Criticul Alexandru Burlacu în Arcadia interbelică

DIANA VRABIE
Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălţi

Abstract
The author of numerous studies devoted to interwar Arcadia, Al. Burlacu strongly contributes to the recovery and rehabilitation of a segment in the history of Romanian culture and literature from Bessarabia, which seemed forever lost. The studies The Writers of The Viata Basarabiei, Bessarabia Literary Movement of the 1930s: Attitudes and Polemics, Romanian Literature of Bessarabia. The 1920s-1930s are books necessary for configuration of Bessarabian interwar Romanian literature. The critic with academic-university background, Al. Burlacu accurately investigates the consumed literary processes of the Bessarabian area which he naturally reports to the general Romanian cultural context. The defining attributes of his critical and historical-literary approach prove constancy and consistency accompanied by well defined critical sense and a certain preference for synthesis.
Keywords: literature anatomy, recapitalization of the past, rehabilitation of literature.

În contextul secolului al XX-lea, declarat „al fizicii şi al criticii literare” (Th. Codreanu) asistăm la o explozie a metodelor critice de abordare a textului literar, angajate într-o veritabilă competiţie de asimilare a noilor orientări. Lăsând în urmă modelul Sainte-Beuve, criticii se grăbesc să adopte noile direcţii din sociologia literaturii, tendinţele recente ale structuralismului sau ale criticii imaginarului, trecând textele supuse analizei fie prin scanerul tematist al lui G. Bachelard, J.-P. Richard, R. Caillois, fie prin cel mitico-arhetipal al lui Gilbert Durand sau, şi mai pitoresc, prin cel al bătrânului Freud sau al mai „noului” Ch. Mauron. Discursul critic se corporalizează, se întoarce asupra sieşi, captând complicaţiile semantice şi dezlegându-le în acelaşi timp. Dacă altădată orientarea preferenţială spre propria tehnică putea fi identificată în pictură, cinematografie, dramaturgie, ulterior gustul baroc al jocurilor speculare fiind descoperit şi de prozatorii care vor exploata formula romanelor despre romane (Gide, Huxley, Unamuno), astăzi asistăm la specularitatea actului critic. Alături de dramatizarea spectacolelor despre spectacole (Pirandello, Anouilh), montarea filmelor despre creaţia unui film (Triffaut, Fellini, Allen), scrierea unor romane despre alte romane, en train de se faire, discursul critic actual se vede şi el contaminat de maladia gidiană, devenind un text care vorbeşte despre sine în timp ce se face. Mai mult, actul critic devine unul specular, identificându-şi propriul chip în analizarea celuilalt, prin interogarea acestuia ca pe „un alt eu însumi”. Tocmai acest gust baroc pentru jocurile speculare, autoreflexive face din critic un potenţial creator.

Fără a face paradă din ştiinţa exegezei şi fără a se angaja într-o ostentativă luptă anticanonică, montând sau demolând corifei, de dragul unei impuneri eclatante, Alexandru Burlacu face parte din tagma criticilor creatori în cel mai bun înţeles tradiţional al cuvântului, pentru care unica relaţie ce contează cu adevărat este cea cu cartea aleasă drept obiect de investigaţie. Raţionalist şi dialectic, aplecat asupra proceselor literare consumate în spaţiul basarabean, pe care le raportează în chip firesc la contextul cultural general românesc, criticul reconstituie circumstanţe, genealogii, direcţii, tendinţe, dar şi „personaje” fără de care literatura nu ar prinde niciodată chip. Preferinţele sale se îndreaptă spre Nicolai Costenco, „poet al imaginarului edenic”, Al. Robot, Magda Isanos, George Meniuc, Gr. Vieru, Andrei Ţurcanu, iar în materie de proză, Leon Donici, care cultivă o proză de factură modernă, Constantin Stere, Gheorghe V. Madan, Vladimir Beşleagă, Vlad Ioviţă, Aureliu Busuioc, Paul Goma ş.a.
Atent deopotrivă la strategiile de analiză ale criticii noi, Alexandru Burlacu nu renunţă nici la grila lansoniană, tonul fiind dictat de natura obiectului lectoral. Preocupat de fenomenul cultural basarabean în devenire şi în continuă primenire, autorul Criticii în labirint rămâne unul dintre criticii literari din Basarabia consecvent cu pasiunile sale literare din debut, chiar dacă discursul său obţine în timp inflexiunile specifice unei maturităţi inerente.

