Conceptul bahtinian de cronotop romanesc

Abstract
Summarizing the observations of the Bakhtin’s works, the ontological and theoretical literary content of its fundamental chronotope concept- the Romanian chronotopeis revealed by its delimitations of the physical, physiological, cultural (historical) chronotope, of the artistic chronotope of other arts, of the literary chronotope of other types of verbal creativity and in particular the dialogic novel’schronotope of the one dominant in the monologic chronotope. The role of the „principle of image chronotope” is emphasized by the disclosures of the conceptual interferences of the set of concepts: chronotop, dialogue (ontic), intersubjectivity, hetero-mundaneness, polyphonic composition (superdiegetic), heteroglossia, heterology, heterophony, bivocacy , and by the metalinguistic redefinition of literary formalized motions.
Keywords: chronotope (kind of), chronotopism of image, language, function chronotope, duality (of being universal, human, the image of foreign word) genurial chronotope structure, vision chronotope (author, character, reader, researcher).

În dialogismul lui Bahtin cronotopul literar este un concept fundamental din ansamblul de concepte ce definesc modelul ontologic al fiinţei duale a lumii şi a fiinţei omului ca subiect al activităţii estetice şi al creaţiei literare, ca: fiinţă (бытие), categorie filosofică a întregului (целое), dualitate ontică (бытейная двоиственность), dialogitate (диалогичность), ambivalenţă (амбивалентность), heteromundaneitate (разномирие), heteroglosie (разноязычие), heterologie (разноречие), heterofonie (разноголосие), bivocitate (двуголосие), intersubiectualitate (межсубъектность) ş.a.

Prin ansamblul acestor concepte capătă o transparenţă mai profundă şi mai clară subtextul filosofico-estetic al conţinutului teoretic-metodologic, poetologic şi stilistic al noţiunilor metalingvistice bahtiniene ce definesc substructurile macrostructurii pluristratificate a romanului polifonic ca „mare dialog” care străbate toate nivelurile „întregului verbal” (словесное целое) al celei mai complexe forme genuriale.

Termenul cronotop apare prima dată la Bahtin în manuscrisul postum Formele timpului şi ale cronotopului în roman (1937-1938), publicat în 1975, în româneşte în 1982. Acest termen, ca şi mulţi alţi termeni (polifonie, metalingvistică, orchestrare, reaccentuare axiologică ş.a.) nu-i aparţine lui. El l-a preluat de la A. Einstein prin intermediul fiziologului rus A.A. Uhtomski. După cum mărturiseşte într-o notă de subsol: „Autorul acestor rânduri a asistat în vara 1925 la comunicarea lui A.A. Uhtomski consacrată cronotopului în biologie; în comunicare au fost atinse şi probleme de estetică” [1, p. 294]. Conform unor surse recente: „În toamna anului 1925 Uhtomski a prezentat referatul Despre complexul temporal-spaţial sau cronotop în faţa studenţilor şi colaboratorilor Institutului de Ştiinţe Naturale din Peterhof. Scopul acestui referat era să demonstreze influenţa pozitivă pe care ideile lui H. Minkovski şi A. Einstein despre timp şi spaţiu asupra dezvoltării teoretice a neurofiziologiei şi biologiei”. Tezele referatului au fost publicate în volumul А. Ухтомский. Доминанта души (Из гуманитарного наследия). Рыбинск, 2000, с. 77-80 şi republicate în А.А. Ухтомски. Доминанта. Статьи разных лет. [2, p. 67-72]. Cu părere de rău abordarea unor probleme de estetică în legătură cu cronotopul nu şi-au găsit reflectare în aceste teze.

