Eugen Cioclea: estetica anti-poeticului

Within the context of 80-s (XX century) Eugen Cioclea’s poetry substencially differs from so-called „the third eye” poetry. Cioclea is an anticalophyllic writer. His writings contrast to arcadic poetic space of mythopoets of 70-s., where the main character, plowman (peasant), is considered as a „poetic creature”. Eugen Cioclea, „enfant terrible” of poetry, does not idealizes this image as his colleagues do.

Eugen Cioclea’s poetry is a provocative one. It has an eclectic nature, combining features of modernism and of „new poetry”. Cioclea’s poetic language is transparent and deliberately free of metaphors and trops. He prefers to use colloquial discourse. Differently from poets belonging to 70-s generation, he doesn’t follow the way of sophisticated poetry of Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. His ironic poetic discourse is anti-mioritic. He acts as a destroyer of values and arcadic poetry.

Keywords: „enfant terrible”, anticalophyllic, ironic, parody, lucidity, intertextuality, anti-poetry, colloquial discourse.

Deşi publică versuri din anii ’70, Eugen Cioclea debutează editorial târziu, la patruzeci de ani, cu volumul Numitorul comun (1988) care, alături de Cămaşa lui Nesos (1988) de Andrei Ţurcanu şi Cuvinte şi tăceri (1989) de Vsevolod Ciornei, constituie începutul unei etape de tranziţie spre o nouă poeticitate, spre un alt fel de poezie. Este timpul în care lumea totalitară, aflată în derivă, dă primele semne de agonie, iar în contextul unei masive literaturi oportuniste, scrise la comandă, ia amploare, atât cât permitea cenzura, aşa-zisul fenomen al literaturii subversive, vede lumina tiparului „literatura de sertar”. Cum era de prevăzut, la sfârşitul anilor ’80, în toiul evenimentelor lui 1989, caracterul subversiv al acesteia e trecut cu vederea, minimalizat sau tratat superficial, acceptat mai mult ca o bufonadă a copiilor teribili pentru că poezia dogmatică ia alte forme de oportunism, de angajare politică, în scenă revin mesianicii.

O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (B.,2002) de Mihai Cimpoi reţine teribilismul lui Cioclea (o aparenţă ludică, gratuită) care declara cu gravitate jucăuşă că ar fi „cel mai trist poet din Europa”, tocmai ceea ce sărea momentan în ochi: „Eruptiv, raţionalist, dur, sentenţios, teribilist, „goliardic”, el recurge la confesiunea ardentă, sinceră, directă, profetic-ironică”. Desigur, în poezia lui, este multă fanfaronadă, fandoseală în gesturi, atitudini, declaraţii epatante, contrariate, dar lectura are momente de surprindere şi treptat începi să descoperi că histrionul are dreptate şi trebuie luat în serios.

În prefaţa volumului de debut Alternativa numitorului comun, Eugen Lungu observa cu perspicacitate: „Prima relaţie ce ţi-o lasă poezia lui Eugen Cioclea e cea a unei flagrante spontaneităţi: pe cămaşa versului nu transpare starea efortului, nu se simte râvna gâfâită de a face oricum şi oricând poezie, de a biciui slovele să intre în raporturi scârţâitoare, dar hiperpoetice. Poezia lui – după cum o spune Cioclea însuşi – „se întâmplă”, nu numaidecât în faţa lucrurilor mari şi absolute ale lumii, ci-şi extrage rădăcina chiar din valorile cu minus sau cu plus ale vieţii, banală ca eveniment, dar frumoasă ca existenţă, mai ales prin faptul de a rezista şi a fi”. Criticul defineşte metaforic poezia lui Cioclea ca „un jet de sinceritate şi adevăr”; poezia lui „emite mesajele sentimentelor în direct, fără cifruri şi codificări galante”; poezia lui „nu are nevoie de comentarii”, că eul poetic „tânăr, cu cerul în spate şi-n oase”, „dacă nu e un revoltat, e cel puţin un sfidător al gustului comun”.

