Despre o voce reformatoare în critica şi cercetarea autohtonă, cu admiraţie

ALIONA GRATI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract

This section, dedicated to the Professor Alexandru Burlacu, does not intend and does not mean the official record of a round number of years. Far from our intention is the homage with Soviet flavor. What we aim is closer to the idea of a mirror that his colleagues and followers decided to place in front of him to provide his authentic professional image. Especially that the time has come for what is said to be an occasion for a philologist to quantify his achievements and success.
The project aims therefore, first of all, at drawing a distinct profile in the local literary criticism. It is known that before being recorded in literary history, the activity of a critic goes through a gear of professional opinions. Then, the series Alexander Burlacu’s articles creates a new parallel form of communication with peers from ghetto, providing him a kind of feedback that gives further motivation for writing.

Keywords: Alexandru Burlacu, homage, literary critic, criticism form, poetica, polemicist.

Rubrica dedicată domnului profesor, doctor habilitat Alexandru Burlacu la împlinirea a 60 de ani este fără doar şi poate un omagiu adus criticului şi istoricului literar, fondatorului revistei Metalteratură. Acest gest s-a vrut însă diferit de nefericita tradiţie autohtonă, de aceea am încercat să evităm, pe cât este posibil, tonul şi limbajul discursului exaltat, care mai degrabă l-ar stânjeni decât l-ar bucura pe protagonist. Ceea ce s-a urmărit este mai aproape de ideea unui portret colectiv, creatorii cărora, colegi şi discipoli ai săi, au dorit astfel să-i furnizeze o autentică şi cuprinzătoare imagine profesională.

Prin concursul mai multor articole de substanţă, semnate de Alina Tofan-Ciobanu, Andrei Ţurcanu, Maria Şleahtiţchi, Nina Corcinschi, Diana Vrabie, Grigore Chiper, Dumitru Apetri, Ludmila Şimanschi, Victoria Fonari, Maria Pilchin, se proiectează profilul distinct al unuia dintre cei mai inteligenţi şi originali critici şi istorici literari din câmpul autohton. În virtutea unei vecinătăţi existenţiale şi activităţi comune, aceşti universitari, critici şi istorici literari din Republica Moldova dovedesc o cvasitotală cunoaștere a creaţiei lui Alexandru Burlacu. Pe de o parte, empatizând cu distinsul lor coleg de catedră şi de proiecte de cercetare, ei îi trec totuşi cărţile prin exigenţele unui angrenaj de păreri profesioniste. Se adună astfel o sumă de argumente credibile pentru consacrarea sa ca instanţă critică formatoare şi se pun accentele necesare unui complex portret de istorie literară. Pe de altă parte, serialul de articole îi creează condiţii pentru o nouă formă, paralelă de comunicare, care îi asigură un fel de  feadback şi îi motivează scrisul în continuare.

Voi intra în acest dialog cu exprimarea convingerii mele că cea mai importantă contribuţie a domnului Alexandru Burlacu în critica din spaţiul nostru constă în colportarea terminologiei moderne de sorginte structuralistă, fenomenologic-existenţialistă sau din psihanaliză. Pe lângă faptul că a micşorat oarecum abisul dintre cercetările noastre şi cele de peste Prut, gestul a creat premize pentru configurarea unui sistem coerent de legitimare şi de valorizare a literaturii române de aici în funcţie de structura ei internă. Dacă la început insistenţa de a introduce concepte „extraterestre” a stârnit scepticism şi nedumerire, mai apoi, uşor-uşor, acestea au devenit obişnuinţe de limbaj nu doar în discursurile discipolilor, dar şi ale comilitonilor săi. Cât despre efectul stimulativ şi rolul de catalizator al cercetării academic-universitare, pe care le-au avut aceste demersuri înnoitoare, vorbesc evidenţiat mai multe studii şi teme de doctorat, scrise în ultimele două decenii.

