-a impresionat prin prestaţia sa în prezenţa a numeroşi admiratori ai lui Mihai Eminescu şi reprezentanţi ai ambasadei române sau moldoveneşti, precum domnul Butnaru, responsabil pe atunci de consulatul Republicii Moldova, situate în acea perioadă pe strada Sfax. El era echivalentul Liei Maria.

L-am revăzut de mai multe ori la domiciliul său, situat în apropiere de piaţa Villiers, în acest loc animat care e cel de-al 17-lea arondisment. I-am semnalat că pe strada Tocqueville, nr 25 se situează un imobil care poartă imaginea mezzo-sopranei române Elena Teodorini, în amintirea Academiei Lirice Române care a dat naştere acestei mari artiste lirice. Am tradus pentru Victor şi am verificat traducerea poemelor lui în franceză pentru a fi publicate într-o ediţie trilingvă a poemelor sale în română, rusă şi franceză.

 

26 august 2001 – 2 septembrie 2001: săptămâna limbii române, sărbătoare naţională şi începutul anului şcolar în Basarabia

La data de 25 august 2001, iau trenul de noapte spre Bucureşti pentru a sosi pentru prima oară în Republica Moldova. Sunt calm, deoarece am fost prevenit în prealabil de prietenii mei moldoveni. Spre ora două dimineaţa, după oprirea la gara din Iaşi, iată-mă la postul de frontieră din Ungheni. Îmi dau seama de asta, căci două minute mai devreme observasem soldaţi înarmaţi, cu câini nemţeşti, iar trenul traversa lent Prutul, acest râu mitic, sinistru, care a adus atâtea lacrimi cu cincizeci de ani mai devreme, când a fost pus în aplicare planul Ribbentrop-Molotov, cu anexarea Basarabiei de către sovietici. Familiile au fost deodată separate, copii înstrăinaţi de la patria-mamă românească. Luminile s-au aprins în compartiment chiar în timpul în care începeam să adormim.

 

De la Nistru pân’ la Tisa

Aceste versuri ale lui Mihai Eminescu şi ale fratelui meu Grigore Vieru îmi vin deodată în minte, într-un mod trepidant, ca un disc zgâriat care nu se opreşte. În timp ce eu eram încă cu gândurile mele, doi vameşi se apropie şi ne cer paşapoartele. Credeam că am revenit cu zece ani mai devreme la postul de frontieră de la Nădlac, în ajunul Crăciunului din 1981, atunci când străbăteam cu trenul pentru prima oară frontiera română. Îmi prezint paşaportul. Am o viză de intrare gratuită, eliberată de Excelenţa Sa domnul ambasador Popov, la insistenţa autorităţilor culturale moldoveneşti. Vameşul îmi urează bun-venit în ţara sa, într-o franceză impecabilă. Îi mulţumesc pentru primire. El stinge lumina, în timp ce operaţiunile de schimbare a liniilor de tren continuă. Intrăm bineînţeles în vechea reţea sovietică şi, pe durata a două ore, angajaţii căilor ferate se ocupă de schimbarea liniilor de tren, ridicând vagoanele unul câte unul şi repunându-le pe alte linii într-un mod foarte bine pus la punct. Deodată se aude fluieratul unui supraveghetor şi trenul se clatină lent. E înainte de zorii zilei, sunt somnolent, dar fericit să intru aici, pe teritoriul Republicii Moldova, în această Republică a ex-URSS. Spre ora 5.00, începe să se lumineze şi eu trag perdelele. Trenul avansează lent, foarte lent, traversând ţara Moldovei. Încerc să recunosc scenele descrise atât de bine în istorisirile povestitorului moldovean Ion Creangă. Am impresia, văzând aceste scene bucolice, că istoria s-a oprit cu cincizeci de ani în urmă. Desigur că sunt împărţit între tristeţe şi bucuria regăsirii unei epoci schimbate. Eu nu pot, în nici unul din cazuri să rămân indiferent la aceste peisaje, la acest popor basarabean pe care l-am văzut cu doi ani în urmă la Paris reprezentaţi de oamenii de cultură. Această călătorie, în orice caz, rămâne şi va rămâne pe veci imprimată pe inima mea de român.

