Dominantele publicisticii politico-patriotice a lui Vasile Alexandrescu Urechia

VICTOR MORARU
Academia de Ştiinţe a Moldovei

ZANFIR ILIE
Universitatea de Stat din Moldova

Abstract

The article describes the features of the journalistic work of Vasile Alexandrescu Urechia who played an important role, as far as Romanian press is concerned, in the second part of XIX century. The Romanian scholar inferred, since university years, in the pre-Unionist period, the importance of press in public opinion formation, therefore he founded, at the beginning of his activity, the most important Unionist newspaper in Paris and remained faithful to his vocation throughout life, being the founder and member of the editorial boards of many periodicals in Romania. In V.A. Urechia’s publicistic activity several stages can be distinguished, mainly, in terms of political involvement. His publicistics claimed the unification of Principalities and Romanian patriotism. Believed as the parent of „Romanism” (concept built in 1858), Urechia emphasizes in his publicistics the national feeling of Romanian people, the Romanian ethnogenesis, Latin descend, Romanian territorial continuity and permanence. Even if his literary and historic work was questioned and relatively forgotten by his successors, Urechia proved through his vast journalistic activity, genuine journalistic qualities. He published a vast range of materials: articles, informative materials, official discourses, university courses, historical, literary and didactic writings and studies, translations, etc. In the present article the authors demonstrated the contribution of V. A. Urechia’s political-patriotic publicistics and his role in the development of the Romanian press.

Keywords: V. A. Urechia, mass media, history of journalism, beginnings of Romanian publicistics, periodicals, patriotic publicistics, political publicistics.

Valoarea unui scriitor este determinată, conform unei accepţii general recunoscute, de categoria şi de nivelul problemelor pe care le reflectă opera sa. Abordarea unor astfel de probleme, în anumite circumstanţe, poate să se producă nu atât şi nu doar prin recurgere la mijloace propriu-zis artistice, dar şi utilizând potenţialul unor forme de intervenţie scriitoricească directă în realitate. Tocmai publicistica, fără a o contrapune, bineînţeles, abordării artistice (prin intermediul romanului, nuvelei sau textului poetic), oferă scriitorului posibilitatea manifestării prompte şi hotărâte a propriei poziţii în raport cu evenimentele, situaţiile, fenomenele care declanşează, într-un anumit moment, frământările opiniei publice. Publicistica, cu acea operativitate care-i este caracteristică (plăsmuirea operelor artistice de proporţii, reflectând şi ele, indubitabil, în propria manieră, frământările respective, necesită, oricum, o perioadă mai mare de timp), dispune de avantajul de a prezenta neîntârziat o reacţie la problemele actualităţii, de a proiecta, fără convenţionalisme, atitudinea scriitorului, de a-i marca, în definitiv, implicarea reală în dezbaterea publică a chestiunilor principiale, de interes general. „Reacţie, atitudine, angajare şi participare directă sunt, de fapt, noţiunile-cheie care exprimă esenţa actului publicistic” [1, p. 345].

Filonul publicistic în literatura română reprezintă o tradiţie constantă şi durabilă. Există o multitudine de mărturii şi exemple confirmând netăgăduit acest lucru. În fond, demersul propriu-zis publicistic, cu o intensitate, evident, diferită în fiecare caz aparte, este nelipsit, practic, în experienţa artistică a oricărui scriitor, marea majoritate dintre maieştrii cuvântului artistic conştientizând, la diferite etape ale activităţii de creaţie, necesitatea firească de a se include în mod deliberat în viaţa publică, de a-şi spune propriul cuvânt în conjunctura social-politică a vremii.

Sunt cunoscute, în evoluţia publicisticii, faze de o efervescenţă deosebită. Astfel, o filă aparte a procesului literar-publicistic românesc o constituie publicistica scriitoricească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. avântul acesteia în anii de luptă pentru idealurile nobile de independenţă şi unitate politică a românilor a reprezentat un fenomen marcant al vieţii spirituale, condensând contribuţia substanţială a intelectualităţii la „trezirea” conştiinţei sociale şi efortul scriitorilor – recunoscuţi lideri de opinie, – orientat spre eliberarea energiei civice a maselor. Unul din aceşti lideri de opinie a fost Vasile Alexandrescu Urechia, „agitator pentru binele şi mărirea neamului românesc… un arhanghel al entuziasmului”, cum l-a calificat Bogdan Petriceicu Hasdeu [2, p. 9].

Componenta publicistică marchează de la un capăt la altul opera lui Urechia, pentru că presa era locul unde îşi putea exprima preocupările legate de actualitatea politică, aborda subiecte de maxim interes public, chiar dacă forma sau fondul nu erau întotdeauna în cel mai bun echilibru. Antrenarea scriitorului în activitatea publicistica, astfel, era o manifestare a sensibilităţii lui în raport cu problemele majore ale timpului. Şi dacă, adunat sub acelaşi steag poporul român, după multe zbateri istorice, avea nevoie, pentru a se consolida, de exemplu, de o istorie unitară, Urechia, alături de alţii, a încercat să împlinească această necesitate, elaborând „Istoria românilor”, în 14 volume. La fel, scrierile sale literare, deseori, tratau probleme vitale din punct de vedere social cu care se confrunta societatea. Iar publicistica propriu-zisă, începând din perioada pariziană şi terminând cu memoriile şi amintirile, era axată pe temele majore ale timpului.