Cioclea scrie o poezie a anti-poeticului, conceput ca o reacţie la lirica intimă, cuminte, blândă, liniştită, la elogiul rânduielilor şi gesturilor ritualice, el contestă valorile consacrate, idealitatea falsă, maximalismul etic, monumentalizările goale, e susceptibil la preţiozitatea poeziei arcadice, enervat pe accepţiile permanente ale convenţiei literare, pe scurt, pe sistemul de referinţe ale canonului tradiţionalist, conceput ca unul nenatural, contrafăcut, în care „soarele-i cu coadă de păun”.

Poeticului artificializat i se ripostează cu o nouă estetică, o poetică a cotidianului, a corporalităţii, a minimalismului etic. Iată de ce, în poezia lui, totul e supus interogaţiei incomode, sfidării ostentative a maximalismului programatic al generaţiei lui Grigore Vieru, Liviu Damian. Iată de ce, în poezia lui Cioclea, chiar şi frunza e eretică (Frunza eretică), iar discursul, dilematic, fără soluţii epatante: „Admit că veşnicia nu s-a născut la sat./ (Contrariul ar fi frumos să fie)” (Dilemă). Există, mai peste tot, trimiteri, citate ascunse, cuvinte-semnale; uneori ai impresia că nu e poezie fără ţinte critice precise.

„Numitorul comun” cuprinde 65 de texte-pretexte. Sfidând manierismul stilurilor în vogă, poetul îşi afişează impersonalitatea chiar în primul poem cu statut de artă poetică, „La persoana a treia”, care şochează nu atât prin modul autodefinirii, cât prin ceea ce spune poetul despre poezia raportată la scrisul ambiguu, evaziv al şaizeciştilor: „Poezia lui Eugen Cioclea/ este o poezie declarativă./ El vă face declaraţii de iubire din mers./ El crede că dacă orice lucru şi faptă/ poartă un nume,/ lor trebuie să li se spună pe nume,/ or poezia/ nu e o stare de leşin,/ nu e un stres”. E în aceste versuri un mod tranşant de a fi al lui Cioclea în poezie, de autopersiflare, prin care se afirmă tocmai contrariul.

Poezia lui Cioclea e în contrasens evident cu lirica generaţiei „ochiului al treilea” din care, biografic, face parte, dar care anticipează o nouă epocă literară, postmodernismul soft. Înainte de toate, Cioclea este un poet anticalofil despărţindu-se programatic de poezia lui Grigore Vieru, de un sistem consacrat de referinţe tradiţionale, de spaţiul arcadic al mitopo(i)eticii şaptezecişte. Poezia nu se mai bazează pe frumos, chiar şi în cazul unui poem despre mamă: „doar când ni-e greu ne amintim de tine./ În zile bune toţi suntem străini./ Există şi-un confort al lipsei de ruşine/ al celor smulşi/ din rădăcini./ Există încă mame părăsite/ în casa lor ca nişte chiriaşi,/ sau la azil, când nu mai pot s-achite/ poliţa unor fecioraşi./ N-am să-ţi alin durerea ca Vieru,/ căci sunt mai aspru şi adesea rău,/ dar simt cu vremea cum m-atacă gerul/ şi mă-ncălzesc/ parcă de rugul tău./…Să se topească egoistu-n mine,/ dă-mi, Doamne, zilnic, câte un vis urât,/ iar când nu-mi va ajunge-nţelepciune,/ limba să-mi stea/ precum un os/ în gât” (Mamă).

Poezia renegă imaginarul emblematic, valorile şi idealurile înainte mergătorilor, în contra-sens cu moda poetică, el se arată oripilat de figura festivă a plugarului (elogiat cu atâta evlavie de Grigore Vieru), dar care, de mult timp, se află în respiraţie artificială. El deconstruieşte lumea poeziei calofile. Simptomatic în acest sens e mitul cu „piciorul de plai/ gura de rai”, despre plugarul/ ţăranul ideal: „Ţăranii n-au când citi versurile tale,/ precum că iarba, vai, devine scrum,/ precum că roua zornăie pe vale,/ iar soarele-i cu coadă de păun.// Ce-ndrugi acolo, prea puţin le pasă!/ Istoria prin care au trecut/ ei n-o ghicesc în oaia mofturoasă,/ vezi doamne, apa nu i-a mai plăcut.// Ori să prezinte lacrimi spre-analiză/ sub microscopul criticilor tăi,/ ori să te bată-n cap cu vre-o surpriză/ cu vorbe-alese, vrăfuite clăi.// Şi nu fac bale ca să cânte mărul,/ curat, cum zici, „un înger l-ar muşca”,/ nu bâjbâie, ci fizic adevărul/ îl simt şi-l mână-n lume c-o nuia.// După o zi de muncă îşi iubesc/ nesăţioşi femeile bolovănoase,/ când spiritualii poligloţi scâncesc/ în patul orăşencelor frumoase.// Şi nu pretind un loc în veşnicie/ mai lat decât e-o talpă de copil,/ chiar de-i momeşti în imne cu chirie,/ al dracului de sincer şi umil.// Impertinent curtezi tipografia,/ doar ţi-a zâmbi vre-un şpalt promiţător -/ pluteşte pe urină berăria,/ cu tot cu oda ta despre ogor” (Impertinenţa poetului).

