Dacă Napoleon ar fi cronicar literar

The notorious reviewer Paul Johnson asks himself the question „what makes a good reviewer?” In his opinion, the following are essential: quiet knowledge, maximum opening regardless of the risks and discomfort, infusion of his own experience, reducing narcissism, which does not mean adopting of an impersonal tone, possibly of an academic jargon. Critical reception must not underestimate the reader, but not overestimate him. The role of reviews would be to produce ideas. It would do if they are produced intelligibly. Summing up the considerations above, Napoleon would have been a great critic of direction, but a disastrous postmodern critic, the latter should be politically correct and ready to dialogic heteroglossia.

Keywords: review, literature, criticism, reader, academic, ideas.

Mai mult ca sigur că ar fi acţionat ca în viaţă, adică nu ar fi respectat regulile jocului. Vorbind despre reguli, să vedem ce spune Paul Johnson, un mancunian (adică din Manchester) născut în 1928, cronicar la reviste prestigioase, jurnalist conservator şi consilier al lui Margaret Thatcher. Aduc aminte că în timpul mandatelor Doamnei de fier s-a implementat o strategie reluată şi la noi de guvernarea Boc: anume, printre multe altele, blocarea angajărilor la stat şi reducerea fondurilor pentru educaţie. Motivaţia era că trebuie re-lansată economia ex-imperială (mă refer, desigur, la economia britanică, nu la cea a ţaratului vlaho-bulgar al Asăneştilor) şi că absolvenţii de universităţi sunt în mare parte neproductivi. În trilogia lui David Lodge se poate urmări procesul de transformare a universitarilor în organizaţii de tip corporatist. Dacă în Changing Places şi în Small World universitarii îşi permit fastuoase deplasări la conferinţe internaţionale, unde interpretează textualismul cu terminologia specifică striptease-ului, în Nice Work universitatea trebuie să colaboreze profitabil cu firme şi fabrici. Proiecte şi punctaje, cu alte cuvinte. În The Hell with Picasso and Other Essays (1996), tradusă pentru Humanitas, în 2012, de Dana-Ligia Ilin (La naiba cu Picasso şi alte eseuri), Paul Johnson are un capitol intitulat „Arta de a scrie o cronică săptămânală”. Aici, el declară înlăcrimat că „a scrie în mod regulat o cronică despre orice îţi pofteşte inima este, fără îndoială, unul dintre cele mai mari privilegii din viaţă” [3, p.11]. Entuziasmul i se trage, probabil, de la acel „orice îţi pofteşte inima”, căci am auzit destui cronicari literari din România jeluindu-se că se scrie prea mult şi că prea multe cărţi le sunt destinate.
În Anglia, cronicile s-au născut prin secolul al XVIII-lea. Există un pedigree al cronicarilor, dintre care puţini au parte de posteritate, fiindcă scrisul lor plictiseşte după câteva zeci de ani. Un exemplu de receptare plicticoasă pentru contemporanii noştri ar fi cândva gloriosul Ralph Waldo Emerson.

Aşa se face că Paul Johnson îşi pune întrebarea „ce anume te face un bun cronicar?” În opinia lui, ar fi vorba despre cinci lucruri esenţiale:

Cunoaşterea netrâmbiţată, căci “nimic nu e mai plictisitor decât un tip tobă de cunoştinţe […] care de-abia aşteaptă să-ţi toarne în cap comoara lui. Unii dintre cei mai mari nesăraţi sunt oamenii cultivaţi” [3, p.16]. Iată că şi culturile mari, necomplexate, au probleme cu darabana culturaloidă.

