Construcţia dedalică şi dinamica memoriei în opera critică a lui Alexandru Burlacu

VICTORIA FONARI
Departamentul Literatura Română şi Teorie Literară, USM

Abstract
The article is an investigation of Victor Teleuca’s works in the monads of an offbeat context; the specific aspect of his poetry and stylistics, his incomparable manner of self expressiveness, his individual poetical vision that creates the integral image of time and contemporary world. On the basis of his multiple aspectual analysis of prose and lyric poetry, the correlation of esthetic conceptions – both local and global in the context of General Romanian and partly world literature, is presented. The interpretation of the writer’s creative activity is carried out both analytically and synthetically, correlative to the author’s text and reasons of criticism, syncopated in philosophical, psychological, linguistics and literary theories.
Keywords: individuality, Victor Teleuca’s poetry, offbeat monads, myth.

Activitatea de cercetare a profesorului universitar Alexandru Burlacu, dr. hab., este concentrată în cărţile pe care le-a scris. De ce concentrată? Pentru că volumele sale conţin esenţe din multe cărţi. Deşi nu mai suntem în epoca romantică al lui Dilthey, secolul nostru nu se proclamă unul sentimental, totuşi graţie psihalanizei, teoriei relativităţii, teoriei haosului, accentuează o doza de subiectivism. Încep cu subiectivismul meu, predispus la argumentul selecţiei cărţii Critica în labirint. Mă leagă de această carte anii de doctotrat. Sunt anii mei, în care investigaţia mea lucra în favoarea unei performanţe de a face un studiu înscris în rigorile unei teze de doctorat. De aceea fiecare carte în care se putea găsi măcar vreo tangenţă cu scrierea lui Aureliu Busuioc era recrutată în biblioteca mea personală. Astfel a ajuns pe raft cartea aceasta. Raftul permite revenirea la carte într-o memorie care ne propulsează. Deşi astăzi am alte lecturi, amintirea îmi stăruie la cuvintele şefului de Catedră Literatură Română şi Comparată de la UPS „I. Creangă” Alexandru Burlacu (care în 2001 m-a recomandat conducând instituţia de profil, prin aviz favorabil pentru susţinerea lucrării Intelectual şi sentimental în creaţia lui Aureliu Busuioc, pe care urmam să o susţin): „Cei care nu au scris nicio carte se fac cei mai deştepţi”. Şi într-adevăr sugestiile persoanelor care cunosc munca de investigare duse până la capătul tuturor comisiilor, întrunirea gândurilor într-o carte, sunt, de obicei, de curaj. Observă carenţele, le despică cu migală, cu corectitudine. Nu distruge întregul din cauza unei părţi. Or, partea, după legile sinecdocăi, caracterizează întregul, dar nu-l înlocuieşte.

Fragmentarismul în critica literară poate distruge opera, de la adevărul hermeneutic are toate şansele să migreze spre falsitate. Şi atunci poate distruge. De aceea opinia criticului literar accentuează părerile celor care au experienţă în a scrie, a investiga, a interpreta.

Cartea îşi începe viaţa ei odată cu apariţia editorială. Şi azi consider că titlul Critica în labirint se cere investigată după cerinţele semiotice ale altei cărţi De la arbore la labirint, o exegeză amplă a lui Umberto Eco. Cercetarea vine să se bazeze pe coordonate paralele: naturalul şi artificalul, creaţia lui Dumnezeu şi creaţia omului, explozia vieţii şi raţionamentul sec. Dar apare şi elementul de mimezis, imitarea coroanei copacului, elogiul vidului, căutarea fructului, a miezului. În aria labirintului lui Alexandru Burlacu se înclude „disputa dintre tradiţionalişti şi modernişti”, cu marca spaţiului: „Deşi în momentele de răscruce ale fenomenului basarabean polemica ia, de obicei, dimensuni de amploare, uneori etalând un spirit extrem de voilent, totuşi, pe măsură ce practica artistică avansează, extremiştii, treptat, se temperează, iar cei mai aprigi «furioşi» se clasicizează. Este o legitate prin care trec mai toate generaţiile şi promoţiile literare ale veacului al XX-lea, legitate ce ţine mai mult de aparenţele, de gestica şi mimica fenomenului sau de fanfaronada lui, dar care relevă mult mai puţin complexitatea şi esenţa metamorfozelor artistice” [1, p. 7]. Astfel percepem un labirint din texte artistice, concepte critice şi evocări ale timpului din jurnale, din consemnările revistelor literare.