„Impertinentul poet” demitizează, el are conştiinţa lucidă a realităţilor civilizatorii, persiflând subtil deformările de natură protocronistă despre vechimea şi întâietatea noastră. Cu câtă voluptate, el încearcă histrionic sentimente cvazipatriotice în elogierea persiflantă a plaiul mioritic, pentru că în fiecare târlă de oi am avea conservat un cosmodrom: „Avem şi noi o rampă de lansare./ Îi zice Mioriţa. Fii atent,/ printre construcţiile de acest gen,/ se pare,/ că-i cea mai veche de pe/ continent.// Un cosmodrom în fiecare târlă/ de oi avem,/ desigur,/ conservat./ Din câte vise ni s-au dus pe gârlă,/ iată şi unul net,/ realizat” (Rampa).

După cum s-a remarcat, poezia lui este „proaspătă ca viziune şi expresie” (Eugen Lungu), „de o revelaţie deosebită” (Alexandru Muşina), am mai adăuga, de o spontaneitate rar întâlnită la noi. Al. Cistelecan susţine că Cioclea „iese decis din ritualitatea rostirii şi din festivitatea imaginativă, inaugurând un limbaj abrupt, vitriolant şi caustic… în vocalizele mâniei, nu-l prea acompaniază nimeni”.

După volumul de debut urmează Alte dimensiuni (1991), Daţi totul la o parte ca să văd (2001), Subversiunea poetului revoltat (2002), Vreau să distrug uniVersul (2007), Ofsaid (2011), Căderea liberă (2012), care se menţin, în general, în aria aceluiaşi imaginar, aceloraşi teme cu variaţiuni, motive obsedante, însă fără careva metamorfoze substanţiale.

În fond, el sfidează poeticitatea axată pe limbajul reflexiv, pe magia sonoră, pe metafora şi simbolul global, pe orfismul şi vizionarismul mesianic, pe metafizica şi transcendenţa, de regulă, în descendenţa genetică pe linia lui Eminescu, Blaga sau Arghezi, modele care copleşesc debuturile şaptezeciştilor, parodiind idolatria aberantă, elucubraţiile poeziei stupide : „După cum şirul anilor/ în două şiruri se împarte,/ impetuos,/ istoria noastră de până la Eminescu şi după/ e o realitate,/ reîncărnată mereu pe-al său os.// …Eminescu e planeta cu un singur pol/ spre care universul înclină,/ când mai iute, când mai domol,/ bântuit de mari furtuni de lumină./ Orice am face, orice am scrie,/ stăm sub semnul zodiei dumisale/ şi asta ar fi de ajuns pentru a/ mă mândri,/ chiar dacă viaţa-mi, adesea, o ia la vale.// Tineri pe motociclete,/ bătrâni senili, ramoliţi,/ vânzători de bilete de loterie/ sau de ouă de vrabie,/ bişniţari, traficanţi de iluzii,/ măturătorii străzilor -/ toţi/ măcar o dată la numele lui/ aţi fost cuprinşi/ de evlavie!” (Poemul apocrif).

