Conceptul de unitate primordială în viziunea lui Mircea Eliade

ABSTRACT

The article surveys Mircea Eliade’s concept of a primordial unity, which a young Romanian writer and researcher of the history of religions formed on coming back from his trip to India. Having studied there rites of archaic tribes, he developed his theory of sacred and profane. The article demonstrates as Oriental culture deeply influenced Eliade’s scientific ideas and showed him the way to self-consciousness.

Keywords: myth, androgynous, archetype, primordiality, Paradise, female /male, animus /anima, coincidentia oppositorum, sacred, profane.

În lucrările Insula lui Euthanasius, Aspecte ale mitului, Yoga, Naşteri mistice ș.a. Eliade studiază omul religios, riturile şi aspectele arhaice ale triburilor care își găsesc în credință echilibrul spiritual. Personajul eliadesc este obsedat de ideea că există o altă realitate în care el îşi va găsi liniştea şi rostul existenţei, fiindcă lumea în care se află e doar un labirint cu semne şi simboluri şi doar interpretându-le va putea accede la un alt nivel de cunoaştere. Sunt viziunile generale asupra existenţei umane pe care Eliade și le formează în India. Aici doctorandului i se revelează marile secrete care, mai târziu, vor fi „hotărâtoare pentru formarea spirituală a lui Mircea Eliade”, căci „el nu a văzut aici «exotism», susţine Mircea Handoca, ci şi-a dat seama de profunda unitate a culturii aborigene”
[1, p. 63]. Sabina Fânaru adaugă că „Mircea Eliade a scris despre India cu inima, nu cu pixul unui reporter. Textele poartă semnele cunoştinţelor sale extraordinare despre limba, spiritualitatea şi civilizaţia indiană, ale talentului literar, şi nu în ultimul rând, ale extraordinarei sale imaginaţii senzoriale” [2, p. 193].

Astfel că această ţară departe de civilizaţie simbolizează pentru viitorul savant „apa vie” a sufletului său, precum şi pentru opera sa de mai târziu. Cultura orientală schimbă din temelii viziunile spirituale ale studentului, oferindu-i un curs succesiv de lecţii despre autocunoaşterea interioară. În opera India găsim reflecţiile viitorului savant despre contribuţia însemnată a culturii hinduse la reînnoirea propriei vieţi interioare: „Sunt zile când îmi simt creierul, inima, trupul întreg ca o uzină stranie, în care se adună substanţe vrăjmaşe, culese din văzduh, din arbori, din cărţi – substanţe care sunt necontenit prefăcute, asimilate. Este un sentiment exaltant, toată această asimilare, toată această alchimie pe care o ghicesc în carnea şi creierul meu. (…) Parcă aş avea mii de guri şi mii de braţe, care culeg totul, mestecă totul – şi transformă toate aceste substanţe, streine mie, într-un sânge şi inteligenţă, care sunt ale mele” [3, p. 320]. Calea spre Centru are, după Mircea Eliade, trei etape. În Omologarea cosmică şi yoga savantul român concretizează că prima etapă a „ruperii de nivel” este unificarea corpului, a respiraţiei şi armonizarea fluxului conştiinţei. Următoarea constă în cosmicizarea şi reintegrarea în ordinea universală. Iar ultima etapă reprezintă transcenderea Cosmosului, cucerirea centrului, unirea Soarelui cu Luna [4, p. 235].

