Cealaltă poezie în „Oleandrii mă strigă roz” de Maria Şleahtiţchi

MARIA PILCHIN
Institutul de Filologie al AȘM

Abstract
In the review to “The Oleanders Cry Out to Me in Pink” by Maria Şleahtiţchi the author approached to the poems not only in terms of their aesthetic messages, but also in terms of their concepts. “The other poetry”, a phrase from the title, announces another interpretation of the text and of its author, insisting on the idea that it is possible and necessary to review the androcentric poetic canon. Thus, Maria Sleahtitchi “produces” feminine poetry which is inspired by the existence and way of thinking of the hand that writes. Everything in this book is done in a dialogical style; the Other, the man is a complementary component and an idea of lacking opposing elements. A poetic discovery consists in the philosophy of the household and of a domestic world of things. The intertextual connections with the great literature “betray” the theorist behind the poet. Thus, Maria Sleahtitchi, the poet and the professor of literature, inhabits the same space – literature, but in a fractal way.
Keywords: the Other, virile/feminine literature, androcentrism, poetic dialog, genderlect.

oleandrii noştri de-acasă/ mă strigă roz înapoi
Maria Şleahtiţchi

1 … dacă n-ai înţeles/ decodez mesajul/ de tine mă deosebesc/ sunt femeie

Volumul de poeme „Oleandrii mă strigă roz” (Cartier, Chişinău, 2010) semnat de scriitoarea Maria Şleahtiţchi nu face parte din acele cărţi tautologice, care înmulţesc paginile inutile. E un volum laconic acesta, de un laconism somptuos, unul pe care îl parcurgi cu senzaţia acelui multum in parvo poetic care place.

Iniţial citeşti opt poeme „apocrife”, care te fac să te întrebi dacă e vorba de un „fals” autor sau de poeme nerecunoscute de vreun canon de scriitură. Dezlegarea vine cu titlul primului poem: „apocrifele sinelui rătăcitor”, or, e anunţată o alteritate auctorială, Celălalt autor, în manieră borgesiană şi cu intertextul eminescian „pe mine mie redându-mă”. Există o trăsătură ginică a acestei poezii, care se caracterizează printr-o identitate a relaţiei cu Celălalt: „cunoaşte-mă pe mine însămi”, astfel impunându-se ca „cealaltă poezie” în formula noastră. Versul-ax al poemului întitulat este: „nu sunt ca tine”. E vorba despre o identitate a raportării la diferenţa de gen, de unde şi: „… dacă n-ai înţeles/ decodez mesajul/ de tine mă deosebesc/ sunt femeie”. Aşa cum nimeni nu poate să promită ceva celuilalt, nimeni nu poate pretinde celuilalt nimic, coexistenţa e marea taină şi fericire umană – aceasta este una dintre ideile centrale ale acestei cărţi, e una din ideile-latenţă.

E o feminitate în plinătatea ei, e totală. De la copila „ mică/ cu cearcăne fragile/ cosiţe – codiţe de mâţe/ port o cărare pe mijloc/ cum poartă bunica zânovia/ în fotografia ei de epocă”, la fiinţa maternă din poemul dedicat Mihaelei: „cum mă simt/ când/ nu mai simt cum/ mi se acreşte / laptele-n ţâţe”. Se pare că acest poem conţine toată poezia lumii. Citim aici o descendenţă feminină cu tăcerile şi strigătele ei: „sunt tăcerea/ vântoaicelor cu răni/ abia tămăduite”, e şi gândul că ne tragem forţele din propriile noastre neputinţe. Dar apare şi femeia-munte: „ea …/ îşi tremură mineralele/ îşi scutură regretabil calcarele”. Or, El şi Ea populează diferite anotimpuri: „intrări şi ieşiri / din primăverile evei în / toamnele lui adam”, căci „în martie încep să te iubesc/ cu toate celelalte luni ale anului”. E şi acel „sine rătăcitor”, ca un Ahaşver feminin, ce se tot caută în ceilalţi, în alteritate şi diferenţă.

E o gândire feminină a lumii, una care nu poate să nu fie diferită în masivitatea literaturii virile, e cealaltă poezie în care „plopii fără soţ” (arborii eminescieni fără pereche) oferă locul „plopoaicelor hermafrodite/ cu ugerele pline de laptele/ verdelui crud ”, e o penetrare profund esenţială, până la cele două genuri întâlnite bisexuat într-u singur trunchi, corp, un fel de androgin anomal. Or, o astfel de înţelegere a universului nu poate să nu uimească. E o înţelegere maternă, a acelei Mater hemon, Mama noastră cea de toate zilele, esenţa pământului mamă. E acea mentalitate a maternului care ajunge iniţiatic la ideea că e anost să fii perfect, mai bine zis să pretinzi a fi. Transpare şi ideea imperfecţiunii ca o garanţie a supravieţuirii, dar nu e vorba de o pasiune literară pentru devianţă, atât de în vogă azi, e vorba de o deschidere spre tot ce musteşte de viaţă, tot ce este vital şi astfel adevărat. E şi înţelegerea marilor erori umane, o înţelegere ontologic-feminină chiar şi a faptului: „ca cel mai iubit să fie neapărat şi cel trădător”.