După câţiva kilometri de-a lungul râului Bâc, unde dis-de-dimineaţă numeroşi pescari stăteau pe maluri pentru a practica sportul lor favorit, am observat suburbiile capitalei Moldovei, Chişinău. Trenul continuă să avanseze, lent, îşi croieşte drum printre multitudinea de case, unde domneşte sărăcia, dar de unde se degajă bogăţie interioară. Observ, la stânga, turnurile centralei termice din Chişinău, care alimentează capitala cu electricitate. Apoi trenul nostru se opreşte lângă peron. Soarele luminează intens şi, în ciuda orei matinale, frige foarte tare. Sunt întâmpinat de fratele unei prietene de la Biblioteca Centrală Pedagogică, care m-a găzduit într-un bloc situat în apropierea gării. Deşi nu ne cunoaştem decât din corespondenţă, Valeriu, care cunoaşte foarte bine franceza, este un om de cultură. El lucrează consilier cultural în Parlamentul Republicii Moldova şi şi-a luat câteva zile de concediu pentru a mă însoţi în sejurul meu cultural. Îi sunt extrem de recunoscător[1], întrucât m-a ajutat să descopăr capitala din interior. A fost un ghid cu adevărat preţios.

Ieşim din gară şi traversăm imensa piaţă unde se vând suvenirele de orice fel, artizanat, tablouri, cărţi, produse menajere, fructe şi legume. Am savurat imediat prospeţimea pepenelui verde.

Am sosit. Clădirea este construită în stilul sovietic-comunist, sinistră la exterior. În schimb, apartamentele, deşi strâmte, sunt foarte costisitoare. Nadia, soţia lui Valeriu, m-a întâmpinat cu un politicos „Bonjour!” Voi spune o dată în plus, dar niciodată suficient, că eu simt la acest popor din Moldova o autenticitate şi o bogăţie interioară pe care am putut să o găsesc şi în timpul primelor mele vizite în România. Este adevărat că Nadia şi Valeriu sunt persoane cultivate şi nu sunt, probabil, reprezentative pentru poporul lor. În orice caz, după tradiţionalul dejun cu un samovar şi ceai rusesc, înainte de a merge în oraş pentru prima mea cunoaştere cu capitala Moldovei în chiar ziua unei sărbători naţionale, Valeriu îmi arată ultimele ştiri din cultură. Fac un duş rapid şi iată-ne plecaţi. Valeriu avea de trecut pe la biroul din Parlament, chiar dacă era sărbătoare naţională.

Autobuzele sunt decorate cu culorile tricolorului moldovenesc – albastru, galben şi roşu – şi este o atmosferă de sărbătoare. Mi-am luat un abonament pentru 7 zile ca să nu cumpăr tichete de fiecare dată. Rămânem în picioare şi ieşim din autobuz în centrul capitalei, în timp ce mulţimea s-a împrăştiat de-a lungul arterei principale pentru a vedea defilarea trupelor. Văd o casă de schimb valutar şi îmi fac o rezervă de lei moldoveneşti. La casa de schimb valutar o angajată drăguţă mă întreabă în limba rusă câţi bani doresc să schimb. Eu nu înţeleg ce îmi spune, iar ea văzându-mi paşaportul francez îndrăzneşte să spună câteva cuvinte în franceză: „Domnule câţi franci doriţi să schimbaţi?” Îi mulţumesc pentru amabilitate, rămânând fascinat de frumuseţea ei naturală, de ochii ei de un albastru intens şi de chipul său şiret. La final ea îmi spune „la revedere” în franceză, iar eu îndrăznesc să îi fac un semn cu mâna. Am observat, pe parcursul acestei călătorii şi a celorlalte două anterioare pe care le-am făcut în Basarabia, că majoritatea caselor de schimb valutar sunt la cheremul rusofonilor.

Noi ne continuăm drumul printre mulţimea din ce în ce mai densă pe această stradă mare şi ne oprim în faţa Parlamentului pentru a vedea trupele defilând. Pălăriile şi îmbrăcămintea armatei este încă de tip sovietic. Discursul preşedintelui Petru Lucinschi, succesorul preşedintelui independenţei, accentuează valorile moldoveneşti. Mulţimea este gătită ca nişte copii. Femeile sunt îmbrăcate în alb, buclate, purtând flori în păr. Bărbaţii au costume gri. Fetiţele, purtate pe umeri de către taţii lor, sunt fermecătoare, majoritatea blonde, cu părul în cosiţe sau împodobite cu flori, de regulă roşii. Mai pe scurt, este sărbătoare şi se observă din când în când câte un om cherchelit cu o butelie de vodcă în mână. Aceasta îmi reaminteşte de ceea ce am văzut acum doisprezece ani la aeroportul de la Varşovia. Festivităţile fiind terminate, mulţimea se dispersează, fiecare revenind la ocupaţiile sale. Unii stau la un picnic cu mici în parcul din apropiere, alţii se odihnesc pe iarbă, petrecând o după-amiază în linişte. Este ceea ce am făcut şi noi după ce Valeriu a trecut rapid pe la Parlament pentru a pune la cale nişte afaceri. Noi luăm autobuzul în sens opus, în picioare, pentru a ajunge în cartierul apropiat gării centrale.