În general, opiniile exegeţilor converg în recunoaşterea faptului că scrierile lui V. A. Urechia „sunt gândite din perspectiva omului acţiunii, a partizanului propăşirii prin cultură” [3, p. 166]. Contemporanii au remarcat acţiunea drept o pornire firească a lui: „acţiune, iarăşi acţiune, iarăşi acţiune, neîntreruptă acţiune, o forţă gigantică de acţiune pe aceeaşi întinsă sferă a naţionalităţii române în toate raporturile ei” [4, p. 65].

Această energie nestăvilită şi-a găsit reflectare, în special, în activitatea lui V.A.Urechiă în domeniul publicisticii, numele său fiind prezent în paginile unui număr impresionant de publicaţii ale vremii. A colaborat la diverse ziare şi reviste (,,România literară’’, ,,Convorbiri literare’’, ,,Românul’’, ,,Literatorul’’, ,,Apărarea Naţională’’ ,,Analele Academiei’’ etc.), a fost şi iniţiator al câtorva publicaţii (,,Opiniunea’’, ,,Zimbrul şi Vulturul’’, ,,Dacia’’, ,,Adunarea Naţională’’, ,,Informaţiunile bucureştene’’), a condus publicaţii periodice specializate: (,,Ateneul român’’, ,,Buletinul instrucţiunii publice’’, ,,Anuarul general al instrucţiunii publice din România’’).

Cercetătorii au constatat spectrul larg de probleme abordate de V. A. Urechia în paginile presei, în vizorul lui găsindu-şi loc diferite aspecte ale istoriei şi arheologiei, literaturii şi criticii literare, dezvoltării culturii şi învăţământului. Intervenţiile lui Urechia atrăgeau atenţia opiniei publice din ţară şi din străinătate asupra unor chestiuni sociale, politice, spirituale de interes major. O parte însemnată a publicisticii sale ţine nemijlocit de problematica politică, autorul studiilor şi articolelor manifestându-se ca un hotărât promotor şi susţinător al cauzei naţionale. După cum mărturisea însuşi scriitorul într-una din scrisorile trimise în ţară poetului George Sion, în numele cauzei naţionale „n-am dat înapoi de la niciun mijloc” [5, p. 206]. O atare poziţie, de fapt, exprima convingerea fermă pe care o avea cu privire la rolul jurnalismului în viaţa social-politică (expusă pentru prima dată în paginile ziarului „Opiniunea”, editat la Paris în 1857), pe care-l considera drept un mijloc pentru realizarea Unirii şi obţinerea suveranităţii naţionale. În îndeplinirea acestor condiţii vedea, de fapt, V. A. Urechea premisele succesului în lupta pentru adevărata modernizare a ţării, atunci când se pronunţa cu fermitate: „Unirea este sentinela cea mai tare şi care singură va putea păzi pentru viitor depozitul ce ni-i încredinţat de străbunii noştri: suveranitatea română” [6].

Cu spiritul naţional mereu treaz, Urechia reuşea să mobilizeze audienţa la conştientizarea importanţei mişcării unioniste. Rămân dovezi de patriotism intervenţiile sale publicistice, inserate în paginile cotidienelor franceze „Le Constitutionnel”, „Gazette de France”, „Le Siécle”, „La Patrie”, prin care informa publicul din străinătate despre felul în care era privită în ţară ideea unirii [7], o sursă sigură de informaţii fiindu-i bogata corespondenţă pe care o întreţinea cu prietenii şi colegii din ţară [8, p. 270]. În mai multe publicaţii din acea perioadă a susţinut ferm aspiraţiile conaţionalilor săi din Bucovina, Basarabia, Transilvania, Bulgaria etc.

În articolul „Situaţiunea”, apărut în hebdomadarul politic „Opiniunea”, „organ al românilor din străinătate”, sintetizând ideile vehiculate în spaţiul public, V. A. Urechia constata: „suveranitatea şi unirea au umplut desigur toată existenţa acestui popor; istoria românilor este numai o istorie a acestor două principii naţionale născute deodată cu primile manifestări politice ale românismului…” [9].