Treptat înţelegi că există o performantă polarizare în această carte de poezie, una ce anunţă din start lipsa vreunei concentrări egocentrice a istoriei lirice. E un fel feminin de proiectare în poezie. Acea etică a Celuilalt: „Între mine şi tine între casa mea şi a ta … / urcă cu greu mahalaua mea / spre mahalaua ta / prodăneştii mei spre prodăneştii tăi” până la „umbra ta peste umbra mea” din alt poem. Dialogul uman însă pare să abolească orice „gender gap”, acea diferenţiere dintre bărbat şi femeie din unele studii de gen. Maria Şleahtiţchi polemizează pe tărâmul scriiturii în maniera criticii franceze, e vorba de o apropiere de conceptul propus de Luxe Irigaray, cel de „noua feminitate”, formulat într-un discurs metaforic ce reflectă varietatea şi disoluţia eului, reconfigurând astfel şi relaţiile cu ceilalţi.

Constatăm în acest volum o dexteritate poetică, neaoş feminină, cea de a porni de la lucrurile casnice şi de a ajunge la transcendental. Un chosism ce îmbracă idei. În poemul „dincolo” totul porneşte de la întrebarea (mai târziu înţeleasă şi retoric): „unde-i mătura de stuf?” Localizarea acestei bagatele a intimităţii de acasă se produce cu „dincolo de-aici şi de-a acum…/ dincolo de mine dincolo de eu/ dincolo de tastatură, de literele/ e şi a şterse pe jumătate…/ dincolo de gând şi de vis/ de cuvinte şi propoziţii şi texte/ dincolo de fire dincolo din cale-afară/ dincolo de tot şi de toate/ dincolo de dincolo”.

Aceeaşi metafizică a căminului, a vetrelor pe care le locuim, a stihiei în care elementul feminin este la el acasă, o găsim şi în poemul „lut”. Argila din acest poem e mai mult decât o rocă sedimentară. E lutul cu paie, lutul cu pleavă şi lutul cu balegă: „casa noastră e nouă/ miroase bine/ a var proaspăt/ supt voluptuos de lutul/ cu paie cu pleavă cu balegă”. E materialul construcţiilor noastre de acasă, lipsite de betonul rece şi armatura unui New Age pentru acel Homo novus al timpurilor celor mai recente. E huma creaţiei divine întinsă pe pereţii caselor, dar e şi trupul omului, acest Golem care a prins viaţă, dar a pierdut Raiul.

Cu siguranţă, însă, lipseşte perversul obicei al poeziei cerebrale de a specula idei, autoarea propunând adevărate structuri mintale venite dintr-o axiologie a fiinţei care scrie: casă, oameni, univers. Conceptual e o poetică fractală. E prezent aici şi acel obiect verbal, o apropiere de lumea obiectuală caracteristică doar mâinii ginice. E cazul versului „spăl frigiderul pe dinăuntru / pe din afară-l şterg”. E şi un vers al menajului ideatic acesta. În care obiectul poate atinge dimensiunile universului divin „în sâmbăta paştelui”. Unul care te face să gândeşti mai departe de sufrageria casnică, deşi te plasează iniţial acolo. E versul care aduce în scenă existenţa noastră cea mai umană, cea mai firească. Astfel, citim un „frigider” ca o carte de memorie în care de Paşte încape o întreagă istorie a creştinătăţii, e o atingere tactilă a obiectelor şi a istoriei în aceste versuri. În acelaşi poem citim şi continuarea gastronomică a acestei viziuni poetice: „scăzut de tot un borş cu varză/ pe aragaz păgână mâncare de prânz”. Inversiune de haikú, ce te face să vibrezi şi să percepi altfel lumea ce ne înconjoară.

2. lume de hârtie,/ cu uşi ferestre de hârtie, tavan şi duşumea

Intuieşti aici o viziune textuală asupra lumii şi lucrurilor: „pielea…/ devine din nou pergament”. Există şi o raportare profanatoare din afară: „cobori din pat cum ai intra în/ cuşca cu lei/ iminenţă fatală/ ai prefera totuşi savana/ acestei arene de circ”. Dezamăgirea în faţa lumii, în opoziţie cu acea contemplare a universului la romantici, e una de natură postmodernă, într-o „lume de hârtie, / cu uşi ferestre de hârtie, tavan şi duşumea” şi cu idealuri de papier-mâché.