De fapt, termenul nu-i aparţine nici lui Einstein, ci fostului său profesor de matematică Hermann Minkovski (1864-1909) care în 1907 „a elaborat o formulare matematică deosebit de fecundă despre relativitatea specială a lui A. Einstein. Pentru Minkovski nimic nu poate exista sau să fie conceput ca obiect fizic dincolo de continuumul cu patru dimensiuni care cuprinde cele trei dimensiuni ale spaţiului şi pe aceea a timpului. El propune o reprezentare a formelor fizice în care cele trei coordonate spaţiale şi cele temporale care individualizează locul şi momentul unui eveniment sunt reunite într-un spaţiu abstract care constituie sinteza spaţiului şi timpului, menţinute anterior distincte” [3, p. 682]. Einstein a apreciat „contribuţia importantă a lui Minkovski: Minkovski a reuşit să introducă un asemenea formalism matematic, încât forma matematică a legii însăşi garantează invarianta ei în raport cu transformările lui Lorenz” [3, p. 179].

Importanţa conceptului einsteinian de cronotop nu se reduce la formalismul matematic din definiţia lui Minkovski. Teoria relativităţii în care a fost elaborat acest concept, numit iniţial de Einstein „continuum spaţial-temporal” are o temelie filosofică, culturologică şi estetică-literară mult mai largă (să ne amintim că fondatorul fizicii noi l-a numit pe romancierul Dostoievski în capul listei predecesorilor săi). „El a ajuns la acest rezultat pornind de la reflecţia asupra, două concepte care stau la baza oricărei reprezentări despre lume, spaţiul şi timpul”, ajungând la „o consecinţă tulburătoare: lungimile şi intervalele temporale nu sunt mărimi absolute, ci depind de observatorul care le măsoară, mai precis depind de viteza acestuia în raport cu corpul în raport cu care se fac măsurătorile: de aceea lungimea şi intervalele temporale sunt mărimi relative” [3, p. 918]. Nu e vorba de un „relativism subiectiv, opus unui adevăr absolut obiectiv”, ci de mărimi relative obiective în raport cu mărimi obiective ale vitezei mişcării corpurilor fizice în raport cu o nouă constantă absolută – viteza luminii absolut obiectivă şi precisă – în raport cu o constantă relativă – gravitaţia Pământului care în fizica clasică era considerată absolută şi extinsă asupra întregului cosmos. Teoria relativităţii a fost o revoluţie nu numai în ştiinţa fizicului, ci şi în teoria generală a cunoaşterii umane. „Prin opera lui, Einstein a revoluţionat ştiinţa propunând soluţii surprinzătoare prin implicaţiile lor pe plan epistemologic şi gnoseologic chiar şi unor probleme dezbătute de secole de către filosofi” [3, p. 919].

Prin definiţia matematică generalizatoare a termenului cronotop Minkovski a dat un imbold pentru aplicarea conceptului einsteinian şi-n alte ştiinţe ale naturii, precum fiziologia orientării cronotopice a animalelor, dar şi în activitatea estetică a omului. Astfel, referatul savantului fiziolog a fost un imbold pentru filosoful, savantul filolog şi teoreticianul romanului polifonic să transfere acest concept fizico-matematic în studierea structurii cronotopice a universului artistic în romanul european. În „estetica creaţiei verbale”, cum şi-a definit Bahtin încă din 1921 domeniul său larg de cercetare filosofică şi filologică, noţiunea fizico-matematică şi cea fiziologică de cronotop şi-a găsit un fecund „orizont de aşteptare” (Robert Jauss). Este un exemplu de colaborare interdisciplinară fructuoasă, când un concept fundamental din fizica teoretică nu se aplică în fiziologie şi în ştiinţa literară în mod mecanic, ci este dezvoltat şi redefinit pentru a-l adapta la obiectul propriu al fiecărei ştiinţe, precum este creaţia estetico-artistică pentru teoria şi metodologia literară [4, Anatol Gavrilov, Olesea Gârlea. Interdisciplinaritate şi conceptul bahtinian de cronotop. În Cygnus, an-IX, nr. 1 (16), 2012, p. 20-25].