Urcarea şi coborârea din arbore este o paralelă cu intrarea şi ieşirea din labirint. Deşi localizarea punctului prim coincide, acesta nu concentrează o experienţă similară. Transcende perspectiva cunoaşterii, a iniţierii unei experienţe de a simţi labirintul, de a trăi rigoarea timpului activ, unde inteligenţa nu vegetează, este într-o căutare continuă. Din mulţimea de exegeze semioticianul Umberto Eco enumeră din Arborele ştiinţei, cultivat de Raimundus Lullus, Arbor elementalis, Arbor sensualis, Arbor moralis, Arbor imperialis, Arbor aposticalis, Arbor celestialis, Arbor angelicalis, Arbor quaestionalis [vezi: 2, p. 34]. Şirul lor este destul de impunător, am înregistrat doar câţiva din arborii stilizaţi, care prezintă, de fapt, o clasificare, o evoluţie, o concluzie dintr-o mare de interpretări, o consecinţă a efectului tulpinii anterioare, care şi ea la rândul ei este o ramură. Din această perspectivă copacul se distinge din tipul naturalului, stilizarea îl aranjează după calapodul arhitectonic al celui care vrea să ofere o formă propriilor observaţii, chiar şi dacă sunt verificate anterior tezist. Sinteza determină reprezentarea grafică de arbore, pe care îl industrilizează. Arborele devine o matriţă a unei scheme de computer, care interacţionează în noduri: „O reţea este un arbore plus infinite coridoare care-i leagă nodurile unele de altele. Arborele poade deveni (în plan multidimensional) un poligon, un sistem de poligoane interconexe, un imens megaedru” [2, p. 52]. Percepţia tridimesională este redusă la un plan. Liniile geometrice trasează viaducte în comprehensiunea unui secol tehnicizat.

Problema intrării în labirint este paralelă cu urcarea în copac. Labirintul oferă omului o evoluţie interioară, o încercare în care trebuie să te depăşeşti. Conşitentizarea labirintului e deja o asamblare a cunoştinţelor într-un cadru structurat. Nu putem nega că Umberto Eco prezintă varii forme de labirint, totuşi axaţi pe creaţia critică al lui Alexandru Burlacu e de menţionat că lucrează cu repere bine organizate. Simte necesitatea colaborării dintre mai mulţi factori: opinia personală – textul investigat – viziunea timpului în care a trăit scriitorul – opinia artistului din dialoguri.

În favoarea investigaţiei criticul literar abordează texte diferite în raport cu deschiderea lor spre cititori. Este interesat să interpreteze atât opere care au supravieţuit în timp, cât şi cele zăvorâte în gloria ad hoc, la fel şi cele uitate în pagini devenite arhive editoriale. Abordarea labirintului literaturii basarabene prin firul ariadnic al Momentului Rebreanu i-a oferit posibilitatea să amintească de Constantin Stere, Dominte Timonu, Mihail Curicheru, B. Jordan, Sabin Velican, Nicolae Gh. Spătaru, Ioan Sulacov, Alexandru Robot. Tilurile, fragmentele prezentate, unele remarci ale autorilor, le găsim şi în subtanţa din Camil Petrescu şi însemnările noi ale romanului basarabean, care traversează teoriile ce au determinat conceptul artistc al scriitorului-aviator Camil Petrescu pentru a perseveraîn interpretarea unui „boom al modelelor literare care se răzvrătresc” [1, p. 27] din proza din spaţiul nostru.

Şi dacă Umberto Eco a valorificat arborele ca un alt spectru al labirintului, Alexandru Burlacu investighează Rezonanţele artistice ale unui motiv autohton – fântâna. Percepţia italiană a labirintului subpământean este una nocivă, ţine de forţele tenebre, stipulată încă de Dante Alighieri prin Divina comedie. Sesizăm că atitudinea labirintului din interior în conceptul nostru popular este alta. Posibil că peşterele au servit un loc de ocrotire pentru localnici de la diferite invazii şi năpaste naturale, posibil că izvorul din labirinturile subterane conţine acea forţă dătătoare de energie vitală, de purificare, de sacralitate.

