Eminescu: utopia lirică a Europei

The author tackles the issue of Bessarabia which is approached by Eminescu in his publicistics (history, general Romanian ethnic specificity, the act of annexation by Russia), situating it in the European context. There are analyzed in details the poet’s early poems from the cycle of The Dramatic Dodecameron in which the image of Bessarabia is found (Bogdan-Dragos, Musatin and the Codru), as well as the poems of May, especially Doina and the quatrain To the Arms.

Keywords: historical truth, law, „internal laws”, natural space, retrocession, alienation.

În spiritul viziunii sale organiciste Eminescu concepe Europa ca pe un organism, care este modelul unităţii şi dezvoltării organice. Ea are specificul ei:

„Europa pare-a fi capabilă de-a trăi continuu: cauza este că ea e tocmai partea aceea a Pământului, care în proporţiune cu întinderea ei teritorială are litoralele (ţărmii) cele mai multe. Şi marea nu este numai un element, ci o mare faptă economică, căci este un puternic mijloc de comunicaţiune, drumul popoarelor. Asta însemnează atâta, că Europa are facultatea, natura de-a întreprinde şi întreţine comunicaţiunea cu toată lumea şi din punctul acesta de vedere ea e situată în mijlocul lumii întregi” [1, p. 159].
În mai multe articole din Timpul Eminescu abordează Chestiunea Orientului, adică problemele grave ridicate de războiul dintre Serbia şi Turcia. Poetul urmăreşte ştirile care parveneau de pe câmpul de luptă, comentariile presei străine şi atitudinile pe care le luau Anglia, Franţa, Austria, Italia şi Rusia, ale căror interese politice intrau în joc, fapt care generau diferite scenarii diplomatice. Paralel cu cronica evenimentelor de pe front Eminescu expune cu lux de amănunte proiectele care se propuneau. „De la Carol al V-lea se lăţise ideea unei monarhii universale a creştinităţii”; Austria dorea ca popoarele răsculate „să capete cât se poate de puţină autonomie şi s-ar bucura să vadă Serbia umilită”; Anglia dădea dovadă de reticenţă de a se pronunţa în favorul umanităţii şi creştinilor; „Rusia nu e mulţumită cu concesiile ce le acordează proiectul Angliei, ci doreşte formarea de mici state autonome cu principi ereditari având raporturi de vasalitate cu Poarta egale cu cele ale României”; singurul mijloc contra ieşirii din letargia în care Turcia ţine micile state balcanice ar fi o Constelaţiune Dunăreană „ca rezultatul cel mai firesc al liberării acestor provincii” (acesta din urmă este scenariul politic propus de ziarul „Post” care propune, evident, protectoratul Austriei pentru aceste provincii).

Eminescu intervine polemic după ce expune conţinutul articolelor din presa străină: „Bune planuri, nu-i vorbă – şi ieftene”. El se referă la exemplul României, care dovedeşte că protectoratul Austriei este echivalent cu sărăcia, cu stoarcerea populaţiei prin agenţi străini, cu impunerea unei culturi străine şi a unui mijloc de trai pentru un popor străin, pentru o industrie străină. „Numai o Confederaţie Dunăreană cu o politică comercială producţionistă şi sub protectoratul său propriu şi al nimărui altcuiva ar conţine în sine sâmburi de dezvoltare adevărată. „Post” se teme că ne-am bate, noi ne-am împăca. Cred că-i o stare mai preferabilă decât împăcarea prin bleamteri austriceşti cu mijlocirea kesaro-krăiescului feldwaibel” (Cestiunea Orientului).