Antrenat, în perioada aflării la Paris, în acţiunile propagandistice în vederea susţinerii cauzei româneşti, desfăşurate de emigranţii români pentru a câştiga diplomaţii europeni şi opinia publică străină în favoarea poporului român, V. A. Urechia recurgea la cele mai diverse modalităţi: publicaţii, conferinţe, dialoguri purtate în mediul universitar şi cultural-academic, organizarea mitingurilor, formularea scrisorilor de mulţumire şi recunoştinţă, adresate personalităţilor solidare cu patrioţii români.
Un fapt remarcabil rămâne sensibilizarea parlamentarilor români, pentru a contracara mobilizarea masivă din partea părţii maghiare ce avea ca obiectiv influenţarea prin vot a hotărârilor Conferinţei a VI-a a Uniunii Interparlamentare de la Bruxelles. Urechia a scris fiecărui parlamentar în parte, convingându-i pe colegii săi să participe la lucrările Conferinţei. Raportul, publicat de cărturar, evoca atmosfera epocii: „Cunoscând încă de la Haga din anul trecut dispoziţiunile colegilor mei străini din Conferinţa interparlamentară, şi neîndoindu-mă că domnii colegi unguri, după ce n-au reuşit în anul trecut în planul lor de campanie, de a dobândi votul conferinţei de la Haga pentru ţinerea conferinţei din 1896 la Budapesta, am luat hotărârea, ca preşedinte al grupului parlamentar român, să convoc pe colegii mei deputaţi şi senatori în adunare, să decidă dumnealor: ce este de făcut?

Asemenea convocarea adunării era cu atât mai urgentă, cu cât jurnalele ungureşti începuseră a scrie că grupul parlamentar maghiar s-a pus serios pe lucru şi au hotărât să meargă în număr cât mai mare la Bruxell ca să majorizeze Conferinţa interparlamentară. Am avut deci onoarea să adresez la fiecare din colegii mei, următoarea scrisoare, din 10 mai 1895:

Conferinţa interparlamentară pentru arbitraj şi pace. Bucureşti, luna Mai 16, 1895.

Domnilor, jurnalele ungureşti ale zilei sunt pline de informaţiuni, care de care mai bătătoare la ochi, cu referinţă la proxima conferinţă interparlamentară ce este să se ţină la Bruxell… Este absolută necesitate, ca grupul parlamentar românesc să se întrunească de urgenţă, spre a lua o deciziune, faţă cu manoperele grupului maghiar. Ar fi foarte nepotrivit, ca după ce în anul 1894 reprezentanţa noastră în Conferinţa interparlamentară de la Haga şi-a făcut atât de românesc datoria, în anul acesta să lipsim cu toţii de la post. Nu mă îndoiesc că apreciaţi ca şi mine gravitatea situaţiunii şi că dar veţi face sacrificiul de a vă afla la Bucureşti, în ziua de 26 mai, când în localul Ligii, la orele 3 p. m., vom avea să ne întrunim ca grup interparlamentar român, pentru a ne înţelege asupra acţiunii noastre în Conferinţa interparlamentară de la Bruxelles din 1895. Vă rog mult a nu lipsi, căci asupra umerilor noastre apasă răspundere mare faţă cu naţiunea română…” [10].

Neobositul cărturar şi patriot a scris fiecărui coleg în parte, deşi putea să dea o circulară comună, cum se mai obişnuia. Râvna lui de a sluji ţara, prin toate mijloacele care i-au stat la îndemână, nu este de neglijat. A fost doar una din multele acţiuni ale lui V. A. Urechia, îndreptate spre propăşirea neamului românesc, spre întregirea şi apoi spre păstrarea fruntariilor ţării.

V. A. Urechia a considerat necesar a scrie fiecărui reprezentant al Franţei câte o scrisoare în care explica situaţia internaţională, dovedind o bună cunoaştere a vectorilor mişcării politice, rugându-i pe aceştia să ţină cont de interesele generale şi apoi de cele ale României şi ale vecinilor ei. Datorită abilităţii grupului coordonat de Urechia, interparlamentarii europeni au fost informaţi despre circumstanţele şi opţiunile concrete ale realităţii politice. Astfel, Urechia a reuşit să atragă atenţia Europei asupra problemelor politice importante pentru cetăţenii români. Eforturile patriotului au fost consemnate în ziarul „Tribuna”, fiind apreciată înalt prestaţia lui Urechia la Conferinţa interparlamentară de la Bruxelles: „Nu putem lipsi de a face omagiile noastre respectuoase venerabilului d. Urechia, care a reprezentat pe Români cu atâta demnitate, curaj şi energie, atrăgându-şi admiraţiunea tuturor celorlalţi membri ai congresului, bine înţeles afară de Unguri, care s-au simţit foarte jenaţi de cuvântarea d-sale”.

Azi aceste manifestări ar putea părea modeste, dar pentru acele vremuri, în care interesele naţionale se câştigau, de obicei, în urma războaielor, o intervenţie reuşită într-un for internaţional însemna o speranţă în soluţionarea paşnică a unor probleme cu care se confrunta populaţia ţării în acea perioadă.

