Edmond Cros: sociocritica ca ştiinţă multidisciplinară

Being relatively used in the literary theory and criticism (1970), social critic will acquire in a short time multiple explanations of terminology and will get a clear trend towards autonomy. The first attempts to define the social critic term belong to Claude Duchet and Edmond Cros. This article will focus on research conducted by Cros, who categorizes the social critic at the intersection of several disciplines as: structuralism, semiology, history, psychoanalysis, etc. Privileging the linguistic study of the texts. La sociocritique and Le sujet culturel presents a summary of this perspectives , being the expression of an integrated vision and incorporating the study of literature about methodologies researches on other social discursal practices.

Keywords: social critic, cultural topic, morphogenesis, genotext, phenotext, ideology, ideos.

Interacţiunea dintre societate şi opera artistică a fost semnalată şi tratată în diverse studii încă din antichitate, relaţiei inseparabile între mediul social şi operă acordându-i-se o atenţie sporită începând cu secolul al XVII-lea. Drept consecinţă a mai multor secole de cercetare, literatura a început să fie considerată rezultat al uzitării inedite a materialului lingvistic de către colectivitatea umană şi deci o „expresie a societăţii” [1, p.87], iar scriitorul a devenit inseparabil de ea şi „nu poate fi examinat în afara societăţii şi, prin urmare, în afara condiţiilor socio-economice în sânul cărora se află” [2, p.49]. Lucrările care au încercat să impună perspectiva sociologică pentru interpretarea textului literar au conturat un fenomen ştiinţific efervescent, culminând actualmente cu sociocritica, disciplină menită să elucideze textul ca discurs al socialităţii.

Intrată relativ recent în uzul teoriei şi criticii literare (anii 1970), sociocritica va cunoaşte, în scurt timp, multiple precizări terminologice şi o tendinţă vădită spre autonomizare. Traseul ei începe cu o serie de postulate pragmatice expuse în articolul Pour une socio-critique ou variations sur un incipit de Claude Duchet la Paris şi, în paralel, cu studiile efectuate de Edmond Cros, la Montpellier. Deşi sunt contemporani, aceştia propun diferite perspective de interpretare: Claude Duchet pune în circulaţie noţiunile „valoare textuală”, „co-text”, „sociogramă” şi pledează pentru o viziune socioistorică asupra scriiturilor literare, pe când Edmond Cros promovează o abordare multidisciplinară, sociocritica devenind la el o disciplină atotcuprinzatoare cu certe tangenţe cu semiologia, structuralismul, istoria, lingvistica, psihanaliza etc. Sociologia în varianta Edmond Cros privilegiază vădit studiul lingvistic al textelor.

În cele ce urmează, ne vom focaliza atenţia asupra contribuţiei lui Edmond Cros. Cercetătorul francez este o figură emblematică în domeniu, impunându-se ca autor al unor termeni, teorii şi viziuni inovatoare în interpretarea literaturii. Profesor emerit la Universităţile din Montpellier, Kansas, Virginia, Montréal, Pittburgh, preşedinte de Onoare al Institutului Internaţional de Sociocritică, fondator a două reviste (Imprévue şi Sociocriticism) şi coordonator al C.E.R.S.-ului (Centrul de studii şi de cercetări sociocritice) din Montréal, Edmond Cros şi-a consacrat activitatea ştiinţifică cercetărilor de sociocritică a textului. Perspectiva de interpretare pe care o promovează şi o dezvoltă îşi găseşte reflectarea în lucrările La sociocritique şi Le sujet culturel. Aceste studii sintetice se centrează, în mod deosebit, pe problema subiectului cultural, unind astfel „sociocritica de o nouă teorie a subiectului” [6].