De fapt istoria conceptului bahtinian de cronotop romanesc începe înainte de anii 1937-1938 când scrie eseurile de poetică istorică şi înainte de anul 1925 când asistă la conferinţa academicianului A. Uhtomski. Ea începe încă din 1918 când într-un orăşel provincial Nevil câţiva absolvenţi ai Universităţii din Petrograd înfiinţează Asociaţia filosofică liberă, în care discută referate asupra problemelor filosofiei lui Kant din perspectiva reinterpretării lor în neokantianism. De aceea membrii şcolii filosofice de la Nevil o mai numeau şi Seminarul kantian, iar bahtinologii de mai târziu vor numi-o Cercul lui Bahtin[1]*.

Ca şi în cazul lui Einstein, elaborarea conceptului său de cronotop literar a premers cu cel puţin 13 ani adoptării termenului corespunzător. În fragmentele păstrate ale manuscriselor sale timpurii din anii 1921-1924 Despre filosofia faptei, Autorul şi eroul activităţii estetice, Problema conţinutului, a materialului şi a formei în creaţia literară se găsesc germenii conceptului său de cronotop literar. Într-o şedinţă a cercului din octombrie 1924, cu un an înainte de a fi asistat la conferinţa lui Uhtomski, Bahtin făcea o analiză comparată a categoriilor kantiene de timp şi spaţiu cu cele din teoria relativităţii în legătură cu problema creării imaginii estetice [5, p. 242-243].

Corelaţia dintre termenul cronotop, noţiunea lui generală şi conţinutul conceptual al noţiunii este la Bahtin şi mai complexă în virtutea faptului că intersubiectualitatea, obiectul principal în ştiinţele culturii, este mult mai complex decât obiectul ştiinţelor naturii, după cum releva E. Coşeriu [6, p. 31-38].

Bahtin nu zăboveşte asupra definiţiei termenului, care nu era încă cunoscut în ştiinţa literară din anii 1930. Mulţumindu-se să reţină doar chintesenţa lui: „Vom numi cronotop (ceea ce în traducere ad litteram înseamnă «timp-spaţiu») conexiunea esenţială a relaţiilor temporale şi spaţiale valorificate artistic în literatură. Acest termen se foloseşte în ştiinţele matematice şi a fost introdus şi fundamentat pe baza teoriei relativităţii (Einstein). Pe noi nu ne interesează sensul special pe care îl are în teoria relativităţii. Noi îl vom prelua în teoria literaturii aproape ca o metaforă (aproape, dar nu întru totul), pentru noi este important faptul că el exprimă caracterul indisolubil al spaţiului şi timpului (timpul ca a patra dimensiune a spaţiului)” [1, p. 249].

Din capul locului Bahtin relevă conţinutul specific al cronotopului literar: „Noi înţelegem cronotopul ca o categorie a formei conţinutale în literatură. În cronotopul literar artistic are loc contopirea însemnelor spaţiale şi temporale într-un întreg concret şi plin de sens. Timpul, aici, se condensează, se comprimă, devine plastic-vizibil, spaţiul însă capătă dinamism, absoarbe mişcarea timpului, a subiectului, a istoriei. Însemnele timpului se relevă în spaţiu, iar spaţiul capătă sens şi este măsurat prin timp. Intersectarea seriilor şi contopirea însemnelor temporale şi spaţiale constituie caracteristica cronotopului artistic” [1, p. 295].

La conceptul de cronotop literar-artistic Bahtin va reveni, completându-l şi concretizându-l în varii contexte problematice din studiile ulterioare: Eposul şi romanul, Rabelais şi Gogol, Opera lui Francois Rabelais şi cultura populară în Evul Mediu şi Renaştere şi în mai multe însemnări din ani 1960-1970.

Conceptul bahtinian de cronotop romanesc fiind una din axele centrale ale dialogismului, problematica lui complexă multiaspectuală nu poate fi cuprinsă decât în ansamblul altor concepte fundamentale, ceea ce nu putem face în spaţiul unui articol. Generalizând şi sistematizând reflecţiile lui Bahtin făcute în lucrările sus-numite, vom expune, schematic, acele aspecte ale conţinutului conceptual al acestei noţiuni literare pe care Bahtin le defineşte prin delimitările de alte concepte.