Meditaţiile asupra modelul absolut al existenţei umane, în special, asupra principiului fundamental arhaic parte – tot sau „cosmoid” perfect se reflectă şi asupra obiectivul principal al scrierii sale, şi anume: „modificarea conştiinţei occidentale moderne prin cunoaşterea, înţelegerea şi asimilarea spiritului «oriental», «exotic» şi «arhaic», afirmă Adrian Marino [5, p. 302]. Prin urmare, iniţierea lui Mircea Eliade în Marele Tot şi realitatea absolută trage după sine „o întreagă schimbare de optică şi de mentalitate”[5, p. 303] a viitorului cercetător al religiilor. Moment observat foarte clar în corespondenţa sa cu Petru Camarnescu: „Privind în urmă, de la cel dintâi contact cu metafizica, 1923, până acum, luând în seamă situaţia mea oarecum privilegiată de a fi interesat de istoria religiilor şi de ştiinţă – cred că foarte puţini vor înţelege de ce am dreptul să spun că Europa spirituală e, în majoritate, o ceată de colecţionari sau de submediocri, neştiind ce vor şi ignorând complet principiile cunoaşterii” [6, p. 165]. Important este să menţionăm că tânărul hermeneut caută cu insistenţă să dezvăluie Occidentului marea bucurie a sufletului care a cunoscut liniştea odată cu revenirea la modelul de existenţă arhetipal. Este vorba despre regăsirea Sinelui (âtman), care nu poate fi cunoscut din studii teoretice, cât de aprofundate n-ar fi ele, căci el, Sinele, „nu este obiect de veneraţie ca zeii, ci un obiect al cunoaşterii. (…) Pe acesta trebuie să-l cercetezi, pe acesta trebuie să-l cauţi, să-l cunoşti”. „Sinele, într-adevăr, trebuie să-l vezi, trebuie să-l auzi, trebuie să-l înţelegi, asupra lui trebuie să meditezi” [7, p. 26], găsim explicat în Filosofia Upanişadelor. Astfel că metamorfoza spirituală şi mintală a tânărului Eliade redată în speranţa de a extinde spiritualitatea hindusă în occident nu este înţeleasă pe deplin de receptorii europeni. Pentru Mircea Eliade însă, aceasta nu va reprezenta ceva irepresibil şi nu va ascunde lumina descoperită sub baniţă sau sub pat, ci o va pune în sfeşnicul creaţiei sale, fiind convins că „Universurile valorilor spirituale arhaice vor îmbogăţi lumea occidentală altfel decât prin contribuţii de vocabular (mana, tabu, totem etc.) sau prin istoria structurilor sociale” [8, p. 89], „Istoria religiilor poate să deschidă noi perspective gândirii occidentale, filosofiei în sensul propriu al cuvântului, ca şi creaţiei literare” [9, p. 307]. Astfel că europeanul se reîntoarce în lumea modernă în întregime hindus, botezat în credinţa că omul are ieşire din timpul şi spaţiul sacru prin capacitatea de a sacraliza viaţa prin unificarea contrariilor [10, p. 60]. În acelaşi timp, Mircea Eliade mărturiseşte că are misiunea să aprofundeze teoria omului neolitic şi să mântuiască neamul prin cultură: „… n-am rămas în India (pur şi simplu pentru că acel absolut de care vorbeau gazetarii bucureşteni din 1933-1940 devenise desuet – mai precis trăit şi identificat cu infinitele experienţe pe care ni le pregătea istoria şi le cerea acel Zeitgeist pe care (…) îl presimţisem încă din 1940)… (…) Cred că am dreptate. Condamnaţi să descifrăm misterele şi să descoperim drumul către mântuire prin cultură, adică prin carte (nu prin tradiţiile orale, transmise iniţiatic de la maestru la discipol), nu avem nimic mai bun de făcut decât să adâncim dialectica misterioasei coincidentia oppositorum, care ne îngăduie nu numai să descoperim sacrul camuflat în profan, dar şi să resacralizăm creator momentul istoric, adică să-l transfigurăm, acordându-i o dimensiune (sau o intenţie) transcendentală” [11, p. 22]. În final, obiectiv realizat în lucrarea sa totală, ştiinţifică şi literară, în care se întrevede metoda didactică budhistă.

Scopul cercetării fiind altul, nu ne vom opri prea mult să explorăm acest aspect, ci ţinem să expunem alte influenţe importante ce l-au ajutat să definească teoretic şi să dezvolte în plăzmuirile sale artistice arhetipul unităţii primordiale, androginul.