În aceeaşi albie a contribuţiilor de ordin politico-patriotic în sprijinul Unirii din 1859 se înscrie, întocmirea de V. A. Urechia, pe baza consultărilor avute cu Paul Bataillard [11], a unui „Memoriu” pentru Congresul de Pace de la Paris şi a altuia, destinat împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, în care urmărea să demonstreze, pe baza unor temeinice argumente, caracterul obiectiv al luptei românilor pentru făurirea statului naţional unitar modern. Cercetătorii au menţionat că aceste acţiuni „au prefigurat virtuţile sale de om politic lucid” şi şi-au pus amprenta pe întreaga sa personalitate, în epoca ce va urma [12, p. 269]. Anume, în perioadă aflării sale la Paris [13] omul politic în devenire V. A. Urechia, secretar al Comisiei organizate aici pentru propaganda intereselor româneşti, activist, publicist şi editor, şi-a format „conştiinţa comunităţii naţiunilor latine” [14, p. 898], ideal căruia i-a rămas fidel pe parcursul întregii sale vieţi. Prin urmare, patriotismul, în accepţia cuprinzătoare a lui V.A.Urechia, aşa cum transpare şi din faţetele multiple ale activităţilor sale, se configurează nu numai ca angajare fermă în lupta pentru împlinirea idealului naţional, ci se manifestă plenar şi prin promovarea respectului pentru valorile naţionale, pentru trecutul strămoşesc.

Astfel de atitudini erau cu atât mai semnificative cu cât momentul istoric necesita promovarea unei atare stări de spirit, contrapuse imperativ unui „patriotism de un caracter particular şi straniu”, practicat de o parte a boierimii timpului, în opinia scriitorului Anghel Demetriescu (de altfel, un admirator al lui V. A. Urechia, remarcându-i, cu multe argumente, „energia extraordinară”). Aceştia, constata Demetriescu, „ne învaţă pe noi indiferenţa, pe străin – dispreţul pentru noi… A fi patriot, pentru democraţii noştri, însemnează a fi contra trecutului nostru. Patriotismul lor constă în a detesta aristocraţia şi toate aşezămintele trecutului nostru. Acest patriotism este, în fond, ura contra a tot ce este românesc. El ne insuflă numai neîncredere şi nedisciplină. În loc de a ne uni contra străinilor, el ne împinge spre războiul civil! Adevăratul patriotism nu este iubirea de pământ, ci iubirea de trecut, respectul pentru generaţiile ce ne-au precedat…” [15, p. 400].

Reîntors în ţară, în 1858, Urechia va susţine tranşant în presă ideea latinităţii românilor şi a continuităţii conştiinţei latine. Aici, continuă ca gazetar activitatea editorială începută în Paris, demarând editarea, la 9 martie 1861, la Iaşi, a gazetei politice „Dacia”, publicaţie în paginile căreia va promova idealul unităţii naţionale, va efectua o campanie de sprijinire a ideii „Unirii definitive”, lansată de domnitorul Alexandru Ioan Cuza, orientată şi spre solidarizarea cu „acţiunile de protest ale fraţilor de dincolo de Carpaţi împotriva rezoluţiei imperiale din 27 decembrie 1860 prin care se decreta încorporarea Banatului la Ungaria” [16].

Apariţia ziarului, al cărui nume reuşea să sugereze direct intenţia editorilor, a avut o rezonanţă favorabilă în societate. Programul anunţat al publicaţiei era exprimat clar şi stimulator: „Stindardul nostru este acela al românismului, în jurul căruia noi facem apel cu toţii, fără distincţiune de credinţele lor politice, de opiniunile lor. Dinaintea noastră casta dispare ca să facem loc la tot românul, fie basarabean, transilvean, muntean ori vălean… Noi nu ne vom crede fericiţi, până când trâmba Carpaţilor nu se va netezi dinaintea noastră; până când vârfurile cele măreţe nu vor subzista decât ca să ne recheme faptele nemuritoare ale strămoşilor noştri” [17, p. 1].

Considerat a fi părintele „românismului” (un concept lansat şi promovat încă din 1858, înţeles de cărturar drept un concept cuprinzător, „nu cauză de partid, ci cauză naţională”, după cum a afirmat într-un articol, publicat în gazeta „Adunarea naţională” [18, p. 1]), Urechia accentua, în publicistica sa, acel element al sentimentului naţional al românilor, care se referea la etnogeneza poporului român, la descendenţa lui latină, la continuitatea şi permanenţa românilor în teritoriile locuite de ei. În fond, destinul neamului românesc a fost determinat de-a lungul secolelor de ideea originii romane. Ideea romanităţii, în accepţia lui Şerban Papacostea, a fost „o convingere care, mai mult poate decât oricare alt factor, explică „enigma şi miracolul istoric” al supravieţuirii poporului român [19, p. 5].

Tocmai în acest context, se profilează, ca o „suprasarcină” a operei sale, misiunea asumată de „a deştepta pe toate căile conştiinţa naţională”; or, pentru Urechia, conştiinţa naţională era singura cetate în care ţara sa putea dăinui, ca o insulă latină, înconjurată de atâtea neamuri eteroetnice [20, p. 28].