Studiul La sociocritique începe cu o incursiune în istoricul conceptului în vederea explicării originilor fenomenului. Autorul consideră că naşterea sociocriticii se datorează efervescenţei teoriilor din a doua jumătate a secolului al XX-lea şi, mai ales, dezbaterilor şi polemicilor dintre structuralişti şi marxişti. Primii optează pentru o abordare contrară teoriei sociologice, de vreme ce «gândirea structuralistă se străduie să abolească istoria» [2, p.12]. Marxiştii susţin strânsa corelaţie dintre text şi contextul social. Cu toate acestea, structuraliştii îşi au rolul lor în fondarea sociocriticii, metodologia preluată de la ei a permis integrarea istoriei în structurile textuale. În acelaşi timp, prin filiera analizei structurale se accede la analiza dialectică. În opinia structuraliştilor, sociocritica îşi are originea la intersecţia „materialismului dialectic şi a psihanalizei” [2, p.7], iar sarcina ei este de a aduce un suflu nou în interpretările de factură sociologică. Sociologii marxişti îşi alimentează unele teorii din lucrările lui Lacan, Althusser, Michel Foucault. Studiile lui Edmond Cros – Théorie et pratiques socio-critiques, Henri Lefebvre – Réflexions sur le structuralisme et l’Histoire dar şi altele vin să argumenteze de acum încolo interacţiunea dintre istoricitate şi operă.

În studiul său Edmond Cros consacră originilor sociocriticii un întreg capitol în care dezvăluie fundamententele ei teoretice, de la creaţia lui Bahtin, Goldmann, Lukács până la polemicile care au anticipat explozia de teorii. Astfel, în această efervescenţă de teorii se înscriu şi studiile lui Lacan, Althusser, Michel Foucault.

Pornind de la teoriile marxiste, Louis Althusser „percepe discursul ca practică socială specifică” [2, p.14] care se „mulează” pe situaţiile existenţiale. Tot el este cel care introduce în circuitul teoretic sintagma „lectură simptomală”, care semnifică focalizarea lecturii mai curând asupra „a ceea ce textul tace decât asupra ceea ce exprimă” [2, p.15]. Preluând tezele althuseriene, Jacques Lacan continuă cercetările asupra lecturii simptomale, punând accentul pe cunoaşterea adevărului şi a discordanţelor discursive. Sociocritica, conform ideilor lui Cros, îşi datorează existenţa consideraţiilor althusseriene şi lacaniene, centrându-şi efortul explicativ pe noţiunile de text şi subiect cultural.
O altă etapă în dezvoltarea sociocriticii ţine de numele lui Georg Lukács şi Lucien Goldmann. Georg Lukács repune în prim plan categoria Totalităţii, pledând totodată (pornind de la tezele lui Pascal şi Kant) pentru «non-valoarea absolută a lumii sociale pentru individ, inautenticitatea sa […] şi minima iluzie asupra unei posibilităţi de existenţă intramondenă valabilă» [2, p.17]. Dar meritul cel mai mare al lui Lukács rezidă în faptul că teoriile sale au ca argument ilustrativ romanul şi proclamă existenţa unui erou romanesc, în termenii lukácsieni – erou problematic, adică „eroi aflaţi în continuă căutare”, sau „personaje care sunt dominate de valori considerate ca fiind inaccesibile” [2, p.18], aceasta determinându-i să se supună adaptării iminente cu lumea. O altă parte a studiilor lui Lukács abordează problema tipologiei formei romaneşti, autorul făcând aici distincţie între: romanul idealismului abstract (cu eroul a cărui conştiinţă prea îngustă se ciocneşte în permanenţă de complexitatea lumii), romanul psihologic (al cărui erou, în opoziţie cu precedentul, are o conştiinţă prea largă pentru a se adapta la lume) şi romanul educativ, considerat a fi o sinteză a celor două tipuri de roman.

Continuând să-şi dezvolte ideile promovate în L’Âme et les formes   şi  La Théorie du roman, Georg Lukács reabordează problema autenticităţii şi fenomenul interacţiunii dintre contextul social şi text. Cu această ocazie, el propune un capitol cu caracter aplicativ, făcând referinţă la roman şi epopee, care se disting, în viziunea lui, prin faptul că  romanul dezvăluie societatea în opoziţie cu individul, în timp ce epopeea presupune o corespondenţă dintre lume şi sufletul/caracterul individual.