„Nici un cronicar nu ar supravieţui prea mult dacă nu ar fi, într-o anumită măsură, mundan” [3, p.16], sfătuieşte bătrânul cronicar. Mundan, nu monden. Căci mondenitatea presupune izolarea într-un turn, nu chiar de fildeş, ci mai degrabă de staniol, însă tot turn. Mundanitatea presupune exact deschiderea maximă, indiferent de riscuri şi disconfort. Tot la acest capitol intră şi relaţiile sociale: “un cronicar se impune să fi cunoscut şi să cunoască o mulţime de oameni de tot soiul, de la cei mai de jos până la cei din vârf”. Dar atenţie la trimiteri: “nu trebuie să fie citaţi niciodată şoferii de taxi, şi în niciun caz în legătură cu politica” [3, p.18]. E adevărat că nu are rost să îi băgăm în cărţi pe taximetriştii de la noi (mai cu seamă pe cei de la firma Pelicanul), însă în Occident lucrurile s-au mai schimbat datorită valurilor de imigranţi. Ba aş zice că cine doreşte o conversaţie complexă musai să recurgă la taximetrişti. Napoleon, spre pildă, s-a dovedit atât de monden, încât a aranjat să fie uns împărat chiar de papă, în 1804. Deci înţelesese principiul: vedetele vând bine…

Spiritul mundan, antiuniversitar

Altă remarcă interesantă se referă la infuzia de experienţă proprie ori, cel puţin, la mimarea ei: „cititorul trebuie să simtă că tu comentezi ceea ce se petrece în lume nu pe baza teoriei ori a unor presupuneri, ci din experienţă, că ai trecut prin decenii neliniştite, aproape de miezul evenimentelor şi că le-ai studiat pe cele mai îndepărtate” [3, p.19]. Bineînţeles, în cazul nostru este vorba despre lumea culturii.

Johnson are o cultură solidă şi diversă, însă e circumspect la etalarea ei: „orice cronicar bun are în cap o întreagă bibliotecă. Nicio cronică, nici măcar una literară nu trebuie să fie pedantă, lucru fatal pentru accentul esenţial de spirit mundan” [3, p.19]. Antipedantismul johnsonian merge până la desconsiderarea universităţilor cu focare de prejudecăţi, rasism şi…sindicalism. Unul dintre ţelurile thatcherismului a fost anihilarea forţei sindicatelor. Capitalist îndârjit, simpatizant al şcolii în măsura în care aceasta se îmbibă de pragmatismul şcolilor de business, autorul apreciază eficienţa şi succesul. Astfel, o bună cronică musai să evite parada culturală: „Poezia trebuie să fie citată arareori – şi atunci să fii sigur că cititorul vrea să o cunoască sau să-i fie amintită. Nimic din greacă, niciodată. Nici latină”. Marketingul primează: „Cel mai bun tip de referinţă literară dintr-o cronică este cel care trezeşte în cititor dorinţa de a se duce să cumpere imediat cartea” [3, p.20].

În general, rolul cronicilor ar fi acela de a produce idei. Eu aş adăuga că bine ar fi ca acestea să fie produse în mod inteligibil. Problema este că adesea crescătorii de idei de rasă se cred minunaţi, se admiră narcisist în propriile texte, ori pur şi simplu îşi dispreţuiesc cititorii. De aici şi avertismentul lui Johnson: „fereşte-te să fii fanfaron ori să ai o atitudine de superioritate” [3, p.22].