Versul „Fa, fa, fa…/ Tare mai sunteţi proaste fa…”, pe lângă muzicalitatea aparte a cuvintelor-incantaţie, te surprinde prin oralitate şi înţelepciunea populară care se tânguie la vestea nietzschiană „că dumnezeu a murit”, „că a fost gagarin” şi „la şcoală ne-au spus”. E elementul matern, cel al originilor adevărate, cel al deschiderii prin credinţă în faţa lumii şi e infantilitatea dintr-o copilărie educată ateu în faţa acelei „femei tinere/ frumoase şi plină de căldură de dragoste şi înţelepciune/ maternă privindu-ne acum înţeleg de undeva de sus/ din înălţimile văzului ei albastru din adâncurile/ credinţei în echilibrul neclintit al lumii în taina ei/ firească în binele ei şi în răul implacabil în limita fizică/ în infinitatea şi informitatea ei metafizică/ Fa, fa, fa…”.

3. fac dragoste/ cu toate personajele mele/ cu cel din umbră şi cel din lumină/ cu cel din text subtext şi arhitext

Într-o cheie postmodernă e o poezie ce se ştie poezie sau, parafrazându-l pe Emilian Galaicu-Păun, care a spus că Maria Şleahtiţchi este poeta care vine firesc dinspre cultură, vom afirma că poeta vine în literatură dinspre literatură. E determinant şi momentul biografic – universitara Maria Şleahtiţchi fiind de câteva decenii profesoară de literatură. Există o autoreferenţialitate profesională latentă aici: „fac dragoste/ cu toate personajele mele/ cu cel din umbră şi cel din lumină/ cu cel din text subtext şi arhitext”. Ultimul vers trădând teoreticiana din spatele poetei, dar anume acest vers te face să savurezi „facerea” poeziei, acea stănesciană creare de limbaj până la un idiolect poetic specific. Există un dialog poetic cu predecesorii, să luăm „un bucheţel de flori de mucegai” sau „fac lecturi din cioran”. De aici şi texte cu „personaje ce vorbesc poezii” şi „fumează …/ un poem despre timp”. La sigur, în cazul autoarei Maria Şleahtiţchi putem anunţa o consacrare metodică literaturii, acea solicitară meserie a scrisului.

Versul „fisuri de timp uitat” trădează o percepţie fizică a temporalului, e imaginea timpului ca o arhitectură. Iar „geamul tău de la etajul şapte” e un al şaptelea cer unde cresc grădinile „suspendate între vis şi realitate”, versuri ce transformă topograficul în oniric. Imaginea unui sentiment ca o grădină, ca o fiinţă vegetală, ce creşte, sugerează ideea de nemişcare ca o posesie a spaţiului. Aşa cum amintirea tinde spre atemporal, e prezent şi acel Tempus absoluto în această carte, elementul poetic fiind mecanismul trecerii în absolut, într-un „dincolo” artistic.

4. Cei doi „ochi” lecturali şi Cealaltă feminitate

Deşi titlul ar fi putut sugera iniţial anumite flori retorice, cartea posedă o admirabilă însuşire – cea de economie a figurilor de stil, fără risipă de epitete şi metafore, fapt ce contribuie la stilul aparte al textelor. Cititorul deduce din versurile-idei multele prilejuri de bucurie estetică. Unui cititor feminin această carte i se oferă spre lectură într-un mod ingenuu, apropiat, chiar intim. Ochiul feminin se regăseşte în aceste pagini, se identifică şi trăieşte fericirea întâlnirii cu sinele. Ochiul masculin s-ar putea să întâlnească o altă femeie, cea pe care nu a observat-o, dar care este cea cu adevărat. E posibilă şi o lectură unisex, dacă ar fi să utilizăm o terminologie a unui fashion lectural.

„Oleandrii mă strigă roz” e cartea ca un prilej de fericire, dar şi un volum de texte ce răstoarnă raporturile noastre cu universul androcentric. Poemele produc o continuă plăcere prin imaginile precise, căci „Oleandrii mă strigă roz” e o carte fără criptic, una care nu se produce prin camuflaj poetic, ci prin acea eleganţă a scriiturii feminine, a unui genderlect atât de rar într-o literatură cu un trecut totalitar ca a noastră. Poezia feminină vine adesea ca un ricoşeu al celei virile, prin revoltă sau mimetism, nu e şi cazul acestei autoare, nu citim la ea belicoase pagini şi nici încercări de a modifica lumea androcratică. Autoarea, într-o autosuficienţă feminină, se racordează la universul Celuilalt, ştiind că orice comutare în interiorul unui sistem deja structurat face să apară un alt sens. Or, Maria Şleahtiţchi e scriitoarea indiscutabilă cu o sensibilitate feminină aparte şi universitara care posedă o singulară pasiune intelectuală: poezia de idei.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>