Filozoful ungar a exercitat o influenţă considerabilă şi asupra lui Mihail Bahtin. Problema formei genurilor literare este tratată de către cercetătorul rus în studiul său Problema conţinutului, a materialului şi a formei din volumul Estetica şi teoria romanului, în care realizează distincţia între formele conţinutului, calificate ca forme arhitectonice, atotcuprinzătoare, şi cele ale materialului, care se mulează pe primele şi sunt desemnate ca fiind forme ale compoziţiei.

Lucien Goldmann înscrie o nouă pagină în cercetările de factură sociologică. Structuralismul genetic impus de el depăşeşte viziunile anterioare, având un impact covârşitor asupra evoluţiei ulterioare a sociocriticii, iar datorită lui, metoda în cauză recuperează noţiunile de subiect transindividual, nonconştient şi viziunea despre lume a operei literare. Suflul nou pe care îl aduce această mutaţie în raport cu sociologia tradiţională constă în „noua concepţie a impactului dimensiunii sociale asupra obiectului literar” [2, p.23]. Cercetătorul se bazează pe diverse concepte de natură psihologică (datorate lui Freud) şi epistemologică (preluate de la Hegel, Marx, Gramsci, Lukács). Literaritatea operelor de ficţiune redevine prioritară. Datorat, în opinia lui Goldmann, lui Georg Lucács, structuralismul genetic marchează o revenire la istoricitate, presupunând înţelegerea şi motivarea acţiunii oamenilor şi scopurilor de care sunt ghidaţi. Considerat a fi un „pseudomarxism” [2, p.29], structuralismul genetic îşi propune să reflecte „dependenţele directe, dincolo de ideile şi ideologia epocii, dintre structura socială şi economică a societăţii, pe de o parte, şi structura creaţiei literare, pe de altă parte” [2, p.30].

Etapa care marchează trecerea de la structuralismul genetic la sociocritică ţine de însuşirea unor concepte-cheie care se referă în mod deosebit la subiectul transindividual şi la non-conştient. Deşi structuralismul genetic a exercitat o influenţă considerabilă asupra sociologiei literaturii şi a sociocriticii, cea din urmă se autonomizează treptat, iar termenii pe care i-a pus în circulaţie au definit practicile discursive într-o manieră mai precisă. Cercetările tind din nou să releve interacţiunea dintre societate şi opera literară, în special sub două aspecte: determinarea vizibilităţii sociale a scriitorului şi a modalităţilor de transcriere a acestei vizibilităţi. Se susţine că vizibilitatea socială a individului este limitată, căci textul literar este incapabil să reprezinte complexitatea societăţii, în măsura în care scriitorul nu se poate sustrage realităţii exterioare nici prin riscul de a se identifica cu subiectul colectiv. În vederea elucidării acestui fenomen, Goldmann apelează la conceptul „neconştient”, care justifică raporturile subiecţiilor sociali, raporturi inaccesibile receptării imediate. Motivaţia introducerii termenului dat Goldmann o caută în afirmaţiile lui Pierre Bourdieu: „Subiecţii nu deţin întru totul importanţa comportamentelor lor ca dată imediată a conştiinţei, şi […] comportamentele lor conţin întotdeauna mai mult sens decât îl ştiu sau doresc” [2, p.35]. Contrar inconştientului, acest spaţiu, nefiind refulat, privilegiază reproducerea ideologiei. Categoria subiectului transindividual se referă la subiectul colectiv, care împărtăşeşte acelaşi discurs (sau sociolect), distingându-se totuşi prin ansamblul de „aspiraţii, sentimente şi idei care reunesc membrii unui grup şi îi opune altor grupuri.” [2, p.24], cu toate variaţiile semiotice şi conotaţiile sociale pe care le implică. Iminent devine faptul că „fiecare individ face parte, într-un anumit moment din viaţă, dintr-un mare număr de subiecţi transindividuali (altfel spus, colectivi)” [3, pag.19].