În subtextul unor predispoziţii ludice, poezia lui E. Cioclea este expresia unei conştiinţe de sine: „La urma urmei/ ar trebui să fiu mulţumit./ Soarele îşi consumă şi pentru mine/ cărbunele,/ iarba, copacul şi pasărea, de asemenea,/ de la o poştă se vede că-mi vor/ numai binele.// Am noroc de părinţi înţelegători./ Mi-au fixat din rezerve de dor/ chiar o pensie./ În principiu pot spune că inima lor/ este arcul meu de suspensie//… încă nu am ajuns să cerşesc nimănui/ indulgenţă şi plată în rate./ Dinţii din gură-s ai mei,/ inclusiv măseaua de minte,/ Banca Limbii Naţionale îmi dă/ nelimitat credit de cuvinte.//Luceafărul, sara pe deal,/ mi-i acelaşi, din suflet, bugie./ Fericit că am fost aspru la păr,/ nu sunt trist c-o să mor cu chelie.// Toate bune. De la un timp/ am şi martori dispuşi să confirme./ Conştiinţa-i un bec de control -/ fără sârme” (Conştiinţa de sine). Descoperim în flash-uri de lumină conştiinţa de sine, poezia ca un şir de „autoficţiuni” (Serge Doubrovsky), cipuri de memorie.

E foarte probabil ca titlul volumului de debut să fi urmărit mai multe ţinte care ne scapă. Metafora matematică a numitorului comun între fracţii şi întreg, între conştiinţa de sine şi conştiinţa întregului, presupune şi identificarea raportului dintre eul poetic şi starea lui de integralitate care nu poate fi redusă la suma părţilor sale componente. Într-un plan mai larg, numitorul comun se stabileşte între eul poetic şi lumea înconjurătoare, exprimat într-un sistemul de imagini coerent. Numitorul comun îl intuim şi stabilim între diverse texistenţe aleatorii, între fragmente de amintiri, nişte puzzle existenţiale. Astfel, în poemul Mesaj asistăm la un discurs în care ni se spune: „şi-i păcat să nu fim de folos,/ enigmatici trăind ca-n Bermude”. În altă parte el pledează „pentru semnul: egalitate/ dintre firul de iarbă/ şi turnul/ Eiffel” (Poate), formulând definiţii prin negaţii: „Nu mai suntem o generaţie de îngeri/ cu aripioarele la spate, abia zburătăciţi,/ cu sângele în bernă, păşind peste înfrângeri,/ iconoclaşti sau prozeliţi./ Nu mai suntem un cântec în surdină./ Nu mai strivim cuvinte seci în dinţi./ Declinul nu, o, nu se mai declină/ decât din viitor înspre părinţi./ Nu mai suntem o limbă recidivă,/ un nasture la un prohab în plus!/ Ca din eres o forţă reactivă/ pe verticală ne împinge-n sus,/ Nu mai suntem entuziaşti-eclectici./ Suntem exact pe-a timpului măsură,/ din neamul Cantemirilor tot sfetnici,/ de nu loveşte băţul peste gură./ Versant cu riduri, fruntea haşurată/ de-un polinom hieratic de idei -/ prefaţă ni-i la toate şi erată/ în pirueta florilor de tei./ Nu resemnaţi, nu sceptici!” În lumea lui virtuală: „O funcţie-n vigoare/ va desemna continuu un joc secund mai pur,/ dar deocamdată fiindcă chiar roua pe picioare/ ne aminteşte lanţul de ieri,/ se joacă dur” (Regula jocului)

Numitorul comun mai e şi o replică la gestica, ritualurile şi convenţiile consfinţite de şaizeciştii basarabeni, conectaţi, de fapt, cu întârziere la poezia lui Nichita Stănescu sau Marin Sorescu. Cu toate acestea, poetica lui Cioclea este oarecum eclectică, pendulând între mai multe structuri ale poeziei moderne şi de „factură nouă”, cu reminiscenţe din Whitman şi Maiakovski, Blaga şi Esenin, din Prévert sau Marin Sorescu, din star-urile poeziei ruse „de estradă”. Elemente ale „poeziei de estradă”, etalate programatic prin prozaism, vitalism şi gigantism, sunt impregnate de esenţe vitriolante. Cioclea mizează pe limbajul tranzitiv, transparent, scuturat de metafore. În consecinţă, estetica anti-poeticului anticipează o replică de amploare la poezia arcadică, un argument solid pentru altă scriitură, pentru un alt fel de poezie.