Cronicarul englez a scris despre multe şi mărunte, aşadar sfaturile lui au în vedere un public variat. Cronicarul literar ar trebui să ţină seama de ele cum grano salis (ca să încalc deja recomandarea de mai sus). Însă elitismul în sens de afectare şi preţiozitate nu poate decât să dăuneze oriunde s-ar manifesta. Poate doar la spectacolele de stand-up comedy ori la adunările „comunităţii ştiinţifice academice” să prindă bine. Pentru Johnson, cronica este un fel de ştire, iar „simţul firesc al ştirilor trebuie să ia în calcul nevoia de varietate” [3, p.23]. Măcar o fărâmă dacă am pricepe din acest precept, cultura ar avea alt impact. Nu de mult am asistat la primul Colocviu Naţional al Revistelor de Cultură, la Arad, la care diverşi redactori-şefi, în frunte cu preşedintele Uniunii Scriitorilor, se dădeau de ceasul morţii să asigure o bună relaţie cu Comitetele Judeţene în vederea finanţării revistelor culturale. Bineînţeles că este nevoie de subvenţionarea pe cale statală şi privată a focarelor de cultură. Însă accentul ar trebui pus pe destinatarul produsului cultural. O revistă de tip magazin, aşa cum se practica în secolul al XIX-lea, înainte de specializarea modernistă, ar fi mai atractivă, fără să îşi diminueze calitatea. Cultura îşi datorează farmecul tocmai veleităţilor ei interdisciplinare, transparadigmatice, într-o epocă a hiperspecializării şi a tehnocraţilor. Este de mirare cum numeroşi intelectuali uită că finanţarea din bani publici se face tot pe cale de partid, iar partidul nu face fapte caritabile niciodată. Banii se dau celor care sunt dispuţi să îşi contorsioneze mesajul în funcţie de dorinţele sponsorului. S-a invocat necesitatea unei legi privind finanţarea revistelor. Cu atât mai uşor s-ar putea atinge acest deziderat dacă ar exista public pentru cultură. De aici şi semnalul de alarmă tras de Johnson: „Nu uita: întotdeauna tu eşti cel care imploră, iubitul cel trufaş este cititorul” [3, p.24].

Elite şi elite: narcisism transsocial

Recepţia critică nu trebuie nici să subestimeze cititorul, dar nici să nu îl supraestimeze. Auzim atât de des pateticul slogan: „Noi suntem elita!”. În timpul modernismului se ştia cine este elita; în postmodernism elita s-a pulverizat şi s-a distribuit în faguri etanşi: până şi asistentele de platou s-au constituit într-o elită (care habar n-are cu ce se ocupă celelalte elite). Şi Napoleon s-a propus pe sine însuşi ca elită, după ce a încălcat regulile şi eticheta elitei legitime.

După Johnson, „un cronicar bun este un submarin, stând la pândă imediat sub suprafaţa scriiturii sale, cu periscopul înălţat, dar discret” [3, p.25]. Ceea ce înseamnă că mereu este nevoie să fie luat pulsul realităţii „cititoriale”. Până la urmă, un banal sfat de marketing spune că vânzătorul să facă bine să se pună în pielea cumpărătorului. În domeniul fineţurilor, ar fi vorba mai ales despre diminuarea narcisismului. Venerabilul cronicar recomandă soluţii masochiste: „Trebuie să presupui că există în personalitatea ta ceva inerent obositor sau că judecata ta este cu totul deficientă atunci când este vorba despre propriile interese – sau, şi mai bine, fă-ţi rost de o nevastă care are curaj să îţi arate aceste lucruri” [3, p.25]. Posibil ca Napolen să fi pierdut rubrica permanentă la revista regală exact pentru că nu a îndurat reproşurile Josephinei.

Scăderea la foc mic a narcisismului nu înseamnă adoptarea unui ton impersonal, eventual şi a unui jargon academic cu efect de perucă avocăţească. Aşa cum narcisismul poate echivala cu exprimări sforăitor-stilistice, cărora le-ar prinde bine briciul medieval al lui Ockham, la fel de bine el poate fi identificat în hoardele de invective slobozite asupra vreunei cărţi. Aurea mediocritas, în sens horaţian, rămâne calea înţeleaptă. Zice Johnson: „O cronică impersonală este o contradicţie în termeni, precum un jurnal intim care ascunde lucruri. Ca să aibă succes cronica, cititorului trebuie să-i placă de tine, iar ca să-i placă de tine trebuie să te cunoască” [3, p.26].