Sociocritica îşi extrage esenţa din sociologia literaturii. Deşi sociocritica vine în continuarea sociologiei într-o formulă reinventariată, există şi atribute care le disting. Astfel, spaţiul lor comun îl constituie nu doar analiza textului literar, ci şi „după cum spunea Claude Duchet […] interiorul textului, adică «organizarea internă a textelor, a sistemelor lor de funcţionare, legăturile semantice, tensiunile lor, ciocnirea dintre cunoştinţe şi discursuri eterogene.»” [2, p.37]. Edmond Cros consideră că o diferenţiere substanţială între sociologia literaturii şi sociocritică se produce la nivel semiotic, realitatea fiind supusă, sub efectul scriiturii, unei transformări semiotice, unei modificări prin care trăirile individuale sau colective sunt reorganizate şi resemantizate. De asemenea, se focalizează atenţia asupra „problemei meditaţiilor şi a procesului de producere semiotico-ideologică, proces care nu este conceput ca construcţie a coerenţei, dar ca apariţie a unei coincidenţe de contradicţii” [p.37], impunând stabilirea unor distincţii dintre meditaţiile sociodiscursive şi cele instituţionale, fenomene care afectează, implicit, scriitura literară. Meditaţiile instituţionale impun abordarea literaturii ca dublă valoare: simbolică şi comercială. Prima perspectivă vizează multitudinea de semnificaţii pe care le conţine textul literar, pe când a doua neglijează calitatea artistică, literatura fiind văzută doar ca obiect comercial supus legilor pieţii.

Cu această ocazie, se face trimitere la lucrările lui Claude Duchet, Pierre V. Zima, Renée Balibar, Marc Angenot sau Régine Robin. Situaţia sociolingvistică la Zima echivalează cu discursul social la Marc Angenot şi Régine Robin, sau cu conceptele de formaţie discursivă la Cros. După cum am spus anterior, Claude Duchet lansează conceptele „valoare textuală”, „co-text”, „sociogramă”, cea din urmă fiind considerată „un ansamblu vag, instabil, conflictual de reprezentări parţiale centrate în jurul unui nod, interacţionând unele cu altele.” [2, p.40]. Carenţa tezei sale constă în faptul că se raportează la text înţeles doar ca produs, pe când Marc Angenot, spre deosebire de Duchet, consideră că un interes aparte prezintă şi momentele pretextuale sau anumite pasaje cu valoare educativă. Definit ca fiind „tot ceea se se spune într-o societate” [2, p.39], discursul social străbate terenul sociogramei, care, în unele situaţii, apare şi ca spaţiu de confruntări polifonice.

Meditaţia, componentă-cheie a sociocriticii, presupune revizuirea relaţiei dintre actul vorbirii şi cel al scriiturii. Nu putem pune un semn de echivalenţă între cel care vorbeşte şi cel care citeşte, întrucât „eul care scrie este diferit de eul care vorbeşte” (Roland Bathes) [2, p.41]. Actul vorbirii este, prin definiţie, social – doar într-un colectiv se formează deprinderile de comunicare. Mihail Bahtin confirmă aceasta: „…orice enunţ este «produsul unei situaţii sociale complexe” [2, p.50]. Copilul deprinde a vorbi în interacţiune cu alte persoane, prin actualizarea faptelor de limbă existente.

Un loc aparte în cadrul perpspectivei sociocritice îl deţine specializarea discursurilor. Acest fapt este condiţionat (după Ursula şi Jürgen Link) de diviziunea muncii. Anume varietatea de discursuri care iau naştere din diverse situaţii de comunicare devine un factor important în structurarea societăţii.