Menţionăm, conceptul îşi trage rădăcinile anume din cultura orientală. Filozofia hindusă susţine că viaţa pământească e multiformă, plină de iluzii, iar pentru a ieşi din forma ei de „non-esse” e important să înţeleagă că lumea aceasta e proiectarea unei „magii” divine şi să tindă spre realitatea absolută, unde Unul este egal cu sine, imobil, autonom, fără „existenţă”, fără devenire [12, p. 69]. Un alt important punct de referinţă asupra teoriei unităţii primordiale a lui Mircea Eliade l-a avut intuiţia lui Heraclit, care a emis ideea simultaneităţii stabilităţii şi permanenţei în această lume. „Toate lucrurile vin din Unul şi Unul se naşte din toate” [13, p. 67], susţine gânditorul presocratic. Mai târziu, filozoful român interiorizează modelul etern platonic, în special ideea că fiinţa umană se află între două lumi, purtând în suflet dorul de veşnicie şi graţie Erosului va reveni la lumea Ideilor [14, p.21]. Teză pe care o va prezenta ceva mai încolo în altă lumină ştiinţifică. Mircea Eliade preia conceptul religios şi platonic de androgin şi-l va transforma într-un mit aparte al fiinţei totale. Astfel încât unitatea, pentru el, reprezintă „Absolutul” ca rezultat al depăşirii contrariilor şi polarităţilor [15, p. 262]. În acelaşi timp, Mircea Eliade meditează asupra metafizicii lui Plotin, care n-a contrazis viziunea platonică, din contra, a completat-o prin teza că intermitenţa umană este generată de existenţa în planul lumii materiale, iar întorcându-se spre sine şi purificându-se, va reveni la sentimentul Totalităţii. Momentul etern ce a fost descompus în triada Unul, Nous şi Psyhe, în care Unul este absolutul ce nu poate fi definit, Nous-inteligenţa, iar Psyhe este sufletul ce caută să se reunească cu Unul şi Nous [16, p. 81 ].

O altă filozofie ce-l impresionează pe Mircea Eliade este cea a Sfântului Augustin, care susţine că filozofia este ştiinţa care poate rezolva problema veşniciei. El aprobă viziunea plotiniană şi o apropie de trinitatea creştină. Astfel că sufetul este nemuritor şi are memorie, fiind dirijat de voinţă. Prin urmare, numai voinţa îl poate duce pe om spre starea divină printr-o unire mistică cu Dumnezeu şi printr-o mântuire sufletească. De aceea, intervenţia dumnezeiască în restabilirea unităţii primordiale este inevitabilă [17, p 225-247].

Totodată, inversarea mitului Orfeu reprezintă credinţa personajelor sale masculine, care ştiu că Marea lor Zeiţă îi va scoate din Infern. Astfel, poezia şi cântecul simbolizează starea paradisiacă ce are misiunea să orienteze sufletul spre o întoarcere la origini: ”… vroia să-i transforme, obţinând această mutaţie a omului, fără de care omul e ursit la autodistrugere” [18, p. 31], spune Mircea Eliade cu referire la personajul său feminin, Leana. Asemănătoare a fost şi experienţa eliadescă în India. Datorită lui Maitreyi, neofitul este iniţiat în ritul treptelor de cunoaştere până când uită de vechiul său eu şi devine „însuşi Zagreus-Dionysos” [19, p. 130], scrie în mărturisirile sale sincere Mircea Eliade.