1. Întrucât chintesenţa cronotopului o defineşte modul de a concepe noţiunile de timp şi spaţiu şi raporturile dintre ele, prima lui delimitare se referă la acest aspect problematic. Apreciind contribuţia lui Kant la definirea categoriilor filosofice timp şi spaţiu, făcută în Estetica transcendentală ca „forme indispensabile oricărei cunoaşteri, începând cu percepţiile şi reprezentările elementare”, Bahtin totodată relevă: „Spre deosebire de el, noi nu le înţelegem ca „transcendentale”, ci ca forme ale realităţii celei mai adevărate. Vom încerca să relevăm rolul acestor forme în procesul cunoaşterii artistice (al viziunii artistice) concrete în condiţiile genului romanesc” [1, p. 295].

Timpul şi spaţiul sunt forme apriorice ale percepţiei numai din punctul de vedere al experienţei unui individ izolat, empiric şi anistoric (în spiritul „iluziei robinzonadei”), pe care acesta nu le poate crea pe baza experienţei individuale, ci omul istoric real le însuşeşte în procesul socializării apropriindu-le conţinutul lor istoric cultural milenar care se transmite de-a lungul multor generaţii prin genurile de vorbire ce se creează în toate sferele de existenţă şi comunicare în comunităţile sociale, începând cu cele mai arhaice. În orice societate cunoscută timpul şi spaţiul au un conţinut cultural [7, p. 635-636; 670-672].

2. Cronotop literar / Cronotop fizico-matematic.

Formele temporale-spaţiale ale cronotopului literar nu sunt abstracte şi invariante ca cele ale cronotopului fizic-matematic, după cum au fost definite de Minkovski, pentru că ele au un conţinut cultural-istoric determinat de conţinutul istoric al creaţiei culturale-umane. Această idee este considerată de Bahtin una din marile contribuţii culturologice ale filosofului, savantului şi romancierului Goethe. Bahtin o concretizează în domeniile literaturii în Bazele folclorice ale cronotopului rabelaisian: „Principalele forme ale timpului productiv, eficient îşi au obârşiile în stadiul agricol primitiv ale evoluţiei societăţii umane. (…) Tocmai aici s-a format acel sentiment al timpului care a stat la originea divizării şi formării timpului social, al vieţii cotidiene, al sărbătorilor, riturilor legate de ciclul muncilor agricole, de anotimpuri, de perioadele zilei, de stadiile creşterii plantelor şi animalelor. Tot aici îşi are obârşia şi reflectarea acestui timp în limbaj, în cele mai vechi teme şi subiecte care relevă relaţiile temporale ale creşterii şi ale vecinătăţii temporale a unor fenomene felurite, vecinătăţii pe baza unităţii timpului” [1, p. 434].

Agricultura este deja o epocă avansată a culturii, însă timpul şi spaţiul au căpătat un conţinut cultural deja în societăţile primitive, mai arhaice, ale triburilor de vânători şi culegători.