La un moment dat Eminescu îşi pune întrebarea care din cele două puteri ar putea fi favorabilă României şi răspunde că soluţia cea mai bună este echilibrul:

„Nici una, răspundem. Avem într-adevăr trebuinţa de a păstra bunăvoinţa Austriei; dar trebuinţa aceasta este egală către toate puterile mari. Avem nevoie şi de Italia, şi de Rusia, şi de Germania, şi de Anglitera, şi de Franţa, în mod cu totul egal. Acesta este întreg înţelesul poziţiei noastre dificile în Orient. Popor latin, înconjurat de slavi, de maghiari, de germani, noi nu putem răzima pe nici o simpatie de rasă, care e cea mai puternică dintre toate. Aşadar suntem avizaţi a ne răzima pe bunăvoinţa egală a vecinilor noştri, răsărită dintr-un echilibru nu dintre simpatii sau antipatii, ci de interese. Înclinând spre una sau spre alta e evident că punem în cestiune interesele sau ale unuia sau ale altuia. Dovedind însă, prin toată atitudinea noastră, că, în mijlocul acestei lupte ascunse, noi nu urmărim decât pur şi simplu interesul nostru naţional, nici una din ele nu ne-o poate lua în nume de rău”.

Eminescu visa şi la o uniune intimă a micilor state de la Dunăre care existau în secolul al XIV-lea „prin sentimentul de comunitate religioasă, opusă puternicelor încercări de prozelitism catolic şi prin tendinţa de-a se desface de supremaţia ierarhiei bisericeşti a Bizanţului şi de a-şi crea bisericile lor autonome” [2, IV, p. 360].
În spiritul ideilor sale obişnuite, Eminescu respinge formele fără fond, legile din afară, „americanizarea”:

„Astfel, fără a discuta sau gândi, s-au introdus cu toptanul legi străine în toată puterea cuvântului, care substituie pretutindenea şi pururea în locul noţiunilor naţie, ţară, român, naţiune, om, cetăţean al universului, fie din Berber, din Nigritania, din China sau în fine extract din Galiţia. După capetele înţelepte şi stup de liberalism ale epocii noastre, o naţie ca a noastră, ieşită de ieri-alaltăieri din stadiul păstoriei, înzestrată cu multe daruri, dar nedeprinsă la artele şi munca apusenilor, trebuia pusă neapărat pe aceeaşi linie cu apusul, trebuia să concureze ca egal cu egal cu toate naţiile şi toate civilizaţiile, trebuia să stea cu toată Europa în raporturile de liber schimb şi de liberă aşezare reciprocă, în care stau întreolaltă Francia şi Anglia bunăoară”.

Eminescu se pronunţă pentru formele de învăţământ europene:

„Esenţa acestui învăţământ este la noi, ca şi în Franţa şi Germania, clasicitatea şi cultura literară şi istoria pe temeiul clasicităţii, adică humanitatas studia în înţelesul celor vechi. Pe acest temei, susţinut în Germania şi în Franţa prin tradiţiunea unei culturi de multe secole, ne-am organizat şi noi şcoalele mai înalte şi ne-am pus astfel în comunitate de cultură cu Europa apuseană”.

Eminescu pledează pentru o monitorizare a situaţiilor din toate ţările europene:

„De când cu aplanarea arzătoarelor cestiuni orientale, a Dulciniului şi a Greciei, nu se mai pomeneşte de aşa-numitul „concert european”. Astăzi marile puteri nu mai au o problemă gravă care să atragă atenţia tuturor, să le intereseze deopotrivă, spre a căuta în comun acord dezlegarea ei; nu mai au în faţă un pericol iminent, de natură a le sili să-1 prevină sau să-1 înlăture toate împreună. Fiecare din statele europene îşi formează planuri de cuceriri teritoriale şi economice pe viitor; ba unele lucrează deja pe faţă la realizarea aspiraţiunilor lor. De aici temeri, bănuieli şi neînţelegeri vagi, ce e drept, dar nu mai puţin neplăcute. Şi iarăşi Orientul în genere este unde se ciocnesc interesele tuturor. Turcia şi Englitera privesc cu ochi răi cuceririle franceze din Africa. Interesele Rusiei şi ale Engliterei în Asia stau de aproape faţă-n faţă. Mişcările austriace din Bosnia sunt urmărite cu ochi bănuitori de Poartă, secondată de Anglia. În fine asupra Dunării, care interesează mai pe toate în măsură egală, nu s-a ajuns la nici o înţelegere. Aceasta este, în puţine cuvinte, situaţia generală europeană. Constelaţiunea nu e definită şi clară. Totul se află în fermentare. Echilibrul se leagănă. În ce parte va cădea balanţa vor arăta «alianţele», a căror formare a început să se anunţe deja”.