A doua zi, 27august 2001, după un dejun copios, am fost cu Valeriu la Universitatea de Stat pentru a asista la una din primele conferinţe susţinute în limba română, deoarece această săptămână în fiecare an este elogiată Limba noastră cea română. La tribună se succed mai multe personalităţi care vorbesc cu fervoare despre limba română. Aceasta contrastează evident cu dicţionarul româno-moldovenesc care a apărut recent, al cărui titlu trebuia să fie dicţionar românesc pur şi simplu. Chiar dacă recunosc accentul pronunţat moldovenesc al unor Basarabeni, anumite expresii ale lor sunt influenţate de limba rusă în Moldova, eu nu văd de ce ar fi necesar elaborarea unui dicţionar care ar traduce din limba română şi cea moldovenească. Există, în orice caz, mai multe diferenţe între limba franceză originală şi limba vorbită la Quebec, sau limba franceză vorbită în Wallonie sau în Elveţia francofonă.

Miercuri, 28 august 2001, am mers spre Aleea Clasicilor unde avea să se inaugureze două busturi, unul fiind consacrat lui George Bacovia, marele poet român. Corneliu Vadim Tudor, în pofida orientărilor sale politice şi crearea partidului PRM m-a impresionat prin imensa cultură de a prezenta viaţa şi biografia unui mare poet. Pe durata unei ore, Corneliu Vadim Tudor a dat dovadă de o erudiţie excepţională şi a captivat auditoriul. La finele discursului său, a demonstraţiei sale intelectuale, invitatul Republicii Moldova care spusese încă la debutul alocuţiunii sale că este fericit „de a se găsi la Chişinău pentru prima dată, în acest oraş de o curăţenie impecabilă, contrară omologului său românesc, Bucureşti, oraş fanariot prin excelenţă”, patriotul român CVT, este deci aplaudat fără întrerupere de un public cucerit. Cu certitudine, voi păstra întotdeauna în memorie această alocuţiune promiţătoare, spontană, care mă determină să iubesc şi mai mult cultura română. Am ocazia să mă apropii de Corneliu Vadim Tudor şi să îi vorbesc câteva clipe. Mă impresionează patriotismul său înflăcărat, cultura sa, simplitatea intrinsecă. El îmi întoarce complimentul şi îmi propune să mergem împreună la Bucureşti prin Bolgrad cu mini-autobuzul pe care l-a închiriat pentru a se întoarce la Bucureşti, prin Galaţi şi Brăila. Eu refuz invitaţia cu regret. Într-adevăr, ultima imagine a acestui om public înflăcărat mi-a dezvăluit un mare patriot român, un mare om de cultură, un mare poet. Jos pălăria, Domnule „Vadim”!

La data de 29 august am venit la muzeul de literatură, unde am cunoscut un om foarte interesant. E vorba de Iurie Colesnic care iubeşte cultura română şi care m-a impresionat, ca şi alţii, prin vastele sale cunoştinţe de cultură generală.

A doua zi, 30 august 2001, am mers la inaugurarea unei plăci dedicate lui Eminescu pe strada principală, în apropierea gării, la Centrul Academic Internaţional Eminescu, unde era prezentă fermecătoarea Elena Dabija, directorul centrului, dar şi Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Iulian Filip, Iurie Colesnic, Ion Hadârcă, Vasile Romanciuc. Toată lumea stătea la un pahar de vorbă şi discuta despre timpul de afară. Seara mă plimb prin frumoasele parcuri ale acestui oraş. Am fost să văd Casa Puşkin şi alte case frumoase din centrul oraşului. Oraşul îmi pare foarte plăcut şi bine întreţinut, comparativ cu Bucureştiul. Cu siguranţă se simte influenţa sovietică, contrară Bucureştiului, unde domină influenţa otomană.

Pe 31 august 2011 îmi rezerv puţin timp pentru a merge să vizitez oraşul şi periferia şi să merg la o expoziţie de pictură pe care mi-a sugerat-o Valeriu. Am grijă să nu intru prea târziu în casă, deoarece mâine va fi o zi foarte încărcată. Mă voi trezi foarte devreme şi trebuie să fiu în formă.