3. Cronotop literar / cronotop cultural-istoric.

Dacă timpul şi spaţiul fizic sunt percepute de om prin formele lor culturale, cronotopii culturali sunt reflectaţi în literatură prin reprezentările lor artistice create, tezaurizate şi dezvoltate în tradiţiile istorice ale formelor conţinutale ale genurilor literare. Formarea structurilor genuriale ale cronotopilor literari s-a produs printr-o dublă determinare: a) dezvoltarea istorică obiectivă în comunitatea socială a cronotopilor culturali în activitatea creatoare a omului în „lumea istorică creatoare”; b) dezvoltarea formelor genuriale corespunzătoare. Aceste două procese paralele şi reciproc condiţionate nu decurg neapărat în mod sincronic cronotopii culturali nu-şi găsesc o oglindire mecanică şi directă în cronotopii literari: „Asimilarea cronotopului istoric real în literatură a decurs în mod complicat şi intermitent: au fost valorificate anumite laturi ale cronotopului accesibile în condiţiile istorice respective, au fost elaborate numai anumite forme ale reprezentării artistice ale cronotopului cultural. Aceste forme de gen, productive la început, au fost consolidate de tradiţie şi în evoluţia ulterioară au continuat să existe cu îndârjire şi atunci când şi-au pierdut definitiv semnificaţia realmente productivă şi adecvată. De aici, coexistenţa, în literatură, a unor fenomene profund diferite ca timp, ceea ce complică extrem de mult procesul istorico-literar” [1, p. 295]. Implicit şi cercetarea lui ştiinţifică, în care de asemenea se manifestă atitudini diferite şi contrare faţă de necesitatea sau calea optimă de sincronizare a literaturii cu „spiritul veacului” (E. Lovinescu).

Însă confruntarea dintre „ideologiile literare” în jurul „eroului timpurilor noastre”, dintre „forţele reacţionare” şi „forţele revoluţionare” în critica publicistică nu poate fi proiectată întocmai în curentele mişcării literare fiindcă „ideologia artistică creatoare de forme” nu urmează docil ideologia socială, politică, religioasă, anumite doctrine teoretice. Ea are logica proprie a adevărului artistic care poate răsturna concepţia iniţială a autorului operei. De exemplu apariţia unui nou tip de personaj literar (omul de prisos, inadaptatul, parvenitul, nihilistul, revoluţionarul ş.a.) este condiţionată de schimbările în tipologia socială, morală, mintală ce au loc în societate, dar ele nu pot produce, doar prin conţinutul lor obiectiv, valori estetico-artistice decât odată cu crearea unor noi structuri ale imaginii artistice a omului în devenire. De aceea Bahtin insistă în toate scrierile sale asupra necesităţii de a nu confunda noţiunea de om şi imaginea omului. Or, asemenea confuzii continuă să se producă, ele provenind din subestimarea rolului specific al cunoaşterii artistice, neînlocuibilă prin toate formele de cunoaştere conceptuală care operează cu noţiuni generale elaborate de „teoretismul abstract”. Imaginaţia artistică adeseori anticipează şi devansează cunoaşterea ştiinţifică, adevăr exprimat de mai mulţi filosofi şi savanţi naturalişti şi umanişti. Prin studiile sale asupra formării viziunii cronotopice artistice în roman Bahtin demonstrează această idee că formele artistice ale cronotopului au fost create în literatură şi arte cu multe secole înainte de elaborarea conceptelor lui ştiinţifice.

4. Cronotopul literar / cronotopul artistic.

Structura cronotopică este proprie viziunii şi creaţiei artistice în genere, în orice operă artistică din artele temporale (muzică, dans, film, dramă ş.a.) şi spaţiale (pictură, sculptură, arhitectură, ornament), în virtutea faptului că imaginea artistică reprezintă o acţiune care are loc într-o unitate de timp şi într-o unitate de spaţiu, încât prin reprezentarea unei imagini spaţiale statice, este sugerată şi dimensiunea ei temporală, iar în reprezentarea unei imagini temporale, şi dimensiunea ei spaţială. Percepţia şi reprezentarea nu poate fi pur optică, nici pur auditivă.