Eminescu vede în Europa o posibilitate de a armoniza interesele speciale (naţionale) cu cele general-continentale:

„Va să zică, dacă presupunem cum că acest ziar e expresiunea opiniei publice a cehilor, atunci cehii cer o federaţiune (subl. în text – n. n.) care să garanteze dezvoltarea liberă a fiecărui popor ca atare; şi se pare cum că acesta ar fi şi ideea celorlalte naţionalităţi ale Austriei”.

Trecând în revistă aceste idei europene ale lui Eminescu, Mihai Cimpoi conchide:

„Proeuropean în pledoariile lui „retorice”, Eminescu este un european în esenţa fiinţei sale. Modelul lui utopic de Europă ca organism ideal armonizat presupune acordul deplin dintre fiinţa (constituţiunea) personalităţii, fiinţa (constituţiunea) neamurilor şi fiinţa (constituţiunea) continentului”.

Pornind de la premisa unităţii operei eminesciene, constatăm o corespondenţă indiscutabilă dintre însemnările manuscrise din Fragmentarium şi poemele Andrei Mureşanu (1871), Demonism (1872), Împărat şi proletar (1874) cu o variantă din 1870 intitulată Proletarul.

Epoca studenţiei, reflectată în notele fragmentare sau în tratate mai extinse şi în ciclul de poezii titaniene, este una a meditaţiei profunde asupra legilor care guvernează lumea şi universul, asupra dreptăţii, nedreptăţii, binelui şi răului, asupra istoriei şi civilizaţiilor, a căror panoramă o face în Memento mori (1872), asupra zădărniciei, nimicului, relaţiilor cu Divinitatea şi cu natura.

Este epoca pe care eminescologii o consideră titaniană, creaţia din această perioadă fiind puternic marcată de opera marilor romantici cu care poetul nostru vine în contact. În poemele amintite mai sus găsim de fapt o traducere lirică a gândurilor expuse în însemnările făcute în marginea cursurilor universitare audiate şi a cărţilor şi a revistelor lecturate.

George Călinescu vorbeşte despre „o extraordinară maturitate a gândirii politice” a lui Eminescu, conjugată cu „un superior simţ practic în domeniul social, în contrast oarecum cu deşănţarea romanţioasă a imaginaţiei poetice”: „Pe când însă mintea lui Eminescu era cotropită de fantezii mirobolante, de faraoni egipteni, reîncărnaţi, femei demonice, marchizi spanioli, castele misterioase, uşi tainice, bolţi subterane, apariţii terifiante, adică de întreg aparatul romanului romantic senzaţional, precum şi de problema vieţii şi a morţii, rezolvată cu o metafizică mai mult sau mai puţin pretenţioasă, conştiinţa artistică urma însă un drum lent, dar sigur, şi Eminescu arunca una după alta paginile scrise prin sertare şi îşi pregătea cu multă inteligenţă tehnica poetică” [3, p. 100].

Dimitrie Popovici, Tudor Vianu şi Matei Călinescu au urmărit, sub aspect comparat, înrudirea tematicii poeziei eminesciene din această epocă cu creaţia lui Milton, Byron, Keats, cu alţi reprezentanţi ai romantismului european.

În ce constă această înrudire de ordin tipologic?

Asemănarea o dovedesc, în primul rând, motivele comune: cel al revoltei titanice, cel al înfruntării cu Divinitatea, tiranii şi natura, adică al răzvrătirii demonice, al dreptăţii, binelui şi răului, cel al esenţei istoriei. Panorama sociogonică din Memento mori seamănă cu cea pe care o face Hugo în Legenda secolelor, Satan din Andrei Mureşanu aduce aminte de Satan din Paradisul pierdut al lui Milton. Modul epic şi dramatic de structurare al poemelor eminesciene ne trimite la Byron. Dimitrie Popovici observă însă că latura lirică e mai puternică la Eminescu, liricul spaţiindu-se pe schemele sentimentale titaniene şi organizându-se „în scară obiectivă”.