Semnul este expresia unei comunicări şi, prin urmare, are un caracter social. El se concretizează în urma unei „activitaţi mintale” [3, p.16]. Considerat în legătură cu alte semne, fiecare semn face trimitere la o situaţie semiotică. În consecinţă, condiţia subiectului devine un element-cheie în cadrul perspectivei sociocriticii. Fie că este perceput ca agent responsabil şi conştient de propriile acţiuni, fie ca pacientul care suferă acţiunea, determină reactivarea discuţiei despre nivelurile conştiinţei: preconştientul, conştientul, inconştientul şi neconştientul, şi relaţiile pe care acestea le presupun.

Teoria sociocritică a textului implică revizuirea a înseşi noţiunii de text. El „este istoric legat de instituţii ca: dreptul, Biserica, literatura, învăţământul; textul este un obiect moral” [4]. Textul permite încorporarea contextului social. Datorită influenţei lingvisticii generale asupra criticii literare, transferului realizat de semiologie asupra literaturii se pune chiar problema unei semiologii literare. Aceşti factori condiţionează o abatere de la conţinut şi „filozofia adevărului” [p.47], iar centrul de greutate „se deplasează deci de la subiectul producător, care nu mai este considerat responsabil (sau autor), de la mesaj spre analiza naturii înseşi a materialului limbii.” [2, p.47]. Textul ca aparat translingvistic impune în prim-plan reevaluarea conceptelor „fenotext”, „genotext”, „intertext”. Dat fiind faptul că „nu este un obiect inert” [2, p.53], el implică un ansamblu de relaţii cu enunţurile anterioare. De fapt, „sociocritica nu se interesează de ceea ce semnifică textul, ci de ceea ce transcrie, adică de modalităţile de încorporare a istoriei, şi, de altfel, nu la nivelul conţinuturilor, dar la nivelul formelor” [2, p.53].

Sociocritica priveşte textul ca pe o monadă care ia naştere la intersecţia unor discursuri contradictorii, specifice societăţii. Interdiscursivitatea, în analogie cu intertextualitatea, este pentru Edmond Cros „un mozaic de discursuri eterogene şi uneori contradictorii, obţinute de subiectul cultural şi care alcătuieşte competenţa sa semiotică. Acest sistem compus din multiple reţele de semnificanţi dovedeşte lectura pe care a făcut-o subiectul cultural la timpul său şi, cu această ocazie, intervine ca focar activ al productivităţii textuale din momentul includerii sale în activitatea semiotică a scriiturii” [2, p.197]. Genotextul, element-cheie, reprezintă „spaţiul virtual în care structurile originale programează procesul de productivitate semiotică”. Textul deconstruieşte acest cumul „sub forma fenotextelor (…) la toate nivelurile textuale, în funcţie de specificitatea fiecăruia dintre ele, sintaxa mesajelor programate în prealabil” [2, p.55]. Fenotextul „face trimitere la textul imprimat” [2, p.55], iar genotextul reprezintă un termen mult mai complex, întrucât ţine de „nivelul abstract al funcţionării lingvistice” [2, p.55]. Pornind de la aceste atribute în studiul său Sémiotikée, Julia Kristeva consideră că „genotextul poate fi prezentat ca dispozitiv al istoriei limbii şi practicilor semnificante, ale căror cunoaştere este susceptibilă de posibilităţile tuturor limbilor concrete existente şi, în devenire, sunt „dăruite” înainte de a cădea mascate sau cenzurate în fenotext” [2, p.56]. Noţiunea „genotext” creează confuzii în gramatica generativă între structura profundă şi cea de suprafaţă, cea profundă fiind la Chomsky un indicator al performanţei.

Genotextul este calificat ca un enunţ la care accedem prin multiple căi. Definit ca fiind „un proces de transcodare a structurilor sociodiscursive în structuri textuale” [5], el este un spaţiu complex, constituit din mai multe elemente, taxate ca morfogenetice. Morfogeneza, la rândul ei, permite încorporarea materiei istorice şi permite funcţionarea genotextului, axându-se pe forme. Câmpul morfogenetic pretinde ca, de cele mai multe ori, textul să încorporeze materialul istoric prin modalităţi dialectice. Totul este pus sub semnul contrariilor: vechiul în opoziţie cu noul, inclusiv vs exclusiv, marginalizarea în raport cu integrarea socială etc.