În opera literară structura cronotopică este creată exclusiv prin arta cuvântului scris. Clasificarea unor imagini senzoriale (vizuale, auditive, olfactive ş.a.) în opera literară este convenţională, de fapt improprie, pentru că imaginea literară nu se percepe nemijlocit cu organele de simţ, ea nu se vede ca imaginile plastice, nici nu se aude ca imaginile muzicale, nemaivorbind de celelalte simţuri, ea se percepe cu simţurile lăuntrice prin imaginaţia care reactualizează experienţă asocierilor dintre cuvânt şi reprezentările lui intuitive emotive. Toate celelalte genuri de creaţie literar-artistică însă mai conţin forme de sincretism, în care expresivitatea cuvântului este asistată de mijloacele artelor plastice, muzicale, coregrafice ş.a. Numai în opera literară cronotopul este creat prin arta pur verbală, ceea ce a devenit posibil doar la o etapă foarte avansată de realizare artistică a expresivităţii cuvântului, a „purităţii lui de sens” (V.N. Voloşinov). Din toate genurile de creaţie verbală totuşi numai romanul presupune o „lectură în regim mut”. Opera poetică îşi realizează mesajul în deplină măsură numai în declamaţia textului, după cum a observat Roman Ingarden, în timp ce romanul, dimpotrivă, în lectură mută, deoarece rostirea cuvântului romanesc îşi pierde structura lui internă specifică – bivocitatea, în schimb, în roman cuvântul a căpătat o funcţie figurativă nouă – crearea imaginii cuvântului străin, implicit a imaginii ideii străine, obiectul fiind reprezentat într-o dualitate a imaginii (identitate-alteritate), ca în „oglinzi paralele” (Camil Petrescu), în intersecţia a două perspective contrare. În roman s-a format o diversitate tipologică a funcţiei cuvântului artistic mai mare în comparaţie cu cea din alte genuri literare.

5. Cronotopul romanesc / cronotopul în alte genuri literare.

Bahtin defineşte deosebiri esenţiale şi în structura cronotopului literar din principalele genuri literare: epopee, lirică, tragedie, comedie şi roman. În opera literară de orice gen (ca artă literară) „timpul constituie principiul de bază al cronotopului”, structura lui cvadridimensională, cronospaţială, fiind determinată înainte de toate de tipul dominant de timp artistic.

Prin ce se deosebeşte „cronotopul specific romanesc” de cronotopul epopeii din care au descins cronotopii celorlalte genuri poetice? În eseul de poetică istorică Eposul şi romanul, Bahtin a definit trei deosebiri esenţiale: 1. prin obiectul reprezentării artistice; 2. prin sursa inspiraţiei artistice, aceste două deosebiri fiind determinate de 3. raportul temporal dintre „realitatea istorică creatoare” şi „realitatea reprezentată”, adică de coordonatele temporale în care se creează imaginea lumii şi a omului. Schimbarea obiectului reprezentării şi a sursei de inspiraţie s-a produs într-o evoluţie multiseculară a structurii cronotopului literar care a condus la o transformare radicală a modelului temporal valoric al lumii în roman, la mutarea centrului axiologic din „trecutul absolut”, poetic eroizat şi mitizat, în prezentul realităţii contemporane non finite, în „structurile cotidianului” (Fernand Braudel), ale existenţei prozaice reale. Această mutaţie a fost o „revoluţie estetică” (Fr. Schiller) în atitudinea ontologică-axiologică a omului faţă de existenţa sa în coordonatele ei temporal-spaţiale istorice reale, prezentul devenind „nervul viu al istoriei” (Dostoievski), o punte de trecere de la trecutul istoric la viitorul istoric. Astfel s-a ajuns în structura cronotopică a romanului devenirii (Bildungsroman) la un nou timp artistic – simbioză dintre timpul (auto)biografic şi timpul istoric, la cunoaşterea artistică a completudinii „timpului autentic al fiinţei” (Heidegger) prin noua structură cronotopică a „imaginii omului în devenire”, implicit la întregirea tabloului artistic al lumii heteromundane în „devenirea întru fiinţă” (C. Noica). Dacă perfecţiunea absolută şi monumentală statică a formei artistice a unei lumi „săvârşite – sfârşite” (C. Noica) în secolul de aur al eroilor mitici a fost criteriul estetic suprem al clasicităţii perene, devenirea nedesăvârşibilă a contemporaneităţii nonfinite a „fiinţei prezente” (Dasein) este noul principiu filosofico-estetic al creaţiei literare pe care ideologia artistică, poetica şi stilistica romanului l-a afirmat în literatura nouă.