Principiul antitetic al structurării discursului liric e prezent şi aici, fapt remarcat de Matei Călinescu: „Romantismul titanic al poetului e bântuit de un duh revoluţionar, de voinţa de a sfărâma ordinea întemeiată pe nedreptate şi rău; valurile înalte ale răzvrătirii, cu foşnetul lor aspru şi sonor, se sfarmă însă – de pe acum – de rocile dure ale convingerii filozofice că totul e zădărnicie. Iată unul din aspectele a ceea ce s-a numit dualismul structurii eminesciene: o tensiune extraordinară între impulsul revoltei titanice şi conştiinţa lui vanitos vanitatum. Spiritul poetului e, în permanenţă, un câmp de luptă”.

Viziunea cosmosului şi a istoriei, care apare în cadrul filosofic, se mută în plan social, aducând note pesimiste. Pentru Eminescu „nedreptatea e însăşi esenţa istoriei”:

… Deschideţi ochii voştri,
Vedeţi că sunteţi în lume, a existat dreptate
Şi pentru voi? Dar greul voi numai îl purtarăţi,
Voi v-aţi mărit duşmanii, i-aţi apărat cu sânge.
În loc de-a sparge capul năpârcii sub picior,
Voi aţi crescut-o mare şi astăzi vă sugrumă.
…………………………………
În mână de vei prinde-o istoriei carte
Şi dacă tu de frică sau poate de ruşine
În faptele ei rele nu vei încifra bine.
Vedea-voi cum sub ochii-ţi în plin se desfăşoară
Răul şi iarăşi răul – că vremea se măsoară
După a răutăţii păşire. Rău şi ură
Dacă nu sunt, nu este istorie. Sperjură.
Invidia avară, de sânge însetată
E omenirea-ntreagă – o rasă blestemată”

„Răul, comentează criticul, ar reprezenta condiţia primordială a oricărei supremaţii în lupta dură pentru existenţă, izvorul oricărei puteri instituite”.
Revolta titanică e pusă – la modul romantic – sub semnul voinţei de bine. Satan, „geniu al desperării”, se ridică împotriva tiraniei divine, şi poetul îl glorifică într-o avalanşă de imagini cosmice, grandioase, în care marea e „dezrădăcinată”, iar sistemele solare pot fi proiectate în haos printr-un impetuos gest al negaţiei:

Acum pricep eu gându-ţi, căci zvârcolirea mării
Trăieşte-acum în mine. Pricep gândiri rebele
Când ai smuncit infernul ca să-l arunci în stele,
Dezrădăcinaşi marea ca s-o împroşti în soare.
Ai vrut s-arunci în caos sistemele solare –
Da! Ai ştiut că-n ceruri, răul, nedreptul tronă,
Că secole nătânge, l-încoronă,
Ştiaţi c-aşa cum este nu poate a fi bine!”

„Aici între hotarele strâmte ale ţării româneşti, nota poetul, trebuie să se adune capitalul de cultură, din care au să se împrumute fraţii noştri de prin ţările de prin prejur dimpreună cu celelalte popoare mai înapoiate decât noi. Legătura de sânge şi identitatea individualităţii naţionale faţă cu unii, comunitatea tradiţiunilor istorice şi identitatea vederilor religioase faţă cu alţii, ne deschid şi ne netezesc calea înrâuririi pacinice şi binefăcătoare pe care trebuie să păşim cu cea mai deplină bună credinţă” (Misiunea noastră ca stat).