Când Alexandru Burlacu începea să se afirme ca cercetător literar (începutul anilor ’80) tranziţia de la deşertul realism-socialismului la o câtuşi de cât normalitate se făcea obositor şi dezolant. După atâta tratament dogmatic, dopaj cu şabloane ideologice şi de-românizare, critica şi istoria literară din aceşti ani mai păstra inerţial nivelul rudimentar al limbajului de lemn şi sărăcia ideatică a „gloriosului” trecut. Pentru că experienţa participării la proiectul academic „Istoria literaturii moldoveneşti” cu cele câteva texte doldora de clişee politice despre „începuturile criticii literare sovietice moldoveneşti” i-a displăcut rapid şi l-a făcut să înţeleagă pericolul perseverării cu un asemenea discurs rătăcit în candoarea juneţii şi dorinţă de rapidă afirmare academică, pe seama căruia astăzi obişnuieşte să facă glume, Alexandru Burlacu îşi reorientează atenţia în cu totul altă direcţie, optând ireversibil pentru lecturile în cheie modernistă.

Îşi începe pledoaria în favoarea paradigmei moderniste, instrumentelor de analiză şi ideilor estetice ale acesteia printr-o schimbare de accent în chiar interiorul studiilor sale despre fenomenul literar interbelic. După o scurtă perioadă de tăcere articolele îi denotă un cu totul alt obiect de cercetare. „Platforma ideologică”, problemele actualităţii şi alte sintagme din recuzita criticii oficiale dispar definitiv, fiind înlocuite cu un limbaj menit să expliciteze forma şi structurile tradiţionale sau moderniste ale scriitorilor. De aici înainte Alexandru Burlacu devine tot mai preocupat de procedeele şi tehnicile poetice în defavoarea mesajului şi a realităţii din spatele textelor. Monografia Critică în labirint. Studii şi eseuri (1997) nu mai invocă deja decât accidental argumente extraliterare, determinări politice, „atitudini ideologice şi aspiraţii colective” şi pune sub lupa valorificatoare „structura modernă” a romanelor basarabene şi modele lor „constructive”.

Din mormanul de literatură preponderent tradiţionalistă criticul alege un material de lucru care să-i permită constatarea emergenţei unor experimente literare moderniste în Basarabia interbelică. Relevante pentru exeget devin probleme precum forma artistică, construcţia, maniera stilistică, perspectiva narativă, tehnica (paşilor mici, punerii în abis, retrospetiva etc.) Romancieri ca Ioan Sulacov, Alexandru Robot, Constantin Stere sau Leon Donici (ultimii doi constituind axul celei de-al doilea volum, Proza basarabeană: fascinaţia modelelor, 1999) sunt valorificaţi în capacitatea lor de a asimila „noua structură, inovaţiile referitoare la tehnica narativă şi ontologia romanului românesc”. Deloc întâmplătoare sunt modelele la care este raportată producţia romanescă a basarabenilor, acestea constituind scriitorii care au consacrat experienţa modernismului românesc: Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Mircea Eliade, Hortensia Papadat-Bengescu sau Anton Holban.

Orientarea a lui Alexandru Burlacu spre valorile formale oferă la începutul anilor ’90 o soluţie de alternativă la revalorificările „fără discernământ” ale moştenirii literare interbelice, prejudiciate de „admiraţia oarbă”, pe de o parte, şi o propunere productivă de adaptare a terminologiei critice la ritmul trepidant al epocii, pe de altă parte. În contextul unor imense tensiuni şi aşteptări, adeziunea sa la practicile interpretative formale descoperă moldovenilor o strategie de valorificare adecvată a interbelicului românesc, dar şi de normalizare a actului critic, chemat să se aplece asupra procedeelor literarului. Atât studiile despre proză, cât şi cele asupra poeziei urmează un sistem coerent de reabilitare a interbelicilor prin prisma faptelor intrinseci. „Suntem mai mult tentaţi de relaţiile ei (poeziei, n.n.) cu sine, decât de raportul dintre poezie şi dialectica vieţii, subiect decelat deja în exegeza anilor ’60-’80” – îşi argumentează exegetul alegerea obiectului de cercetare în studiul monografic Poezia basarabeană şi antinomiile ei, 2001. Judecata de valoare este dominant estetică, producţia lirică este tratată ca fapt artistic, importante fiind particularităţile imaginarului, metamorfozele lui interioare, orizontul simbolic, modalităţile artistice, subtilităţile de construcţie sau unitatea stilistică. Scufundarea în imaginarul poeţilor are ca finalitate definirea originalităţii, dar şi gruparea lor în funcţie de forma de exprimare („Apolinici şi dionisiaci”).