Pe de altă parte, dacă înţelegem prin critic un autor mai capitonat teoreticeşte, dar tot un autor, atunci narcisismul şi viziunea lui centripetă sunt pardonabile prin prismă psihanaliatică. Nu îl descrie Freud artistul ca un introvertit nevrozat în căutare de glorie şi putere? Nu spune el că opera este o satisfacţie imaginară a unor dorinţe inconştiente? Mă rog, nu ştiu cât de inconştiente sunt libidoul şi visele de mărire; mai curând reflexe condiţionate decât inconştiente. Chiar şi aşa, în măsura în care receptorul specializat al artelor are viaţă (interioară şi exterioară) interesantă, narcisismul lui poate contribui la farmecul criticii. Dar ce înseamnă viaţă interesantă? Probabil tensiune, contradicţie, nonconformism, curiozitate şi continua, lovinesciana revizuire a opiniilor în cazul erorilor. Nici sfinţii nu-şi permit adoraţia de sine. Afirmaţia că nu ar schimba nimic din cele spuse ori făptuite nu este la îndemâna oricui. Sau poate doar sfinţii nu-şi permit aşa ceva…

Până la urmă, viaţa interesantă ţine de un ideal iluminist. În 1878, I. Piuariu-Molnar scrie Retorică, adecă învăţătura şi întocmirea frumoasei cuvântări, dar tot el va scrie Economia stupilor. Un alt enciclopedist, I. F. Negruţiu, publică o Stilistică, iar în 1896 dă la iveală volumul Cum trebuie să cultivăm cucuruzul. Aurel Sasu ar motiva că „retorica n-a fost concepută niciodată altfel decât «trăind şi acţionând» în istorie” [4, p. 9].

Filosoful are o părere

Printre cititorii criticului şi/sau cronicarului literar se află şi confraţii. Criticii însă sunt animale de pradă nu neapărat solitare, ci doar cu tendinţă de a deprecia concurenţa. Alexander Baumgarten ( în Vânătorul cu o singură săgeată) pledează Pentru o critică a facultăţii de recenzie şi descoperă patru „capete, adică „forme flagrante de depăşire a statutului de recenzent”. Primul ar fi „Datoria de a scrie despre celălalt” şi „întreţinerea unui mediu al dialogului” [1, p.55]. Recenzentul este, în această ipostază, un ferment al vieţii intelectuale, în măsura în care nu îşi asumă favoritisme şi vasalităţi. Pentru ca utopia critică să fie posibilă, urmează capul 2, anume „legitimitatea profesională a autorului unei recenzii”. Omul trebuie să dispună de recomandări, a se înţelege publicaţii anterioare în domeniu [1, p.56]. Al treilea cap este Principiul specialităţii, fără de a cărui respectare s-ar crea confuzii în interpretare. Finalmente, avem Principiul moderaţiei, care se referă la titlurile de glorie făurite din vânarea mediocrităţilor: „A selecta din cărţile unei pieţe literare doar prostiile şi a le demonta maliţios, ca şi cum nu ar muri singure odată cu vremea, poate ameninţa cu uitarea unor volume valoroase a căror lipsă de poleială le poate face nevăzute” [1, p.58]. Filosoful clujean ne avertizează că dispunem de o unică săgeată (au unii filosofi români obsesia săgeţii!).

Napoleon nu ar fi acceptat niciodată să plece la luptă cu o singură săgeată. Din însumarea consideraţiilor de mai sus reiese că Napoleon ar fi fost un minunat critic de direcţie, însă un dezastruos critic postmodern, politically correct şi dispus la heteroglosii dialogale.

Referinţe critice:
1.    Alexander Baumgarten, Vânătorul cu o singură săgeată, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2013.
2.    Sigmund Freud, Introduction à la psychanalise, Paris, Payot, 1965.
3.    Paul Johnson, La naiba cu Picasso şi alte eseuri, traducere de Dana-Ligia Ilin, Humanitas, 2012.
4.    Aurel Sasu, Retorica literară românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>