Despre politica bazată pe „egala îndreptăţire a naţionalităţilor” Eminescu vorbeşte şi într-un articol care se prezintă de fapt ca un amplu studiu Austro-Ungaria şi naţionalităţile, publicat în Timpul din 11 aprilie 1880. Analiza făcută de poet modului în care guvernele de la Viena şi Budapesta tratau popoarele din imperiu constata faptul că nu ţineau cont de dorinţele lor legitime. Realizarea acestora ar duce la câştigarea simpatiilor popoarelor orientale „în cazul când acestea ar fi să aleagă între două supremaţii eventuale”. Sunt aduse dovezi incontestabile că chestiunile de drept public, de suveranitate naţională, anumite aspecte ale politicii exterioare şi constituţionalismului nu constituie obiective ale preocupărilor acestor naţionalităţi. Singurul obiectiv era permisiunea ca învăţământul şi reclamaţiunile să se facă în limba populaţiunilor şi ca acestea să nu fie constrânse de a-şi iubi limba, istoria şi patria. Restricţiunile ce se aplică studierii limbii trebuie anulate, urmând ca predarea să nu se facă în mod teoretic şi abstract, contrar modului viu în care vorbeşte poporul şi „farmecului biruitor al oricărei limbi”. Eminescu expune în stil polemic ideea că „spiritul omenesc nu se poate dezvolta în libertate fără limbă şi anume fără de cea învăţată din capul locului, cu toată bogăţia ei de nuanţe, cu toată virginitatea cu care a fost receptată de mintea copilărească”. Lipsa dezvoltării fireşti a limbilor duce la o mărginire a spiritelor, afectând chiar şi capitala, dominată de un jargon ebraico-cosmopolit, imitat după stilul ziarelor rele din Paris. Presa vieneză nu reflectă nici spiritul rasei germane, nici spiritul celorlalte naţionalităţi.

Reapare în acest articol motivul drumului de fier care impune „o egală platitudine” care se află în Doină. Singura soluţie e ca aceste popoare să-şi păstreze comorile spirituale „grămădite într-un lung trecut”.

Articolul se referă la modul silit al maghiarilor de a deznaţionaliza şi la modul în care turcii tăiau în acelaşi scop limbile, „găgăuţii” fiind strănepoţii acelora, vorba „găgăuţă” însemnând omul care nu e în toată firea, „cretin”. Tendinţele de deznaţionalizare urmăresc anume cretinizarea (Cinghis Aitmatov va denumi mai târziu acest act „mankurtizare”).

De aceea, Eminescu se opune vehement procedeelor de deznaţionalizare silită, neorganică: „Nu creşte o plantă bine şi normal decât cu rădăcinile ei proprii. Există într-adevăr deznaţionalizări fericite, dar ele sunt organizate, nu impuse cu de-a sila. Contactul des cu o altă naţionalitate, înrudirea de rasă, interese zilnice, încrucişarea şi amestecul sângelui, mii de împrejurări fac cu putinţă o deznaţionalizare organică. Dar cu sila, cu zorul, cu impunerea, nicicând; cel puţin noi nu ştim nici un caz în istorie. Vorba cântecului: Dor de zor nu se ştie pe la noi” (Austro-Ungaria şi naţionalităţile).

Eminescu foloseşte şi un alt termen pentru a denumi unitatea continentului: Areopagul Europei. Cuvântul îl întâlnim în poemul Povestea magului călător în stele (titlu dat de Călinescu) cu semnificaţia metaforică de loc de consiliu: „De-aceea înainte de-a morţii-mi sântă oră/ V-am adunat, pe-al vieţii-mi mintos areopag”. La origini areopagul însemna colina lui Ares la Atena, unde se aduna tribunalul suprem, obţinând ulterior şi sensul figurat de „adunare de savanţi, de artişti de mare valoare, de mare competenţă” (cf. DEX).

Areopagul european gândit de Eminescu trebuia să fiinţeze pe principiul „egalei îndreptăţiri”, al armoniei, şi nu al discordiei, al dezvoltării libere a fiecărui popor ca atare”: „Toate popoarele sunt setoase de viaţă proprie, şi numai din egala îndreptăţire a tuturor se va naşte echilibrul”.

Casa Austriei îşi păstrează puterea pe baza discordiei dintre popoare, pe care o stimulează cu toate mijloacele, în primul rând prin susţinerea religiei cosmopolitice. Aşa proceda şi Imperiul Roman care se afla în stare de decadenţă. Ideea periculoasă a unei monarhii universale a creştinătăţii, care venea de la Carol al V-lea, s-a impus înainte de războiul de 30 de ani.

Teoria modernă despre stat, pe care o face Eminescu în manuscrisul 2285, este, după cum precizează D. Vatamaniuc, o expunere coerentă în germană din epoca studiilor vieneze (1869-1872), axată pe trei principii: al suveranităţii poporului, al dreptului divin şi al sistemului raţional. Un teoretician în vogă la acea oră era Constantin (Konstantin) Frantz, adept al lui Kant şi apoi al lui Schelling, care propunea şi un proiect de federalizare a Europei ce prevedea Germaniei rolul hotărâtor.