6. Principala delimitare însă este făcută în însăşi structura cronotopului romanesc care s-a constituit în evoluţia multiseculară a funcţiei figurative noi a cuvântului romanesc în cele două linii stilistice ale romanului-reprezentate de romanul monologic (omofonic) şi romanul dialogic (polifonic) [8, p. 231-292].

În capitolul X Observaţii finale, adăugat în 1973 la manuscrisul Formele timpului şi ale cronotopului în roman care a fost o continuare problematică a Discursului în roman, Bahtin a generalizat observaţiile şi reflecţiile sale despre raportul dintre noţiunile imagine romanescă şi cronotop romanesc şi a formulat principiul cronotopismului imaginii: orice imagine artistică are o structură cronotopică emergentă în punctele de intersecţie a seriilor de imagini temporale şi a seriilor de imagini spaţiale ale tabloului artistic al existenţei omului. În lumea istorică creatoare, acest principiu în germeni se afla la baza concepţiei lui ontologice a dialogităţii intrinseci a imaginii omului, a lumii sale şi a cuvântului său propriu despre sine şi lume [9, p. 54-62]. Formularea explicită a acestui principiu în ultimul său manuscris antum a încoronat „estetica creaţiei verbale”, a fost ultima cheie de boltă în cupola ei. Prin acest concept se elucidează corelaţiile epistemologice-metodologice dintre conceptele fundamentale dialog existenţial, comunicare intersubiectuală, heteromundaneitate, bivocitatea cuvântului romanesc.

În dialogismul bahtinian, care conţine concepţia filosofico-antropologică dialogistică, deosebirea esenţială dintre monolog şi dialog nu se manifestă la nivelul compoziţional-stilistic al textului, unde îl localizează stilistica lingvistică şi stilistica literară care o urmează, ci la nivelul ontologic-antropologic care defineşte „natura dialogică a conştiinţei umane” prin „natura dialogică a existenţei”: „Omul există realmente în formele „eu” şi „altul” („tu”, „el” sau „man”). Ce-i drept, omul poate fi gândit în afara acestor forme ale existenţei sale, ca oricare alt fenomen şi lucru. Însă problema este că numai omul există în forma lui „eu” şi a „altuia” şi niciun alt fenomen gândit. Literatura creează imagini absolut specifice ale oamenilor în care „eu” şi „altul” se corelează într-un mod aparte şi irepetabil: „eu” în forma „altuia” şi „altul” în forma lui „eu”. Această formă nu este noţiunea omului (ca lucru, fenomen), ci imaginea omului, iar imaginea omului nu poate fi creată decât în raport cu această formă a existenţei lui (anume ca „eu” şi „altul”). De aceea o reificare totală a imaginii omului, atâta timp cât ea rămâne imagine autentică, este imposibilă. Însă când facem o analiză „obiectivă” sociologică (sau oricare altă analiză ştiinţifică) a acestei imagini, noi o transformăm în noţiune, adică o plasăm în afara coraportului dintre „eu” – „altul” şi astfel o reificăm. Totuşi forma „alterităţii” predomină în imagine: „eu” rămân unic în lume… Totuşi imaginea omului este calea către „eul” „altuia” [10, p. 351-352], adică este calea dialogului dintre două existenţe individuale, dintre doi subiecţi – personalităţi existenţiale.

Or, în comunicarea dialogică intersubiectuală „cel care întreabă şi cel care răspunde au cronotopi diferiţi” şi lumi de sensuri diferite [11, p. 371], adică ei există în heteromundanietate, în orizonturi axiologice deferite, cu experienţe existenţiale şi conţinuturi de sens polarizate. De aceea în dialogul existenţial nu se confruntă opinii pur subiective, ci două poziţii cronotopice individuale în două universuri de valori şi de sensuri prioritare, două idei în egală măsură adevărate în relativitatea obiectivă a istoricităţii existenţei umane în heteromundaneitatea intramundană. În dialogismul bahtinian relativismul este la fel de obiectiv ca şi în teoria relativităţi a lui Einstein.