De remarcat faptul că în aceste prime volume Alexandru Burlacu pune în discuţie autorii şi experienţele lor literare moderniste (simboliste, expresioniste sau parnasiene), respinse odinioară de tradiţia criticii sovietice drept problematice şi reacţionare. Anume această literatură, alcătuind „orientarea reformatoare” este considerată forţa progresivă a sincronizării. Componenta tradiţionalistă, alimentată de „catehismul sămănătorist”, ajunge dimpotrivă ţinta săgeţilor de scepticism al exegetului. Dincolo de recunoaşterea enormelor contribuţii la păstrarea „românismului şi a sufletului naţional”, a „etosului basarabean”, a „trecutului istoric, a fondului originar, a spaţiului şi timpului dacic”, pe care le-au adus adepţii „convenţiei clasicizante” în sânul unei culturi asediate de o ideologie străină, necesitatea infuziilor „modelatoare şi catalitice” de „modele superioare, avansate” este mereu invocată. De aceea fericitele experienţe de „autohtonizare a convenţiilor” moderniste constituie prilejuri pentru puţinele concluzii optimiste ale exegetului care, în următoarele volume, lasă tot mai mult loc exprimării rezervelor şi nemulţumirilor în ceea ce priveşte lipsa materialului de lucru ce ar confirma o evoluţie firească în acest sens. Chit că după cel de-al doilea război mondial intervin anii negri ai dogmatismului „neprietenos”, ca să folosim un eufemism, literaturii de calitate, apoi lunga, contradictoria şi amestecata tranziţie de la iluzoria liberalizare la halucinanta perestroikă.

Revizuirea instrumentelor de lucru, favorabile specificului estetic, se datorează lecturilor din monografiile reprezentative ale „noii critici” din România, şi ea zbătându-se în anii ’70-’80 în tentative de dedogmatizare a limbajului, dar şi remarcabilei documentări din opurile occidentalilor, de la formalismul rus până la structuralismul francez. Analizele lui Alexandru Burlacu uzitează de repertoriul de concepte elaborate de Nicolae Manolescu (în special din studiul de poetică a romanului, Arca lui Noe), Adrian Marino, Matei Călinescu, Eugen Simion, Romul Munteanu, Ion Simuţ sau Hugo Friedrich, Marcel Raymond, Mihail Bahtin, Ernest R. Curtius, Jaap Lintvelt, Gérard Genette etc. Fiecare studiu al său înregistrează câştiguri de limbaj critic şi chiar revelaţii teoretice facilitate de vreo lectură formatoare. Interesant este că exegetul preia doar conceptele care i se par potrivite pentru a le adapta la nevoile textelor, nu şi postulatele în întregime ale vreunui model ştiinţific. Neconvingător ar suna eventuala catalogare a lui Alexandru Bulacu drept critic cu metodă, căci analizele sale ies din sfera oricărei teorii ştiinţifice, ale cărei concepte le consideră utile la un moment dat.

Serialul Textistenţe-lor (2007, 2008, 2012) consacră deja o critică cu drept legitim la propriul stil şi originalitate. Subtilele analize formale, judecăţile de valoare balansând pe muchia neutralităţii academice, a atitudinilor subiective îndrăzneţe şi a persiflărilor inteligente compun un stil deosebit şi o notă personală în câmpul criticii autohtone. Mai mult decât atât, critica, cu preponderenţă cea formală, a lui Alexandru Burlacu începe să producă emulaţie, proliferând printr-un număr apreciabil de teze de doctorat dedicate literaturii interbelice.