Am văzut că Eminescu vorbea în publicistică despre o Europă constituită armonios, cu un organism bine articulat în toate părţile. În marele poem Memento mori revoluţia franceză este văzută ca o încercare a „fiilor tari şi tineri unor secole bătrâne” „să dea un curs nou spiritului” ce adânc se zbate într-a populilor fire, să arunce lumea, scoasă din ţâţâne, în „zbucnirea nouei eri”:

„Cum sub stânci, în întuneric, măruntăile de-acasă
A pământului, în lanţuri ţin legat şi fără teamă
Sufletul muiat în flăcări a vulcanului grozav,
Astfel secoli de-ntuneric ţin în lanţuri d-umilire
Spiritul, ce-adânc se zbate într-a populilor fire,
Spiritul, ce-a vremei fapte, de-ar ieşi, le-ar face prav.
Dar de secoli fierbe lumea din adâncuri să se scoale.
Cum vulcanul, ce irupe, printre nori îşi face cale
Şi îngroapă sub cenuşă creaţiunea unei ţări,
Astfel fiii tari şi tineri unor secole bătrâne
Lumea din încheieture vor s-o scoată din ţâţâne
Să o smulge, s-o arunce în zbucnirea nouei eri”

Poemul dă, în fond, expresie lirică postulatului hegelian: „elementul substanţial al lumii este spiritul… Istoria universală nu este decât înfăţişarea spiritului în timp, în acelaşi fel în care ideea este înfăţişarea sub formă de natură în spaţiu” [4, p. 72]. Istoria universală se prezintă ca un tablou de schimbări şi fapte, „înfăţişând întruchipări nesfârşit de felurite de popoare, de state, de indivizi care se succedă fără odihnă”. Ideea generală pe care o ilustrează o asemenea succesiune infinită a lor este schimbarea. Rămăşiţele a ceea ce a fost cândva măreţie ne asigură înţelegerea, sub aspect negativ, a esenţei acestei schimbări. Spiritul îşi mistuie învelişul său, migrează în altul, reapare întinerit din propria cenuşă, se „prelucrează”, se ridică, prin voinţa de a fi ceva nou, la o nouă alcătuire. Având de-a face numai cu sine, întâmpinând obstacole exterioare şi interioare, el îşi vede eforturile zădărnicite, fiind uneori chiar înfrânt.

Este ceea ce ne spune în versuri sugestive, sub formă de sentinţe, poemul Memenro mori.

În hegelianul tablou al bătăliilor pe care îl dă spiritul se configurează un ţel nobil: eterna pace kantiană, sub semnul căreia Eminescu pune – aluziv – viitorul Europei, aşa cum îl priveşte în publicistică. Aşa cum în mare se adună puterile neliniştite ale lumii, aşa cum „ele se concentră în suflarea unui om” poetul ne vorbeşte despre felul instinctiv în care popoarele urmează gândirea marilor oameni (de care vorbeşte şi Hegel), care îi ducea la învingeri sau la pieire:

„Mare, că-i purtat pe umeri de adânci şi mândre vremuri;
Căci gândiri, cari ieşise dintr-a lumii lung cutremur,
El le poartă-unite-n frunte şi le scrie pe stindard;
Când în lumea subjugată pentru drepturi ridic-arme,
Arătarea-i salutată de popoare… regi se sfarmă
Şi a gloriei mândre stele într-a lumei noapte ard.
Şi de-aceea a lui flamuri le-nsoţesc cu-nsufleţire.
El îi duce la învingeri, el îi duce la pieire.
Cine moare-moare-n cuget c-a rămas trăind la el;
Tot ce-i nobil şi puternic în ăst secol de mândrie
Îl urmează… Căci prin noaptea unei lumi în bătălie
Lin luceşte – eterna pace, luminos şi mândru ţel”.