Ceea ce defineşte demersul critic şi cel istorico-literar al lui Alexandru Burlacu este, prin urmare, constanţa şi consecvenţa, două atribute definitorii care se întrevăd atât la nivelul interpretativ, al principiilor critice, cât şi la nivelul alegerii obiectelor analizate. Totodată, el rămâne adeptul unui „sistem” de critică deschisă, ce vizează recompunerea şi regândirea actului critic ca proces eminamente creativ. Refuzând adoptarea unei metode critice închise, care, inevitabil, trunchiază textul şi lasă neatinse multe zone de indeterminare, Alexandru Burlacu optează pentru înţelegerea actului critic drept unul de comunicare. Această înţelegere a actului critic îi facilitează pătrunderea în intimitatea operei şi a personalităţii scriitorului, eliberându-l de orice automatism al gândirii şi de orice şablon interpretativ.

Critic de formaţie academic-universitară, Alexandru Burlacu îşi începe activitatea ştiinţifică într-un context nu tocmai favorabil exprimării devoalate a autonomiei esteticului, dar cu toate acestea găseşte un refugiu onorabil în cercetarea fenomenului simbolizării în poezia moldovenească contemporană, susţinându-şi teza de doctor cu titlu omonim, în 1986. După o perioadă de tatonare necesară de câţiva ani, în care scriitorul publică activ în presa autohtonă, are loc o promptă impunere în viaţa literară din Basarabia prin publicarea numeroaselor studii, care apar cu o ritmicitate metodică demnă de toată aprecierea. În 1997 vede lumina tiparului volumul de studii şi eseuri, Critica în labirint, urmat la doi ani de volumele Mişcarea literară din Basarabia anilor ’30: atitudini şi polemici şi Proza basarabeană: fascinaţia modelelor. Conectat în de aproape la anatomia literaturii române din Basarabia, Alexandru Burlacu publică în 2001 volumul Poezia basarabeană şi antinomiile ei, iar la un an după această apariţie editorială iese de sub tipar studiul Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30, publicat în acelaşi an şi la editura „Augusta” din Timişoara, cu o prefaţă de Mihai Cimpoi. Din 2007 apare un proiect editorial conceput în mai multe volume, din care un prim op intitulat Texistenţe. Drama zborului frânt, apare în 2007, fiind secondat la doar un an de volumul al doilea Texistenţe. Scara lui Osiris. Predilecţia sa pentru proza lui Vl.Beşleagă, deductibilă şi din volumele anterioare, obţine un nou chip editorial în 2009 prin publicarea studiului Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului.

Din acest traiect scriptural şi editorial desprindem o multilateralitate în lecturi, mai mult decât necesară unui critic, care se doreşte implicat în trecutul şi prezentul vieţii literare, dar şi voinţa de a demonstra că literatura locală există şi are personalitate. Aşa se explică şi colaborarea cu Alina Ciobanu la realizarea antologiei Scriitori de la Viaţa Basarabiei, în care, printr-un efort tenace sunt adunate contribuţiile în materie de poezie, proză, critică şi publicistică literară ale scriitorilor de la „Viaţa Basarabiei”. De remarcat că este una din primele antologii scuturate de reminiscenţele realismului socialist şi concepută pe ideea asigurării unei imagini autentice a continuităţii noastre spirituale. Apărută în 1990, antologia anunţa preocupările criticului Alexandru Burlacu de mai târziu, care se vor concentra în jurul Arcadiei interbelice din Basarabia. Antologia profilează direcţia specifică literaturii române din Basarabia anilor ’30 – autohtonismul, promovat în particular de revista „Viaţa Basarabiei”. Predilecţia pentru valorificarea acestei reviste va fi preluată cu diverse prilejuri de critic, atât prin intervenţiile sale din presa de specialitate, dar şi prin noile apariţii editoriale. Într-o încercare de a înregistra fişa de temperatură a climatului literar interbelic basarabean, în studiul Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30, Alexandru Burlacu reia discuţia referitoare la direcţia autohtonistă impusă prin contribuţia mai multor reviste (Cuget moldovenesc, Bugeacul, Itinerarul), al cărui cap de afiş este reprezentat de scriitorii de la „Viaţa Basarabiei”. Deşi a conceput numeroase articole despre literatura contemporană, care i-a rămas o preocupare statornică, criticul pare tot mai interesat de perspectiva istoricului literar. Cultivă o pasiune pentru sinteze, indiferent dacă obiectul lor vizează o generaţie, un curent sau un autor anume.