Ţinem să menţionăm că încercările tânărului Eliade de formare a propriei definiţii a unităţii primordiale pornesc atât de la meditaţiile marilor gânditori, dar şi din „sentimentul că religia autentică este de fapt una, că până şi propria-i viaţă nu este decât o manifestare a acestui fenomen mai larg, care este în fond atemporal. Această încredere în omogenitatea realului, în trecut şi în prezent, i-a permis lui Eliade să adune, dintr-o varietate de surse independente, idei, concepte şi impresii, bazate în principal pe discuţii secundare, şi să le prezinte ca „indicând toate, mutatis mutandis, în aceeaşi direcţie” [20, p. 99]. Astfel, arhetipul fiinţei totale, androginul, nu rămâne la nivel de mit sau istorie religioasă, precum era până acum, ci îşi „prelungeşte existenţa în totalitatea manifestărilor creatoare ale umanităţii, inclusiv moderne” [5, p. 374], afirmă Adrian Marino în Hermeneutica lui Mircea Eliade.

Tema androginiei ca ipoteză a contopirii masculinului cu femininul într-un singur trup şi suflet, Mircea Eliade o abordează pentru prima dată, din punct de vedere ştiinţific, în martie 1938, într-un scurt eseu intitulat Alegorie sau „limbaj secret”?. Conceptul este văzut de tânărul cercetător ca un „ideal al tuturor tradiţiilor metafizice şi religioase”, teorie bazată pe un fragment din cartea Zoharului. Însă această primă încercare a hermeneutului, zice Moshe Idel, „n-a fost recunoscută de specialişti” [20, p. 80] din cauză că autorul eseului nu a reflectat o analiză plauzibilă a gândirii zoharice, afirmând că „potrivit Zoharului, căsătoria este descrisă ca o întoarcere la starea adamică, deci la androginie” [20, p.80]. O altă încercare de argument al tezei sale, în care tratează dualităţi referitoare la zei şi oameni, urmează în 1940. În Universul literar publică un scurt articol intitulat În căutarea lui Adam, referindu-se la teme conexe cum ar fi Adam şi Eva, Adam şi Golgota şi androginul din nuvela lui Balzac Séraphita. În 1942, aceste serii de articole, Mircea Eliade le adună într-o broşură intitulată Mitul reintegrării, titlul căreia, susţine Moshe Idel, „nu reprezintă decât o parte din eseuri, dar dă impresia că există o temă principală, unificatoare, a cărţii” [20, p. 81]. Însă totul se limpezeşte după o lectură completă a eseurilor, în urma căreia se clarifică interdependenţa tematică dintre sacru/profan şi androginie, care, într-un final, formează mitul complex al perfecţiunii primordiale. Progresul ştiinţific al lui Mircea Eliade în teza dualitate-unitate primordială se face simţit la conferinţa Eranos de la Ascona, în Elveţia, în 1958, unde se prezintă cu tema La concidentia oppositorum et la mystère de la totalité, comunicare pe care o publică în limba franceză, tot în acelaşi an. Aici, Eliade „a adăugat şi a eliminat material din versiunile anterioare, a schimbat titlurile variantelor” [20, p. 90], însă punctele de vedere pe această temă nu s-au modificat esenţial. Cercetătorul Moshe Idel afirmă că Mircea Eliade, în cadrul acestui studiu, a comis erori grave de comparaţie, fiindcă „Eliade s-a confruntat aici cu aparenţa de similitudine între două mituri care au sensuri total diferite în cele două contexte în care apar” [20, p. 90]: mitul iudaismului biblic şi mitul platonic.