Şi aici apare principiul dualităţi structurale eminesciene, căci măreţul ţel al eternei păci îi conduce la eterna iarnă, unde sunt lăsaţi de Idee, adică învinşi:

„Către ţelul care-n noapte le luceşte ca un soare
Ei se duc prin zeci de lupte, urmărindu-l cu ardoare,
Zeci de mii cad, pe-a lor urme răsar alte zeci de mii,
Steaua-i duce, ei urmează printre veri şi printre ierne,
Până unde-eterna iarnă munţi de nea-n câmpi aşterne,
Unde crivăţul visează uriaşe vijelii.
Ş-atunci Nordul se stârneşte din ruinele-i de gheaţă
Munţii plutitori şi-i sfarmă şi pe-a câmpurilor faţă
El ridică visuri nalte… volburi mari de frig se văd
Şi trecând peste oştire o îngroapă… şi cu fală
El ridică drept făclie aurora-i boreală
Peste-oştirea-ntroienită în pustiul… de omăt”

Urmează o strofă de o profunzime filosofică extraordinară, ce identifică omului (mare) căzut, adică lui Napoleon, „a veacului gândire” (ce a trăit în el):

„Nordul m-a învins – Ideea m-a lăsat. Şi ca un soare
Vezi că începe a apune într-a secolelor mare,
Aruncând ultima-i rază peste domul d-invalizi.
La apus priveşte lumea în duioasa ei uimire
N-a fost om acel ce cade, ci a veacului gândire
A trăit în el… Cu dânsul cartea lumii s-a închis”

Cartea lumii s-a închis cu căderea împăratului şi a zeci de mii de indivizi care i-au urmat gândirea, el urmând, la rândul său, „gândirea veacului”, desfăşurarea hegeliană a spiritului.

În contextul demonstraţiei noastre o deosebită semnificaţie o vedem în eterna pace, proiect kantian, care reuneşte dorinţa de securitate a şefilor de state cu impunerea generalizată a sistemului republican, singura în stare să se ţină cont de o legislaţie unică şi de „dreptul cosmopolit; adică de „o dezvoltare a sociabilităţii la scară universală”
E încă o dovadă că Eminescu concepea ideea europeană sub semnul unei unităţi armonioase şi al unei păci internaţionale din proiectul „bătrânului dascăl” Kant.

Într-o însemnare manuscrisă găsim mai multe reflecţii asupra categoriilor binelui şi răului, unele făcute în stil metaforic. Iată cum îşi închipuie poetul lumea: „Pentru a-şi închipui cineva metaforic lumea ar putea să ieie o bucată de lut – etern aceeaşi, care prin urmare, nu cunoaşte timp – şi să-i dea cele [mai] felurite forme, pe când alta, când aşa, când aşa. Lutul rămâne-n orice caz acelaşi. Dac-acum însă iau că acest lut este răul, nedreptul pozitiv, se-nţelege că tot binele şi toată dreptatea va consista numai în forme şi nu în cuprinsul lor, adică în relaţiunea unei faţă cu cealaltă”.

Din această notă de curs reiese clar că poetul concepe lumea ca fiind construită pe un principiu al dualismului structural bine/rău, concretizat într-o relaţiune dialectică între ele (sau a „unei faţă cu cealaltă”, după cum spune textual poetul).

Într-o altă însemnare dăm de o meditaţie privind relativitatea adevărului şi binelui, care nu s-a impus în mentalitatea românească. Tonul polemic al însemnării creşte atunci când poetul se referă la stâlpii cafenelelor pariziene înfieraţi în poeme:

Vorbind cu temei, românii sunt un popor cuminte şi aşezat. Românul nostru are acea doză de scepticism, atât de străină popoarelor moderne, atât de familiară vechiului popor roman, care-a fost corectivul tuturor mişcărilor noastre din trecut, care s-a cristalizat la romani în principiul: „Nil admirari” sau în adânca întrebare a lui Pilat din Pont: „Ce este adevărul?” Vine acuma interesanta întrebare: Cum de acest simţământ al relativităţii adevărului şi binelui nu au rezistat înnoiturilor importate la noi? Cum de fiecare şarlatan, care şi-a făcut educaţia în cafenelele Parizului poate să impuie aşa nitam nizam toate chiţibuşurile necoptului său creier, unor ţări, cari au o istorie proprie de aproape o mie de ani? Cum de limba vrednică a lui Nistor şi Grigorie Urechi e pusă pe fugă de jargonul franco-bulgăresc a lui Vasile Alexandrescu (care spre ironia nevredniciei noastre au uzurpat asemenea numele Vornicului Ţării de Sus)? Cum de obiceiul pământului şi „pravila împărătească” au făcut loc cu atâta uşurinţă tuturor gogomăniilor, clocite pe malurile Seinei, cari şezând în al 7-lea cat al unei cazarme de chirigii, îşi sug degetul cel mic şi fericesc Universul cu teorii ieftine? Răspunsul îl dăm cu toată răceala sa crudă. Clasa noastră cultă în cea mai mare parte nu este românească. Grecii şi bulgarii aşezaţi în târgurile noastre şi-au trimis feciorii la Paris şi aceştia s-au întors – ca tineri români. Neavând nicidecum priceperea ţării, vorbind în locul limbei naţionale un jargon francezo-bulgăresc, necunoscând istoria şi legile ţării, neştiind întrucât aceste două pot fi puse drept temelie dezvoltării noastre, aceşti tineri sunt lipsiţi cu totul de simţul istoric».

Şi în alte însemnări manuscrise binele e conceput în ecuaţie cu răul, ca o reacţiune contra acestuia, ca un principiu moral pus în cântar (cumpănă) pentru contrabalansare. Dăm şi de mai multe formulări aforistice şi de postulate morale: conform unui sofism, binele e amestecat cu răul, ceea ce face imposibilă atingerea binelui suprem; deşi intenţia unui ins e bună, relele care cresc sunt alături cu folosul ce l-a obţinut; artele trebuie să ne arate clar binele şi răul din fiinţa românească; sclavia e răul de care a pierit Grecia; „bine şi rău nu există, dacă nu există obiectul pe care ele să-l respecte sau atace: interesul individual”; puterea este motorul naturii şi oamenilor („numele ei moral este răul, negaţiunea ei e virtutea”); „Se-nţelege că omul cât şi poporul, cu cât e mai bun, cu atât se sustrage mai mult de sub principiul ce guvernă Universul, cu atât mai slab, nedezvoltat, sărac. Dezvoltarea în rău, e dezvoltarea în genere. Cu cât într-o societate sunt mai mulţi oameni răi, cu atâta răutatea se paralizează reciproc şi paralizarea formulată este egalitatea şi dreptatea, cu câtu-s mai puţini, cu-atâta aceşti puţini răi vor oprima mulţimea”; binele este „ceea ce-i de la natură”; economia politică presupune o „evoluţie riguroasă a rezultatului, această preţuire severă a consecvenţelor în bine şi în rău, în pierderi şi în câştig”; „A răsturna susul în jos e tot aşa de nedrept ca şi a pune josul în sus, decât legitima nedreptate a trecutului, repetând-o – numai în direcţiunea opusă. Pentru că direcţiunea opusă unui rău poate să fie pre bine iar unui rău, aşa că o corabie ce se fereşte de Scylla luând direcţiunea opusă se-necă-n Charyde. Care e binele? Se-nţelege de la sine că nici una alta ci între ele amândouă mergând, scapi de ele amândouă”; „… E necesar nu numai ca viaţa să se dezvolte în toată bogata ei varietate ci ca să se dezvolte armonios spre folos, frumuseţe şi bine. Astfel recunoaştem adevărul vechiului proverb: Varietate în unitate e perfecţiune. Deosebirea duce la asociaţie.”

Referințe critice:
1.    Eminescu, M., Fragmentarium. Editura Bucureşti, 1988.
2.    Vatamaniuc D., Eminescu şi publicistica sa. În vol. Mihai Eminescu, Opere, IV, Editura Naţională, Bucureşti, 2011.
3.    Călinescu, G., Viaţa lui Eminescu – Introducere de Eugen Simion. Ediţie îngrijită de Ileana Mihăilă, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2000.
4.    Hegel, Fr. Gh. W., Prelegeri de filozofie a istoriei, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>