De-a lungul anilor, în centrul atenţiei sale s-a plasat meditaţia asupra destinului românilor ca naţionalitate în legătură cu mişcarea largă, panlatină, reflecţia asupra modalităţilor de a-l influenţa şi a rolului pe care argumentele de ordin istoric îl pot avea în noile reaşezări de pe continent şi în marile decizii europene [21, p. 164].
Urechia acorda presei o însemnătate aparte în viaţa politică a ţării, în realizarea „concordiei naţionale”, fapt ce poate fi constatat şi din lucrările publicistice în care accentua importanţa împăcării între diversele tabere politice, „între toţi bărbaţii noştri de stat şi între ziarele politice pe terenul naţional şi în faţa neamicilor care ne bat la uşă”. Punând, ca de obicei, accent pe spiritul naţional, V. A. Urechia lansa un apel pentru presa românească, „presa, care apără interesele adevărat naţionale, să dea semnalul încetării focului dintre noi, ca cu toţii să ne îndreptăm spre apărarea fruntariilor noastre ameninţate. Face-va mai puţin presa română decât făcură cei doi dulăi ai lui Orole, regele dacilor, care încetară a se sfâşia între dânşii când lupul li se arătă în apropiere? Aceia se năpustiră asupra lupului inamic comun cu unite puteri şi lupul fu doborât la pământ” [22].

Nicolae Iorga a apreciat efortul depus de V. A. Urechia în activitatea politică, descriindu-l drept unul din „ajutătorii în ziaristică ai mişcării pentru Unire” [23, p. 121]. Fidel acestui spirit, Urechia, la revenirea în patrie, după perioada pariziană, a editat la Iaşi, împreună cu Iancu Codrescu, ziarul unionist „Zimbrul şi Vulturul”. Mai apoi, s-a produs fuziunea acestei publicaţii cu „Steaua Dunării”, editată de Mihail Kogălniceanu. „La şcoala de la „Steaua Dunării” şi-a perfectat V. A. Urechia cunoştinţele de ziaristică pe care şi le însuşise încă de pe când învăţa la Paris… Nu după mult timp, împrejurările au făcut să rămână în seama lui redacţia „Stelei” [24, p. 164]. Fiinţarea noii publicaţii, care-l avea ca redactor pe Kogălniceanu între 1856–1860, dar şi pe V. A. Urechia, pe V. Mălinescu şi I. Codrescu, se va desfăşura în intervalul de timp dominat de pregătirea şi desfăşurarea Unirii Principatelor, eveniment la care Urechia s-a angajat plenar. Deşi e considerată gazetă a Unirii, aceasta se va asocia cu opiniile şi tendinţele literare paşoptiste şi va contribui la perpetuarea spiritului critic promovat anterior de „Dacia Literară”. V. Alexandrescu Urechia a semnat aici, printre altele, un important studiu, „Schiţări ale Literaturii române”, precum şi capitole din cursurile destinate studenţilor săi de la Facultatea de Litere din Iaşi, în consens cu aprofundarea înţelegerii de către neobositul cărturar a faptului că pe lângă scopul politic, revistele trebuie să răspundă şi nevoilor de învăţătură, de educaţie. Poate de aceea, în activitatea ziaristică ulterioară, Urechia, conştient de menirea civică şi educativă a presei, fără a renunţa la stimularea sentimentelor naţionale, a popularizat mişcarea literară autohtonă, a exploatat inspiraţia din istoria naţională sau din realităţile societăţii româneşti. S-a produs, respectiv, încercarea de a inculca patriotismul prin sensibilizarea audienţei în raport cu lucruri şi valori simple, cotidiene.

Astfel, plecând tot de la documentul istoric, V. A. Urechia consemnează istoria unor locuri ce par banale, dar care fac parte din istoria Bucureştilor de altădată. El evocă nu numai oameni şi obiceiuri demult apuse, dar şi palate, hanuri, târguri, prăvălii, despre care mai vorbesc doar cronicile. Materialele publicate în paginile „Informaţiunilor bucureşcene”, „organ al faptelor politice, comerciale, industriale, profesionale, literare, bibliografice şi artistice”, animat de Urechia, relatau istoria primelor pavele cu piatră, primei berării din Bucureşti. Oricum, multe din articole aveau tentă politică şi Urechia, relua aici difuzarea unor viziuni politice, atunci când le considera valabile în cadrul climatului şi conjuncturii politice generale şi europene. Tradiţional, materialele nu erau semnate, dar o bună parte dintre acestea, ca şi în cazul altor publicaţii, în care a colaborat ori le-a gestionat, au fost scrise de Urechia.