Atunci când vizează fenomenul postbelic Alexandru Burlacu refuză să întreţină glorii artificiale, acordând spaţiu extins şi revenire multiplă doar unor autori importanţi ai literaturii române din Basarabia, precum Vladimir Beşleagă, Paul Goma, Vasile Vasilache, Aureliu Busuioc, Vlad Ioviţă, Leon Donici, Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Dumitru Matcovschi, Grigore Vieru, Andrei Ţurcanu, Nicolae Dabija, Vasile Romanciuc etc. Se va concentra cu predilecţie asupra acelor destine care au rezistat degringoladei euforiilor şi utopiilor socialiste cu preţul frângerii interioare şi a reculului în subteranele timpului istoric. Potrivit exegetului, romanele lui Vladimir Beşleagă sunt reprezentative prin lumea şi personajele lui bizare, introvertite, reflexive şi obsedate de necesitatea recuperării identităţii pierdute, exprimată printr-o scriitură experimentală (discontinuităţi narative, perspectivism, monolog interior, soliloc), preferinţa pentru formele simbolice şi mit, apetenţa pentru ermetism, fantastic, poetic şi estomparea contururilor realităţii.

Importante pentru a fi puse în evidenţă sunt prozele care experimentează multiplicarea viziunilor subiective, de aceea teoria dialogică a savantului rus Bahtin se face tot mai des aplicabilă pe textele lui Busuioc, Beşleagă şi Goma. Naraţiunea dialogizată arată că personajul romanului modern capătă tot mai multă autonomie faţă de autor, având o conştiinţă distinctă de cea a autorului şi vorbind în numele său cu celelalte personaje şi chiar cu autorul. Nu se va vorbi în acest caz de personaje care ilustrează tipuri de caractere, ci de personaje care profilează nişte conştiinţe-voci. Aceste conştiinţe-voci distrug unitatea monologică a romanului şi se compun într-o altă unitate – dialogică şi polifonică. Pluriperspectiva este deci perspectiva multiplă asupra aceloraşi situaţii din mai multe puncte de vedere, iar plurivocitatea – prezenţa mai multor voci narative. Deşi intervin şi alte „deosebiri de tehnică şi ontologie romanescă”, plasate mai târziu sub umbrela paradigmei postmoderniste, romanul Povestea cu cocoşul roşu de Vasile Vasilache perseverează subversiv în multiplicarea „viziunilor ce îmbogăţesc mozaicul lumii imaginare” şi fragmentarism plin de înţelesuri, care dispersează utopia afişată. Naraţiune dialogizată este considerată şi cea a lui Goma despre care totuşi se ştie că nu negociat cu sistemul comunist. Dialogismul scriitorului de la Mana ţine de un alt nivel al explorărilor „cuvântului bivoc, al construcţiilor hibride, al plurilingvismului”.

Trebuie menţionată şi atenţia exegetului, susţinută de-a lungul anilor, pentru încărcătura existenţială a operelor literare. De la romanul lui Constantin Stere şi până la cel al lui Vladimir Beşleagă, de la poezia Magdei Isanos până la cea a lui Andrei Ţurcanu nu se întâmplă ca Alexandru Burlacu să nu pună în discuţie acea experienţă unică, ireductibilă a autorului prin opera sa care se prezintă ca un cosmos autonom cu legile lui interioare. Urmărirea şi refacerea aventurii labirintice existenţiale, a „odiseei fiinţiale”, care traduce traseul de căutare a identităţii creatorului, valorile lui intime, obsesiile, faptele de conştiinţă, viziunea asupra lumii se fac alternativ cu metodele descriptive fenomenologice şi cu mijloacele tehnice ale psihanalizei.