În studiul său reprezentativ şi fundamental Mitul reintegrării, autorul urmăreşte parcursul istoric al devenirii conceptului de androgin. Mistagogul dă o importanţă colosală Marii Zeiţe – divinitatea „Totului”, creatoarea Cosmosului şi a vieţii. În ea se armonizează cele două planuri: psihic şi cosmic şi tot în ea se contopesc toate contrariile: moartea şi viaţa, binele şi răul, sacrul şi profanul, beatitudinea şi durerea etc. Această valoare metafizică a Marii Zeiţe se proiectează şi asupra femeii din textul mitic sau ritual. Amintind de ea, reprezentanţii ocultismului „se referă la principiul cosmogologic manifestat în ea”, explică Mircea Eliade [21, p. 382]. În Erotica mistică în Bengal. Studii de indianistică savantul mai aminteşte că femeia, în filosofia budistă, reprezintă prin evocarea ei mentală catalizatorul unirii dintre sufletul omului şi sufletul lui Krishna. Feminitatea trebuie făcută stăpână în suflet, fiindcă numai ea se poate sacrifica. Şi datorită ei, are loc renunţarea completă la individualism. Însă pentru o depersonalizare totală este nevoie să se transforme el însuşi în Radha, în iubita pământeană a zeului [22, p. 120]. Aşadar, acest principiu feminin ascunde în sine „taina” divinităţii pe care o dezvăluie doar fiind în unitate cu cel „ales”, „pus de o parte” pentru ea. Prin urmare, prin unirea mistică dintre bărbat şi femeie, sufletul se desăvârşeşte, se împlineşte pe sine, „redevenind la arhetip, redevenind la Adam-Eva de la începutul timpurilor, omul de dinainte de păcat…” [23, p. 386]. Nunta oamenilor, care este o imitaţie a unirii dintre zei, semnifică şi nunta Cerului şi Pământului în Cosmos. Ca şi în modelul cosmologic, membrii cuplul fac schimb de însuşiri, fiind proiectaţi unul în celălalt: „bărbatul capătă „calităţi” feminine: graţie, supunere, devotament etc. Iar femeia care iubeşte se îmbogăţeşte cu virtuţi masculine: spirit de iniţiativă, dorinţă de a proteja, de a domina, de a conduce etc.” [23, p. 387]. Prin urmare, androginia, subliniază savantul Mircea Eliade, este o stare paradisiacă, existenţa reală, autonomă, marcată de beatitudine, „a lui Adam, a omului primordial, orice nume ar purta acesta” [23, p. 386]. Într-un final, androginul nu mai face parte din realitatea istorică, ci este aruncat într-un spaţiu şi timp mitico-arhetipal.

Un alt moment important în problematica unităţii primordiale reprezintă distincţia pe care o face între termenul de androgin şi hermafrodit. Deşi psihanalistul elveţian C.G. Jung în explicaţiile sale despre hermafrodit optează pentru o definiţie ce este foarte aproape de cea a lui Eliade: „mai degrabă (…) nişte evoluţii interioare, semne ale unui progres spiritual, decât simbolul unei forme de comportament” [20, p. 75], Mircea Eliade insistă în Încercarea labirintului la termenul de androgin, afirmând că hermafroditul este „un efort deznădăjduit pentru a săvârşi totalitatea. Dar nu e contopirea, nu e unitatea” [10, p. 31]. Astfel, observăm că dacă până la personalizarea conceptului, hermeneutul balansa de la o teorie la alta, acum, în 1942, contopirea masculinului şi femininului într-un tot întreg nu mai este altceva decât unica modalitate de integrare a fiinţei umane în fiinţa cosmică. Prin urmare, acest arhetip va reprezenta coloana întregii sale viziuni asupra istoriei religiilor.

În concluzie, observăm că problema filosofică fundamentală a operei ştiinţifice, dar şi a celei literare este de a uni ceea ce a fost despărţit la origini. Modelul primordial al hierogamiei Cer-Pământ reprezintă absolutul suprem, pe care-l poate obţine prin ridicarea treptelor cunoaşterii şi sensibilităţii umane până la desăvârşirea spirituală. De unde putem constata că arhetipul animus-anima este elementul-cheie al perfecţiunii, aşa cum hieros gamos-ul cosmogonic, consideră Eliade, stabileşte modelul oricărei creaţii, lumea fiind produsul unirii între un zeu şi o zeiţă [24, p. 50]. Complementaritatea între cer (simbolizând masculinul) şi pământ (principiul feminin) oferă paradisul, eternitatea, beatitudinea. De aceea Mircea Eliade creează personaje puse într-o neîncetată căutare a iubirii adevărate, ce i-ar scoate din sine, proiectându-i în persoana iubită. Sau, cum explică savantul, personaje masculine ce se vor identifica cu femeia iubită, anihilându-i astfel individualitatea, centrul de greutate al fiinţei lor deplasându-se din sine în celălalt, în fiinţa îndrăgită [12, p. 72]. Protagoniştii se vor putea, astfel, iniţia într-un ritual secret, ulterior eliberându-se de condiţia profană odată cu înţelegerea că realitatea empirică nu este altceva decât o mare iluzie ce împiedică spiritul individual şi spiritul universal să se reintegreze într-un Tot primordial.