În opinia lui Vistian Goia, principalul său biograf, începând din perioada unionistă şi până în 1873, Urechia a fost unul dintre cei mai activi gazetari români. Cu toată dispersarea energiei, ilustrată prin amplul spectru de preocupări, Urechia a ştiut mereu să-şi păstreze trăsăturile statornice ale firii, care nu întârzia să se reflecte în creaţie. Un comentariu al activităţii sale la publicaţia „Românul”, de exemplu, arăta că scriitorul a avut meritul de „a deprinde publicul românesc cu problemele constituţionale […] prin polemica lui politică, prin felul de a ataca problemele, prin entuziasmul retoric cu care a apărat ideea libertăţii, a făcut pedagogia politică a corpului electoral” [25, p. 204].

O axă esenţială a preocupărilor cărturarului era formarea culturală a concetăţenilor, considerată drept o condiţie primordială pentru dezvoltarea şi progresul ţării. „Cultura este arma cea mai puternică, scria, în 1870, V. A. Urechia. – O naţiune incapabilă de a se putea dezvolta, este incapabilă de a-şi apăra existenţa. De aceea, toate naţiunile, recunoscând cultura de primă condiţie a existenţei şi măririlor, s-au străduit să-şi întrebuinţeze toate forţele spre a înainta în cultură” [26, p. 1].
Devine, astfel, explicabil, de ce publicistica lui Urechia era impregnată de o atenţie însemnată faţă de istoria naţională, arheologie, etnografie, heraldică, semnalând în paginile publicaţiilor pe care le edita sau la care colabora, numeroase informaţii despre istoria românilor, despre originea lor latină, probate cu dovezi bibliografice, arheologice, lingvistice ş.a.

Din această categorie fac parte, de exemplu, publicaţiile ce ţin de etapa bucureşteană a activităţii sale. Ciclul denumit „Potriviri de vremi. Viaţa în trecut’’ include fie întâmplări imaginate de scriitor şi aşezate în cadru istoric, fie naraţiuni pe care autorul le construieşte pornind de la fapte reale, petrecute în trecutul mai mult sau mai puţin îndepărtat („Scandalul din 1800”, „Cu de-a sila la biserică”, „Petrecere la curte”, „O sinucidere în 1817” etc.). Fin observator al oamenilor şi obiceiurilor timpului, înzestrat cu evidente calităţi de reconstituire a mediilor umane, a atmosferei ce domina cultura românească la sfârşitul veacului al XIX-lea, V. A. Urechiă a lăsat pagini ce atestă calităţile sale de ,,cronicar’’ al unor situaţii şi manifestări morale de mare interes documentar şi potenţial educativ.

Lucrările de memorialistică propriu-zisă, adunate sub titlul „Oameni şi fapte din trecutul de ieri”, au fost publicate, în parte, în volumul de ,,Legende române’’ (1896). Ele prezintă întâmplări interesante legate de unele personalităţi din vremea sa. Memorialistul, păstrând toată viaţa un cult pentru cei înglobaţi generic la ,,generaţia paşoptistă’’, relatează, cu umoru-i caracteristic, întâmplări din viaţa acestora, salvând din uitare chipuri reprezentative: M. Kogălniceanu, V. Alecsandri, C. A. Rosetti, ş. a. (,,Cum am cunoscut pe Alecsandri’’, ,,Sunteţi toţi vagabonzi!’’, ,,Şuba lui V. Alecsandri’’ ş. a.).

O altă parte a memorialisticii a fost publicată în paginile ziarului ,,Apărarea Naţională’’ sub titlul „Din tainele vieţii şi Amintiri contimporane”. Având un caracter mai mult autobiografic, în aceste schiţe este reînviată copilăria scriitorului, anii de şcoală, dar şi evenimente şi personalităţi ale vieţii sociale, politice, culturale ale timpului. Se desprinde, şi din aceste pagini, un sentiment de ataşare patriotică pentru valorile ţării şi ale neamului, care a reprezentat o constantă a activităţii lui V. A. Urechia.
Scrierile sale publicistice au fost o expresie a angajării, desfăşurate mai mult pe terenul susţinerii, militante şi combative, a valorilor pe care le-a promovat cu maximă consecvenţă. De exemplu, în anul 1869, academicianul a publicat, în paginile gazetei „Adunarea Naţională”, o scrisoare prin care populariza şi susţinea principiile românismului [27, p. 1]. În alte circumstanţe, în 1870, prin intermediul foii „Informaţiuni bucureştene”, scriitorul aducea la cunoştinţa opiniei publică efaptul că la Vaţ a fost închis „demnul şi zelosul apărător al românilor şi independenţei Transilvaniei”. Cu această ocazie Urechia făcea apel şi la sufletul românilor rugându-i să ajute familia fostului redactor de la „Federaţiunea”, care luptase pentru cauza unităţii româneşti [28, p. 1].

Comentănd, în mod detaliat, cu amănunte elocvente, încercând să înregistreze cât mai precis diapazonul intervenţiilor publicistice şi iniţiativelor editoriale din cadrul prodigioasei activităţi publicistice a lui V. A. Urechia, Remus Zăstroiu, autorul unui important studiu în domeniu, constata: „Nicicând după 1870, publicistica lui nu va mai regăsi înflăcărarea şi disponibilitatea pentru lupta prin scris pe care le manifestase în anii ‚60. Se încheiase atunci o epocă…”, surprinzând metamorfozele presei, tributare circumstanţelor timpului, cărora nu puteau să nu se conformeze şi oamenii de creaţie: „în locul idealurilor paşoptiste şi unioniste se afirmau acum comandamente politice şi sociale, şi în noile împrejurări era nevoie de alte mijloace gazetăreşti…” [29, p. 173].