Pe la ora 5.30, în zorii zilei, şoferul mă aşteaptă deja afară, la volanul unui Jiguli care aparţine parlamentului republicii. Suntem la data de 1 septembrie şi este început de an şcolar. Şoferul meu, consilier al parlamentului şi prieten de-al lui Valeriu, mi-a propus să mă duc cu el pentru a vedea cum se desfăşoară ceremonia de începere a anului şcolar care, în aceste ţări are un caracter pronunţat solemn. Eu sunt foarte entuziasmat deoarece ştiu că, pentru a descoperi această ţară, este neapărată nevoie să-i vizitezi satele. După ieşirea din capitală, drumul este presărat de vii, de livezi şi de câmpuri cu grâne, cu porumb şi floarea-soarelui la infinit. Nu este surprinzător faptul că Republica Socialistă Moldovenească a fost considerată un hambar de grâu, cu fructe şi legume a ex-URSS-ului. Jiguli-ul balansează pe străzile curbate, unde circulaţia este aproape inexistentă. Din când în când, depăşim câteva Moskvitch-uri, câteva Lada sau, cel mai frecvent, câteva căruţe cu cai, cu ţărani aşezaţi deasupra. Mai văd, de asemenea, la staţiile de autobuze, autocare vechi şi pline cu oameni până la exasperare, transportând şi tot felul de bagaje. Cu certitudine, suntem la ţară, iar Republica Moldova îmi oferea aspectul bucolic al personalităţii sale. Din când în când, şoferul se opreşte, zicându-mi că mai dispunem de timp şi ne mai putem bucura de priveliştea împrejurimilor. De fapt, după două ore de mers, de la Bălţi ne îndreptăm spre nord, spre Nistru. Traversăm Horeştiul şi sosim în oraşul Soroca, un oraş situat la frontiera cu Ucraina, pe Nistru, care are una din cetăţile fortificate ale Moldovei, pe lângă celelalte: Bender (Tighina) şi Ismail, în Republica Moldova actuală, şi Ackerman (Cetatea Albă), în Ucraina. Mergem spre est, spre Maramonovca unde va avea loc manifestarea. Comuna este pregătită de sărbătoare şi copiii sunt îmbrăcaţi cu cele mai frumoase haine. Este hramul satului. Jiguli-ul se opreşte aici, în piaţa satului şi noi ne alăturăm unei echipe de televiziune care se îndreaptă spre un grup şcolar.

Plecăm împreună cu şoferul la fortăreaţa de la Soroca, cetate impunătoare, pe de o parte, apropierea de Ucraina, iar pe de alta, Nistru. După aceasta şoferul meu mă duce spre partea cea mai înaltă a oraşului pentru a-mi arăta impunătoarele vile ale ţiganilor miliardari ai Republicii Moldova, care se iau la întrecere unii cu alţii cu berlinele lor la fiecare poartă, cu Mercedes-uri, BMW, Audi, Rolls-Royce şi chiar Ferrari F40! Acestea impresionează, dar contrastează cu caravanele ţiganilor care se situează în spatele acestor impunătoare clădiri albe. Ţiganii nu se pot lipsi de traiul lor cu tradiţii seculare!

Apoi revenim în capitală, trecând prin câmpuri imense de grâne unduite, presărate cu maci şi albăstrele. Este adevărat că aici pământul este fertil, deoarece este cernoziom, a cărui culoare negrie se vede pe alocuri. Ne oprim la o livadă pentru a lua fie câte un măr, fie câte o pară, sau la o podgorie pentru a rupe câte un strugure de poamă. Cu certitudine că ţara este dezvoltată agricol! Pe la orele 19.30, după ce am trecut prin Orhei, şoferul mă aduce la Valeriu. Sunt obosit fireşte, dar am petrecut o zi memorabilă.

La data de 2 dimineaţa, parcurg un pic centrul oraşului pe jos, încet, respirând din savoarea Chişinăului. După ce am cumpărat câteva suvenire, iau troleibuzul spre Valeriu. La orele 17.00 sunt la gara centrală din Chişinău şi intru în tren. Le spun adio gazdelor mele şi trenul ia drumul spre întoarcere.

11 septembrie 2001: primirea Domnului Mihai Popov cu ocazia sărbătorii naţionale, pe strada Jena şi atentatul de la New York

La data de 11 septembrie 2001, domnul ambasador Mihai Popov m-a invitat pentru a sărbători a zecea aniversare a Sărbătorii Naţionale Moldoveneşti, la Centrul Internaţional de Conferinţe internaţionale situat pe strada Iena, la Paris, arondisment 16, foarte aproape de Arcul de Triumf de la Paris. Ambasada de pe strada Sfax este prea strâmtă pentru a găzdui toţi invitaţii ambasadei.