Este iniţierea în relativismul pe care o acceptau romanii. Adjectivul altus, -a, -um în limba latină cadrează pe axa verticală, înălţime şi adâncime. În limbile romanice sunt conotaţii antitetice, dar noţional limba latină a sincopat importanţa înălţimii şi coborârii. Valorificând coborârea, fie prin construcţie, fie prin apropierea de izvor, fie prin singurătatea creaţiei, fie prin sacrificiu, criticul literar Alexandru Burlacu corelează comuniunea dintre interior şi exterior. Constituie corelaţia dintre textul lucrat în laboratorul creaţiei şi textul lecturat, exteriorizat pentru cei care sorb din literele izoterice ale cunoscătorului de adâncimi. Poziţia dată poate fi difinitivată de misterele orfice, care sondează spaţii în care nu a reuşit nimeni să îmbuneze tărâmurile înhumării. În mitologia română cealaltă lume nu conincide întru totul cu lumea morţilor. Apa curgătoare preia rolul de legătură dintre cei vii şi cei din altă lume, dintre trecut şi prezent spre viitor, apa devine una din particulele de memorie ale neamului.
Criticul literar relevă importanţa fântânarului: „Se zice că sapă fântâni oameni care vor să-şi ispăşească un oarecare păcat, sapă acei care sunt dornci de a se face un lucru bun şi astfel să-şi satisfacă, măcar în parte, cerinţele sufletului omenesc – a săvârşi o faptă măreaţă în numele binelui pentru cei mulţi. Şi dacă apa se arată repede, înseamnă că Dumnezeu a primit ofranda cu plăcere şi a iertat păcatele”[1, p. 167]. Evocarea fântânii vine în concordanţă cu câmpul semantic: sete, fântânar, apă, lacrimă, adâncime, muncă, interior, stele, cer, singurătate, identitate, datină, căutare. Investigarea lirică din optica acestui motiv a diferitor autori: Andrei Lupan, Vitalie Tulnic, Grigore Vieru, Arhip Cibotaru, Victor Teleucă, Vasile Leviţchi, Gheorghe Vodă, Pavel Boţu, Anatol Ciocanu, Ion Gheorghiţă, Ion Vieru, Iulian Filip, Nicolae Dabija, Anatol Codru, Liviu Damian, Valentin Roşca, Alexandru Negriş (din fiecare argumentează, cel puţin, cu câte un vers), demonstrează capacitatea criticului de a percepe individualitatea fiecărui autor, de a determină capacităţile creative în raport cu conceptele folclorice, cu legenda „Monastirea Argeşului”. Spiritul său analitic lucrează în diferite dioptrii, de aceea şi reuşeşe să adune în paginile sale interpretative scriitori din diferite generaţii, ce preferă diferite stiluri, de diferite temperamente, cu percepţii acute în descifrarea propriului labirint.

Dacă Umberto Eco parcurge spaţiul extrapolar în analiza semiotică, conectând uzualul cu ştiinţificul, atunci criticul literar Alexandru Burlacu trasează fântâni subterane pentru a scoate la lumină esenţe artistice. Evantaiul din care îşi face vânt, propus nouă pentru lectură, conţine în paginile sale tabluoizi ce determină scările parcursului literar şi ale criticii literare. Cercetătorul ştiinţific savurează textul şi oferă această posibilitate şi cititorilor. Versul selectat în interpretarea sa începe să scaneze lumina poeziei, pentru a fi valorificat în antiteză sau în paralelism.Intrând în labirintul criticii lui Alexandru Burlacu, simţi lumina care propulsează claritate în obscuritatea timpului social, în uitarea editorială, în arhivele clandestine din foile îngălbenite din revistele timpului. Exactitatea cifrelor şi alegerea fluentă a versurilor citate conjugă fericit cu interpretarea proprie, montând cu bagheta de laser asupra valorii şi automatizării creative, asupra falsităţii şi mimării.

Referinţe bibliografice:
1. Alexandru Burlacu, Critica în labirint. Chişinău: ARC, 1997.
2. Umberto Eco,De la arbore spre labirint. Studii istorice despre semn şi interpretare, trad. de Ştefania Mincu. Iaşi: Polirom, 2009.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>