Transformările sociale influenţau modalităţile de exprimare, nu şi substanţa intervenţiilor scriitoriceşti. Totodată, în cazul operei lui V. A. Urechia, mai ales, considerăm oportun a adopta o abordare extinsă a conceptului în cauză, întrucât elementul publicistic s-a profilat, cu toată ponderea, nu doar în bucăţile publicistice propriu-zise, destinate paginilor de ziar sau revistă, ci în întreaga multitudine de forme, incluzând discursuri, conferinţe si prelegeri, luări de poziţie, prefeţe, însemnări, broşuri, sinteze (în acest context ar fi incorect a nu aminti astfel de lucrări – marcate de un intens mesaj mobilizator ca albumul „Voci latine. De la fraţi la fraţi (prima culegere de adeziuni a gintei latine la mişcarea naţională din Transilvania şi Banat)”, apărut în 1894 şi difuzat în toată Europa, fiind închinat „marilor apostoli ai naţiunii române”, care include 147 de adeziuni ale unor personalităţi şi instituţii din ţările latine, sau „Albumul Macedo-Român”, o altă lucrare de referinţă şi de rezonanţă, un „real simbol de pace, de adevărată înfrăţire, prin reciproca respectare a drepturilor”, după cum e menţionat în prefaţa, semnată de Urechia, un album alcătuit prin colaborarea a 173 de scriitori şi artişti, „un monument de simpatie pentru cultura românilor din Peninsula Balcanică” reunind studii istorice, lingvistice, etnografice, geografice, de folclor, versuri, proză semnate de cei mai „iluştri scriitori ai Europei şi ai românilor”). Aceste lucrări au fost şi ele o expresie a angajării ferme în luptă pentru afirmarea nobilelor principii.
Preocupările lui Urechia pentru istoria şi întregirea neamului românesc transpar şi din corespondenţa sa cu importanţi oameni de cultură şi patrioţi ai acelor vremuri, şi din luările de cuvânt la numeroase colocvii şi simpozioane internaţionale. Adoptând, de multe ori, modalitatea unui discurs direct, pătrunzător şi emoţionant, intervenţiile scriitorului au suplimentat publicistica sa şi s-au înscris firesc în contextul palpitant al evenimentelor. O parte din corespondenţa întreţinută de Urechia cu înaintaşii vremii ar putea constitui o sursă importantă, cel puţin la fel de valoroasă ca şi unele articole ale sale din presă sau unele prelegeri, pentru reconstituirea climatului social-cultural şi politic al acelor timpuri în care se hotăra soarta românilor pentru multe decenii înainte. Şi în scrisori, predomină patriotismul şi preocupările publicistului pentru ţară.

Publicistica lui V. A. Urechia, dar şi cea aparţinând celorlalţi mari înaintaşi, nu poate fi înţeleasă dacă se face abstracţie de intensitatea sentimentelor şi acţiunilor patriotice, de energia şi de timpul acordat de aceştia problemelor cu care se confrunta ţara, atât politice, cât şi economice şi de cristalizare social-culturală. De fapt, această publicistică, în ansamblu, poate fi asemuită cu o radiogramă, aşa cum a scris acad. Alexandru Zub, referindu-se la evoluţia în timp a unei reviste: „întreaga mişcare culturală (şi social-politică – n.n.) a epocii poate fi urmărită în cuprinsul revistei, ca într-o radiogramă” [30].

Cuprinsul operei lui V. A. Urechia configurează o astfel de radiogramă, căci, risipite prin publicaţiile vremii – iar ele au fost, cel puţin, douăzeci de periodice fondate şi redactate, tribune ale exprimării poziţiei, atitudinii, pledoariei, alte, nu mai puţin de douăzeci, mărturii ale colaborării, şi încă vreo zece titluri de ziare în alte ţări – scrierile publicistice ale lui V. A. Urechia, fiind, în totalitatea lor, expresie plenară a fenomenului „gazetărie-apostolat”, despre care scria Octavian Goga [31, p. 128], şi-au adus contribuţia la conturarea portretului epocii, căreia V. A. Urechia s-a străduit să-i fie pe măsură.