Sosesc pe la orele 11.30, întrucât revin de la locul meu de muncă de la Bologne. Salut invitaţii care mă urmează şi diplomaţii ambasadelor ţărilor africane. Deodată vine un domn în etate, pe care nu îl cunosc şi care ne prezintă amfitrionului. Pe acesta din urmă l-am văzut de numeroase ori la sărbătoarea naţională de la 1 decembrie la ambasada României. Eu îmi focalizez atenţia asupra persoanei necunoscute. „Cu cine am ocazia?”, îl întreabă amfitrionul. „Eu sunt noul ambasador al României”, îi răspunde persoana cu un aer hotărât. „Şi numele dvs.?” îl întreabă amfitrionul, dezorientat! De fapt, Excelenţa Sa sosise în ajun şi nu îşi actualizase cartea de vizită! Domnul ambasador îi întinde cartea de vizită, iar amfitrionul îşi aranjează cu rapiditate ochelarii şi citeşte: „Excelenţa Sa, Domnul ambasador Oliviu Gherman”, anunţă amfitrionul, încă mai stupefiat! Excelenţa Sa îşi salută omologul său moldovean, în română, şi se îndreaptă spre sala de recepţie, unde invitaţii servesc sarmale şi nu mai puţin tradiţionala mămăligă! Invitaţii sosesc în continuare, eu trec în faţa amfitrionului, ţinându-mi cartea de vizită: „Jean-Yves Conrad. Angajat la Electricité de France.” Eu mă îndrept spre Oliviu Gherman şi aştept să se elibereze pentru a-mi face prezentările. „Excelenţă, eu îmi permit să mă prezint. Eu sunt Jean-Yves Conrad şi mă simt foarte onorat să vă cunosc.” Şi Oliviu întinzându-mi cartea sa de vizită îmi răspunde: „Încântat. O să ne vedem pe curând. Excelenţa Sa Dumitru Ceauşu mi-a vorbit de Dumneavoastră. Eu ştiu că sunteţi un mare prieten al României. Oricum, o să ne vedem pe curând”. Eu îi mulţumesc şi îi urez bun-venit în ţara noastră.

Părăsesc Centrul Internaţional de Conferinţe Internaţionale de pe strada Iena şi dau buzna în cea mai apropiată staţie de metro, „Charles-de-Gaulle–Etoile”, direcţia „Chateau de Vincennes”. Schimb staţia „Champs-Elysees–Clemenceau” şi o iau spre Linia 13. Cobor la Saint-Denis, pentru o reuniune. După ce am intrat pe portiţă, fac spre biroul meu situat în clădirea din dreapta. Intru în biroul meu, plin de poze din călătoriile mele anterioare: Canada, Statele Unite, Islanda, România. Îmi iau caietul şi închid uşa. Mă îndrept spre clădirea situată în faţă, clădirea din vechea centrală ocupată altădată de laboratorul Vectra al GDL. Eu sunt în întârziere, dar mă îndrept spre stânga, spre sala de reuniuni. Sunt surprins să nu văd pe nimeni pe culoare! Ce se întâmplă? Deodată, la primul etaj unde m-am coborât, văd o colegă şi îi spun nedumerirea mea. Ea îmi răspunde rapid: „Domnule Conrad, toată lumea este în sala mare de reuniuni de la capătul coridorului.” Se întâmplă ceva, dar eu nu ştiu despre ce este vorba. Îi mulţumesc şi mă îndrept rapid spre sală. Ea este plină de lume, iar eu privesc cu uimire spre ecran. Întreb cauza acestei întruniri. Unul dintre colegi îmi spune că imaginile sunt transmise în direct de la New York şi că este vorba de un incident de excepţie. La rândul meu, ridic ochii spre ecran, de necrezut! Turnurile pe care le-am văzut cinci ani mai devreme şi a căror fotografie este una dintre preferatele mele sunt în flăcări, două avioane străpungându-le. Eu nu-mi cred ochilor. Curând cele două turnuri cad, în direct, în faţa mulţimii de telespectatori, cel puţin un miliard! Este un spectacol halucinant, care ne lasă fără grai! Nu îmi vine să cred ceea ce văd! Este un film urât de science fiction şi totuşi, este realitate! Programele sunt bulversate. Reuniunea este anulată. Cu certitudine că această zi de 11 septembrie 2001 va rămâne pentru totdeauna în istoria omenirii, dar şi în inima mea!

Ce îţi doresc şi ţie, dulce Basarabia, să intri cât de curând în UE!

 

Traducere din franceză de Oxana Diacon

 

[1]       Victimă a unui cancer, Valeriu va deceda la scurt timp, fără să atingă măcar vârsta pensionării.

 

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>