Analiza sociocritică a textului impune urmărirea traseelor ideologice, ea poartă amprenta tulburărilor sociale, a crizelor de diversă natură, care au avut o influenţă nemijlocită asupra scriiturii, ea comportă influenţa diferitor curente de gândire ale timpului (darwinismul, teoriile eugeniste sau viziunea antropologică propusă de William Z. Riplay).
Edmond Cros dezvoltă teoria sociocriticii în baza ideii de subiect. Pornind de la premisa că această perspectivă se află la confluenţa dintre materialismul istoric şi psihanaliză, el percepe subiectul ca având o valoare dublă: ca eul conştient de propriile acţiuni şi ca eul care suferă acţiunea. Conştiinţa, conform concepţiilor lui Mihail Bahtin, reprezintă „un fapt socioideologic” [2, p.105-106], care se „iveşte şi se afirmă ca realitate doar prin încarnarea materială în semne” [2, p.106].

În paralel, se revine la lucrările lui Benveniste referitoare la teoria semnului. În opinia lui Edmond Cros, orice dovadă a existenţei găseşte reflectare şi materializare în semne, acestea devenind marcă a expresivităţii. Semnul este „de natură socială […], el materializează o comunicare şi, investind conştiinţa, trasează, în consecinţă, mărcile unui anumit tip de socialitate” [2, p.106]. Subiectul permite funcţionarea fenimenelor socioideologice doar prin intermediul semnelor. Acest fapt pretinde şi o corespondenţă deplină în consecuţia conştient-preconştient-inconştient-neconştient.

Actul vorbirii este unul de importanţă majoră în teoria subiectului, întrucât el asigură comunicarea între oameni, iar prin limbaj „omul se constituie ca subiect” [2, p.107]. De aici, dar şi prin raportarea la tezele lui Lacan şi ale lui Althusser referitoare la ideologie, autorul instituie termenul de subiect cultural, definit ca „locul unde operează trei instanţe […]: conştientul, inconştientul, neconştientul” [2, p.112]. Cultura presupune asimilarea de către subiect a limbajului şi a diverselor practici discursive şi sociale. Asimilând acest bun, subiectul individual nu este în măsură să influenţeze masele, or – cultura este un produs şi o experienţă colectivă, asupra căreia nu putem exercita presiune prin variaţiuni individuale şi ideologii personalizate, ci doar prin aderenţe masive.

În cazul subiectului cultural, eul acestuia se confundă cu alte euri, „eul este masca tuturor altora” [2, p.116]. Fiecare, la un moment dat, aparţine unui subiect colectiv (în funcţie de clasa socială, generaţie, profesie etc.) fiecare categorie socială este purtătoarea unui limbaj tipizat. Individul este considerat purtătorul unei „multitudini de discursuri, care sunt asimilate, în mod esenţial, în contextele de enunţare cu mutabilitatea lor potenţială, în strânsă dependenţă de situaţia de comunicare care le vehiculează şi le imprimă, pe alocuri, valoarea socială şi ideologică. Semnul este produsul unei situaţii complexe şi rămâne purtător de socialitate şi rezultat al interacţiunii: el păstrează în memorie spaţiul dialogic de unde provine” [2, p.123]. Subiectul cultural este în strânsă corelaţie cu subiectul transindividual sau ideologic, întrucât înlesneşte funcţionarea acestuia din urmă. Distincţia necesară este formulată de către autor în felul următor: „în timp ce subiectul transindividual este de ordin unidimensional, subiectul cultural defineşte un spaţiu complex, eterogen….” [2, p.127]. Cu toate acestea, el „ nu are o veritabilă viaţă autonomă. El nu există decât reproducând un obiect cultural sub forma unei organizări semiotice subiacente…. [2, p.131].