În mod progresiv, de la o publicaţie la alta, Alexandru Burlacu îşi însoţeşte interpretările aplecate narcisiac asupra expresiei cu tot mai radicale formulări de atitudini extraliterare, care vizează comportamente amorale sau lipsa de profesionalism al scriitorilor. La început sub aparent inofensive şicane cu sensuri ambivalente, ascunzând reproşuri serioase la adresa unor nume ce dobândiseră aură intangibilă, apoi în idei tot mai transparente despre intelectualii care au dus-o bine cu regimul sau l-au ciupit ocazional şi doar cu voie de la centru, criticul loveşte impostura. Aceasta suscită tratamentul sarcastic al autorului, pentru care dovedeşte pricepere deosebită atunci când vine vorba de trecutul nostru „glorios”: „Oricum, azi cu toţii sunt „disidenţi”. Disidenţi, pentru că au locuit în „mlaştină”, pe „insula lui Circe”, pedepsiţi sau nepedepsiţi. Hrăniţi cu torocală, unii au ajuns să meargă în patru labe. Alţii cum au pornit a „grohăi”, nu mai contenesc. Dar păzea! În „ceaţa tranziţiei” un alt lot a început să se aplece înainte „cu toate extremele anterioare”. Doamne, mult prea mari sunt farmecele Puterii. Incredibil, dar istoria preacurviei Literaturii cu Puterea se repetă ca în toate utopiile şi antiutopiile, mereu în contratimp”. Înainte de a intra pe filele istoriei literaturii scriitorii dau seama de păcatele lor pe „Scara lui Osiris” în varianta revizionistă a lui Alexandru Burlacu care îşi exprimă deschis simpatiile, dar mai şi denunţă tertipurile cameleonilor şi grafomanilor cu subtilitatea pamfletarului talentat. În orice caz, discursul critic nu urmează invariabil strategia admiraţiei confortabile şi profitabile în toate timpurile pe care au adoptat-o unii colegi de ai săi.

Depăşind vârsta investigaţiilor (mai mult sau mai puţin) formale sau psihanalitice, în recentul său volum antologic apărut la Iaşi, Refracţii în clepsidră, 2013, Alexandru Burlacu îşi echilibrează metodologia critică. Scriitorii vizitaţi şi cu alte ocazii sunt analizaţi acum fără tăgadă prin raportarea lor la spiritul vremii. Poemele Magdei Isanos au „un puternic substrat autobiografic şi rezultă din metamorfoza unor trăiri empirice”. Ion Buzdugan e un „poet basarabean”, în a cărui liră nu lipseşte coarda patriotică. Sub presiunea comandamentelor realităţii naţionale Grigore Vieru simte datoria unei poezii mesianice. După ’86 cetăţeanul Dumitru Matcovschi „o ia înaintea poetului”, iar Nicolae Dabija se declară din neam de clopotari, pledând în ipostaza „poetului luptător pe metereze într-o cetate asediată”. Într-un regim autoritar poezia lui Andrei Ţurcanu nu ar fi putut trece de îngrădirile cenzurii din cauza complexităţii imaginarului care „punctează o adevărată odisee iniţiatică, o călătorie prin labirinturile unei lumi naufragiate, fără un ax interior, pândită de pretutindeni de agresivitatea unor forţe malefice, căzută în vid sau risipită în neant”. Un poet incomod prin cantonarea într-o „est-etică” salvatoare, după un debut cu cântece de slavă, este şaizecistul Vasile Romanciuc. Consideraţiile legate de poetica operei literare sau de straturile ei de profunzime nu dispar nicăieri, doar că sunt dizolvate într-o retorică care micşorează distanţa de la ele până la abordările istoricităţii.

Dat fiind perfecţionate instrumentele care deţin virtual tehnicile mai multor metode, discursul critic al lui Alexandru Burlacu câştigă enorm în nuanţe, demonstrând o capacitate aparte de pătrundere în individualitatea operei şi, deopotrivă, de sinteză a fenomenului literar basarabean, despre care se va vorbi mult într-o eventuală istorie a criticii de la noi. Dar până atunci, vă propunem să urmăriţi consideraţiile adunate în revista noastră. Lectură plăcută!

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>