În baza cronotopismului dualităţii imaginii artistice, în care îşi găseşte reflectare plenară structura bipolară a fiinţei, Bahtin a dat o reinterpretare dialogistică a noţiunilor literare formalizate monologic: autor, erou, cititor, compoziţie (polifonică), conflict, cuvânt (enunţ), temă, text, semnificaţie, sens, valoare, înţelegere ş.a. [12, p. 277-452; 453-465].

 

Note şi referinţe bibliografice:

  1. Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică. Trad. de N. Iliescu. Prefaţă de Marian Vasile. Bucureşti: Univers, 1982.
  2. А.А. Ухтомский. Доминанта. Статьи разных лет. 1887-1939. СПб: Питер, 2002.
  3. Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane. DeAgostini. Bucureşti: Editura All, 2007.
  4. Einstein, A. Cum văd eu lumea. Bucureşti: Humanitas, 1992.
  5. Из архива. Лекции и выступления М.М. Бахтина 1924-1925 гг. в записях Л.В. Пумпянского (вступительная статья, подготовка текста и Примечания). În М.М. Бахтин как философ. Москва: Институт Философии РАН: Наука, 1992.
  6. Fondul epistemologic al conceptului coşerian de lingvistică integrală. În: Anatol Gavrilov. În căutarea de noi repere pe drumul gândirii. Chişinău: Profesional Service, 2013.
  7. Cadret, A. Spaţiu; M. Izard. Timp. În: Dicţionar de etnologie şi antropologie. Iaşi: Polirom, 2007.
  8. Discursul în roman. 5. Două direcţii stilistice ale romanului europen. În: Bahtin, M. Probleme de literatură şi estetică…
  9. Gavrilov, An., Gârlea, O. Mit şi ficţiune artistică (dualitatea imaginii artistice). În: Revistă de lingvistică şi ştiinţă literară, nr. 3-4, 2009.
  10. Бахтин, М.М. Собрание сочинение в 7-ми томах. Т. 5. Москва: Русские словари, 1997.
  11. К методологии гуманитарных наук. // Бахтин, М.М. Эстетика словесного творчества. Москва, Искусство, 1979.Vezi mai concret despre reinterpretarea metalingvistică a acestor noţiuni în: Metalingvistica textului, şi Anexă. Dialogistica textului literar (Rezumat) în Anatol Gavrilov. În căutarea de noi repere pe drumul gândirii. Chişinău: Profesional Service, 2013; A. Gavrilov. V. Caraman. Cronotopul hanului la I. Slavici şi M. Sadoveanu (Analiză comparată). În: Philologia, nr. 3-4, 2014; nr. 5-6, 2014; 1-2, 2015.

 

 

 

[1]       Mai concret despre componenţa variabilă a cercului şi etapele lui de activitate din anii 1918-1928 la Nevil, Vitebsk şi la Leningrad vezi: Из архива. Лекции и выступления М.М. Бахтина 1924-1925 гг. в записях Л.В. Пумпянского (вступительная статья, подготовка текста и Примечания). În М.М. Бахтин как философ. Москва: Институт Философии РАН: Наука, 1992, с. 221-252; Махлин, В.Л. Невельская школа. Круг Бахтина. În: М.М. Бахтин. Pro et contra. Том 1. Москва: СПб.: РХГИ, 2001, с. 122-135. Tz. Todorov. Mikhaïl Bakhtine Le principe dialogique suivi de Ecrits du Sercle du Bakhtine. Paris: Aux Editions du Seul, 1981; Craig Brandist. The Bakhtin circle. Philosophy, Culture and Poetics: Pluto Press, 2002.

 

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>