Din această perspectivă, Alexandru Burlacu tratează Arcadia interbelică a Basarabiei culturale în studiul Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30, în care, în urma unei selecţii riguroase, ghidate de un simţ critic şi analitic bine conturate, este oferit tabloul complex al personalităţii literaturii române în Basarabia. Contrazicând cu fermitate ideea tendenţioasă cum că peste poeţii români din Basarabia a trecut Neantul, criticul radiografiază climatul literar interbelic scindat între Orient şi Occident, pe care îl raportează, fără false concesii, la contextul cultural general românesc. Este reluată vechea dispută dintre „moderni” şi „antici”, abordată sub semnul luptei dintre vechi şi nou, care în Basarabia are specificul ei. Atunci când abordează poezia interbelică din Basarabia, criticul precizează că structura acesteia este esenţialmente una eminesciană. Observaţiile cele mai originale privesc lucrurile în plan mare. Situând poezia interbelică din Basarabia sub bandiera metamorfozei, criticul relevă noile zone de poezie: „Poezia basarabeană de inspiraţie istorică va căuta şi ea Insula lui Euthanasius, va încerca să exploreze mitul dacic, reconstituind o Arcadie autohtonă” (p. 76). Fără false reticenţe urmează „modele-clişeu daco-româneşti în clasificarea literaţilor de peste Prut” (Dan Mănucă), operând cu o serie de delimitări ce respectă autonomia esteticului: Mesianicii şi „dezrădăcinaţii”; Apolinicii şi dionisiacii; Simboliştii întârziaţi etc. Revalorificarea trecutului literar pe baze strict estetice, neideologizate, îi facilitează surprinderea miezului poeziei basarabene, centrată pe cele trei mari doctrine, ilustrate excelent de Matei Călinescu: mimetică, expresivă, imaginativă. Pentru a-şi certifica aserţiunile, Al. Burlacu biografiază, glosează, adnotează agreabil pentru cel implicat şi interesat de „schimbarea la faţă” a literaturii române din Basarabia. În panteonul său literar regăsim figurile notorii ale literaturii noastre, dar şi altele mai puţin cunoscute, având însă meritul lor în restructurarea mentalităţii literare şi renaşterea liricii basarabene (Robert Cahuleanu, Sergiu Victor Cujbă, Arcadie Donos, Ion Buzdugan, Iacob Slavov ş.a.). Criticul subliniază faptul că literatura noastră a topit într-o simbioză extrem de eterogenă diversele etape ale evoluţiei poeziei româneşti: „Este discutabilă teza conform căreia scriitorul basarabean trebuie să parcurgă etapele succesive ale poeziei române începând de la iluminişti, paşoptişti până la sămănătorişti sau simbolişti. Dar realitatea e că în poezia basarabeană coexistau într-o simbioză foarte eterogenă mai multe tendinţe ce reflectau diferite etape ale evoluţiei poeziei româneşti” (p. 72).

Cu instrumentele criticului, dar şi istoricului literar, Al. Burlacu prezintă „dosarele” existenţiale şi literare ale Magdei Isanos, Pan. Halippa, George Meniuc, alături de cele ale Olgăi Vrabie, Al. Robot, Andrei Lupan, Emilian Bucov ş.a. prin ceea ce au acestea mai relevant din punct de vedere estetic, biografic, psihologic, sociologic, plasându-le în contextul în care s-au produs şi urmărind influenţa ulterioară asupra spiritului şi literaturii locale. Critica ia forma eseului aplicat, completat cu sugestii comparatiste, care sugerează sincronizarea cu contextul general românesc. Astfel, în partea a treia a studiului, dedicat prozei basarabene, criticul cercetează contribuţiile prozatorilor basarabeni prin raportarea la marile modele epice româneşti: Creangă, Rebreanu, Camil Petrescu. Refuzând excentricitatea pentru că ţine seama de un anume lector care trebuie informat şi sensibilizat, exegetul angajează în vederea unei contextualizări adecvate comparatismul intern şi extern. Astfel, atunci când abordează romanele de factură citadină ale lui I. Sulacov (Însemnările unui flămând), L. Dolënga (În ghearele Vulturului), Al. Robot (Music-hall) nu uită să le raporteze la „însemnele noi ale romanului modern” teoretizate atât de convingător de Camil Petrescu. Raportarea la autorul Tezelor şi antitezelor e justificată prin faptul că el este cel care „a instituit, la noi, un cult al autenticităţii, a autorizat un scris anticalofil, bazat exclusiv pe exprimarea experienţei personale” (p. 191).

Interesul pentru literatura din Basarabia anilor ’20-’30 este firesc şi derivă din tendinţa de a recupera un segment care părea definitiv pierdut al istoriei literare româneşti, contribuţiile lui Alexandru Burlacu în acest sens înscriindu-se în seria acţiunilor recuperatorii şi reparatorii ale fondului nostru cultural-literar. Scriitori de la „Viaţa Basarabiei”, Mişcarea literară din Basarabia anilor ’30: atitudini şi polemici, Literatura română din Basarabia. Anii ’20-’30 reprezintă tot atâtea cărţi necesare configurării literaturii române din Basarabia interbelică.

Iradiantă şi asimilantă, personalitatea literaturii române din Basarabia e definită, finalmente, printr-un sistem propriu de funcţionare, ce sfidează inefabilul actului critic. Avocat nedeclarat al literaturii române din Basarabia, Al. Burlacu contribuie în măsură decisivă la reabilitarea şi revalorificarea ei, facilitându-i înscrierea în matricea originară.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>