În opinia lui Edmond Cros, subiectul transindividual pare a fi definit imprecis la Goldmann, dar care îl consideră „un grup de indivizi care se consacră aceleiaşi activităţi, sunt supuşi la aceleaşi condiţii de lucru şi împart aceeaşi viziune despre lume.” [4].

Relevanţa textului cultural este reflectată într-un comentariu, cu caracter aplicativ, la Viridiana de Louis Bunuel. O ilustrare cu caracter practic este realizată în baza romanului modern din Spania. În temeiul acestor două importante scrieri, (Guzmán de Alfarache, de Mateo Alemán şi Don Quijote de la Mancha, de Miguel de Cervantès), Edmond Cros analizează modul de încorporare a istoriei şi absorbţia formelor şi discursurilor anterioare într-un text.

În final, autorul întreprinde o reconsiderare a termenului „ideologem”, pornind de la definiţia propusă anterior de Julia Kristeva care consideră textul un mecanism translingvistic şi de producere a sensurilor, rezultatul schimbului efectuat de către un destinatar şi un emiţător. Ea distinge două ideologeme: simbolul – tipic societăţii europene până în secolul XV, şi semnul – caracteristic societăţii şi romanului burghez.

În viziunea lui Edmond Cros, ideologemul este „un microsistem semiotico-ideologic subiacent unei unităţi funcţionale şi semnificative a discursului” [7]. Prin trimiteri analitice relevante la noţiunile „patrimoniu” şi „postmodernitate”, Edmond Cros demonstrează eficienţa sporită a sociocriticii în ştiinţa literară.

Primatul în raporturile sociocriticii îl reprezintă „încorporarea istoriei în spaţiul imaginar multidimensional al subiectului cultural” [2, p.183], a ansamblului de relaţii sociale şi a modalităţilor în care acestea sunt transferabile în materialul lingvistic.

În lucrarea Le sujet culturel Edmond Cros reia problematica subiectului începută în La sociocritique într-o manieră desfăşurată. Ea debutează cu nişte considerente menite să elucideze unele aspecte privind funcţionarea subiectului cultural, raporturile dintre subiect, subiectul transindividual, subiectul cultural. Operând distincţii clare în jurul categoriei de subiect, Edmond Cros introduce în circuit termenul „subiect cultural” care pare să se situeze perfect logic între noţiunile „subiect ideologic” şi „subiect transindividual”.

La sociocritique este un studiu de sinteză a perspectivelor intrate recent în uzul teoriei literare, a ansamblului metodologic şi al modalităţilor de funcţionare a formelor de cercetare a literaturii, umplând un gol pe linia semiotico-ideologică. Împreună cu Le sujet culturel, această lucrare de anvergură formează expresia unei viziuni integre şi integratoare asupra studiului literaturii şi asupra metodologiilor de studiere a altor practici sociodiscursive.

Referinţe critice:
1.     Grigore Ţugui, Interpretarea textului poetic. Repere teoretice şi metodologice, Editura Universităţii „Alexandru Iona Cuza”, Iaşi, 1997.
2.     Edmond Cros, La sociocritique, L’Harmattan, Paris, 2003.
3.     Edmond Cros, Le sujet culturel, L’Harmattan, Paris, 2005.
4.     Spécificités de la Sociocritique d’Edmond Cros. În revista: La Sociocritique d’Edmond Cros, 13 octombrie 2006,  http://www.sociocritique.fr/spip.php?article6
5.     Edmond Cros,  Du contexte sociohistoriques aux structures textuelles – Interdiscours et morphogénèse, În revista: La Sociocritique d’Edmond Cros, 24 noiembrie 2013, http://www.sociocritique.fr/spip.php?article50
6.    CRIST (Centre de recherche interuniversitaire en sociocritiques des textes), Manifeste, http://www.site.sociocritique-crist.org/p/manifeste.html
7.     Edmond Cros,  Redéfinir la notion d’ideologème. În revista: La Sociocritique d’Edmond Cros, 24 octombrie 2006, http://www.sociocritique.fr/spip.php?article10

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>