 

Referinţe bibliografice:

  1. Mircea Handoca, Pe urmele lui Mircea Eliade,Târgu-Mureş, Editura Petru Maior, 1996.
  2. Sabina Fânaru apud Cristina Scarlat, Hermeneutica spectacolului. Convorbiri, Iaşi, Editura Timpul, 2008.
  3. Mircea Eliade, India Maharajahului. Şantier, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
  4. Mircea Eliade apud Mircea Handoca, Mircea Eliade. Pagini regăsite, Bucureşti: Ed. Lider, 2008.
  5. Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
  6. Eliade Mircea şi Mihail Sebastian în corespondenţă cu Petru Comarnescu, în Manuscriptum, IX, 4/1978.
  7. Paul Deussen, Filosofia Upanişadelor, Traducere de Corneliu Sterian, Bucureşti, Editura Herald, 2007.
  8. Mircea Eliade, De la Zamolxis la Genghis-han: Studii comparative despre folclorul Daciei şi Europei Orientale, Traducere de Ivănescu Cezar, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.
  9. Mircea Eliade apud Adrian Marino, Hermeneutica lui Mircea Eliade, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980.
  10. Mircea Eliade, Încercarea labirintului. Convorbiri cu Claude-Henri Rocquet, Bucureşti, Editura Humanas, 2007.
  11. Mircea Handoca, Convorbiri cu şi despre Mircea Eliade, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
  12. Mircea Eliade, Insula lui Euthanasius, Bucureşti, Editura Fundaţia regală pentru literatură şi artă, 1943.
  13. Mircea Eliade, Misticul orfic al lui Heraclit, În: Adevărul literar şi artistic, anul VII, nr. 320, 23 ianuarie 1927.
  14. Platon, Symposium, Traducere în limba engleză de Seth Bernadete, Chicago, University of Chicago Press, 2001.
  15. Mircea Eliade, Nostalgia originilor. Istorie şi semnificaţie în religie, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994.
  16. Plotin, Opere, Traduceri, lămuriri preliminare de Andrei Cornea, Bucureşti, Editura Humanitas, 2003.
  17. Stéphane Toulouse, Influences néoplatoniciennes sur l’analyse augustienne des visiones, În Archives de Philosophie, 2009/2.
  18. Mircea Eliade, Jurnal, vol. I, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993.
  19. Mircea Eliade, Misterele şi iniţierea orientală, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.
  20. Moshe Idel, Mircea Eliade de la mit la magie, Traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Iaşi, Editura Polirom, 2014.
  21. Mircea Eliade, Mitul reintegrării în Drumul spre Centru. Bucureşti, Editura Univers. 1991.
  22. Mircea Eliade, Erotica mistică în Bengal. Studii de indianistică (1929 – 1931). Cuvânt înainte de Mircea Vulcănescu, ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea Handoca, Bucureşti, Editura Jurnalul literar.
  23. Mircea Eliade, Drumul spre Centru, Bucureşti, Editura Univers. 1991
  24. Mircea Eliade, Prolegomene la dualismul religios: diale şi polarităţi, în volumul Nostalgia originilor, p. 246, apud Ştefan Dorondel. Mircea Eliade şi universul neo-eneolitic, p. 50. http://civa.uv.ro/Dorondel2.1.pdf (vizitata pe 26.05.2015).

 

*      Textul dat a fost prezentat la Colocviul cu participare internaţională „Filologia Modernă: realizări şi perspective în context european” (ediţia a IX-a).

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>