Referinţe bibliografice:
1. Victor Moraru, În căutarea adevărului şi a esenţei lucrurilor (Vocaţia publicistică a lui Ion Druţă). În: opera lui ion druţă: univers artistic, spiritual, filozofic. Vol. 1, Chişinău: CEP USM, 2004, pp. 345-367.
2. Zanfir Ilie (coord.), Faţete ale publicistului şi memorialistului Vasile Alexandrescu Urechia, Galaţi: Axis Libri, 2013. 212 p.
3. Gabriela Drăgoi, Literatul V.A.Urechia. În: Anuarul de lingvistică şi istorie literară (Academia Română, Filiala Iaşi, Institutul de Filologie Română), 1976, Tom XXV, pp. 165-170.
4. Bogdan Petriceicu Hasdeu, V. A. Urechia – evocare. În: Analele Academiei Române, Seria II, Tom 24, 1901–1902, pp. 62–65.
5. Constantin Marinescu, Naţional şi universal în cultura română, Iaşi: Editura Samia, 2014. 254 p.
6. Opiniunea, an I, 1857, nr. 1.
7. Constantin Marinescu, V.A.Urechia şi unitatea naţional-statală a românilor. În: Academia Română. Memoriile Secţiei de Ştiinţe istorice. Seria IV, Tom. IX, Bucureşti: Editura Academiei, 1984, pp. 112-125.
8. Ştefan Meteş. Din relaţiile şi corespondenţa poetului G. Sion cu contemporanii săi, Cluj: Pallas, 1939. 358 p.
9. Nedelcu Oprea. Vasile Alexandrescu Urechia. Preocupări bibliologice. [On-line]: www.bvau.ro/urechia.html (Accesat 30.01.2014).
10. V.A. Urechia, Uniunea Interparlamentară. A VI-a Conferinţă a Uniunii, la Bruxelles, în 1895: Raport la grupul parlamentar român. – Bucureşti: Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1896. 78 p.
11. Nicolae Iorga, Un colaborator francez al Unirii Principatelor: Paul Bataillard. În: Academia Română. Memoriile Secţiunii istorice. Seria III, Tom I, Mem. 7, Bucureşti: Cultura Naţională, 1923, pp. 310-325.
12. Constantin Marinescu, V. A. Urechia, personalitate proeminentă a istoriei şi culturii naţionale. Rezonanţe europene. În: Constantin Marinescu. Scrtiitori şi cărturari români, Iaşi: Editura Samia, 2013. 434 p.
13. Vistian Goia, V. A. Urechia: studiu monografic, Bucureşti: Minerva, 1979. 264 p.
14. Paul Păltănea, V. A. Urechia – Interferenţe cu lumea spaniolă. În: Românii în istoria universală. Vol. III, Iaşi: Universitatea „Al. I. Cuza”, 1988, pp. 897-909.
15. Anghel Demetriescu, Boierimea românească. À propos de „Legende române şi reminiscenţe” de V. A. Urechia. În: Anghel Demetriescu, Opere. Ediţie îngrijită de Ovidiu Papadima, Bucureşti: Fundaţia pentru literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1937. 412 p.
16. Paul Păltănea, Contribuţii privind colaborarea dintre V. A. Urechia şi românii din Transilvania, În: Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca: Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei, 1997, pp. 87-105.
17. Dacia, 1861, an 1, N 1.
18. Adunarea Naţională, an I, 1869, 11 mai.
19. Şerban Papacostea, Cuvânt înainte. În: Adolf Armbruster. Romanitatea românilor. Istoria unei idei. Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti: Editura Enciclopedică, 1993. 344 p.
20. Darea de seamă a dlui V. A. Urechia citită la 24 noiembrie 1890, cu prilejul jubileului a 25 de ani de la fondarea Atheneului, Bucureşti: Tipografia Curţii Regale F. Göbl, 1894. 38 p.
21. Anişoara Popa, V.A. Urechia istoric, Galaţi: Editura Fundaţiei Academice Danubius, 2001. 303 p.
22. Notă nesemnată, apărută în Adunarea Naţională, 1869, 8 iunie.
23. Nicolae Iorga, Istoria presei româneşti, Bucureşti: Muzeul Literaturii Române, 1999. 209 p.
24. Gheorghe Hâncu, Mihail Kogălniceanu – îndrumător al presei româneşti. În: Centenarul revistei „Transilvania”. – Sibiu: Biblioteca „Astra”, 1969, pp. 163–172.
25. Pamfil Şeicaru, Istoria presei, Piteşti: Paralela 45, 2007, 335 p.
26. Informaţiunile bucureştene, an 1, 1870, 12-13 februarie.
27. Adunarea Naţională, an 1, 1869, nr. 1.
28. Informaţiunile bucureştene, an 1, 1870, nr. 39.
29. Remus Zăstroiu, Activitatea publicistică a lui V. A. Urechia în epoca Unirii. În: Anuarul de Lingvistică şi istorie literară (Academia Română, Filiala Iaşi, Institutul de Filologie Română), 1976, Tom XXV, pp. 170-175.
30. Alexandru Zub, Junimea. Implicaţii istoriografice (1864-1885), Iaşi: Editura Junimea, 1976. 383 p.
31. Octavian Goga, Mustul care fierbe. Publicistică/ Prefaţă de Teodor Vârgolici, Bucureşti: Scripta, 1992. 336 p.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>