Cioclea e un anti-mioritic, un sfărâmător de icoane, iar poezia lui se înscrie în demersul artistic reductibil la un nou avangardism, specific epocii de tranziţie, el râvneşte o poezie cu „uşa spartă în realitate”, înspre cotidian, către un „nou antropomorfism”(Alexandru Muşina).

În inerţia unor prejudecăţi ale criticii conservatoare, anchilozată în adevăruri definitive, noua poezie e suspectată de lipsă de profunzime şi de orice valoare. Mai cu seamă a înfuriat Cina irodică, foarte incomodă pentru climatul literar provincial: „Am stat şi eu la masa lor./ Cu o condiţie. Să tac./ Vorbeau pe rând, vorbeau în cor -/ eu trebuia să mă prefac.//Eu trebuia să le zâmbesc./ Cât sunt de sus, cât sunt de mari!/ Cel ce m-a dus, era firesc,/ mă îndemna să pap homari.// Eu înghiţeam ceva urât/ mirositor,/ ceva vomat./ Dădeam păhare „tari” pe gât,/ să scap de jeg, să fac curat.// Eram sătul./ Am vrut să plec./ O mână grea m-a pus la loc./ Puteam să-i calc cuiva pe bec./ (Nu fi, bătrâne, dobitoc./ Depinzi de ei!)/ Mă angajau/ să ling tacâmul lor de preţ,/ talentul meu să facă hau,/ să dau din coadă/ nătăfleţ.// Dar, hi-hi-hi, ce ştii mata,/ trişor naiv, le-am spus ce cred./ Să vezi atunci ce dandana/ cu lupi bătrâni, cu-n fleac de ed.// Am stat şi eu la masa lor,/ numai că n-am prea stat domol./ – Ce vreţi să fac, le-am zis,/ să mor?/ Duhneau a morgă/ a/ formol”.

Cioclea neagă, evident, nu de dragul negaţiei, poetica anterioară, dar a vedea la el doar dimensiunea negativă înseamnă a-i denatura esenţa estetică a anti-poeticului, înseamnă a face abstracţie de noul sistem de referinţă al poeziei, de corporalitatea imaginarului, într-un cuvânt, a sfida „triumful individualismului” (Alexandru Muşina). Poezia nu e numai o expresie a crizelor de diferită natură, dar şi un răspuns la aceste crize.

Simplitatea stă în sensul real al lucrurilor, în descoperirea noilor „corespondenţe” între om şi Divinitate. Într-o viziune brâncuşiană, poezia ar fi „un lanţ al lumilor”, „al creatorului ascuns în creaţia sa”. „Ipocritul” din „cina irodică” are revelaţia „actului eroic”, de păstrare a „coloanei vertebrale”: „Păziţi-vă coloana vertebrală./ Ea-i ca o oişte de căruţă veche,/ la care înhămate trag/ numeroase umere-pereche./ Ea curge înspre creier. Ea, în ceafa/ ţăranului, e braţul de cotigă,/ ce-l roade când a terminat să are/ şi ară-n somn un fund/ de mămăligă./ Ea din adânc ademenind izvorul/ c-o nemiloasă sete îl străbate/ şi-l răstigneşte ca pe-un sfânt precoce-n/ pustia intimă din spate./ Ea-i trunchi de tei,/ dar poate fi şi-o ghioagă,/ de-o fi poruncă patria să-i deie./ În vremi de pace-i stâlp frumos de piatră,/ e ram de mirt/ alături/ de-o femeie./ Ea urcă şi atunci când se termină,/ alcătuită din segmente dure,/ dar de suavă ce-i şi mlădioasă,/ orice cutremur ştie/ să-l îndure./ Totuşi, păziţi-o,/ căci pândeşte pururi/ destinul orb şi prea viclean moşneag -/ el chiar şi-acum,/ să nu-şi prea rupă gâtul,/ se sprijină de mine/ ca-n toiag” (Coloana). Păstrarea „coloanei vertebrale” ar face posibilă întâlnirea omului cu Divinitatea.

„Marele Cod” (Northrop Frye) constituie temeiul mai multor imagini ale generaţiei şaptezeciste, dar, de regulă, mitologia biblică, folclorică sau livrescă, la Eugen Cioclea, este deconstruită cu inteligenţă şi presupune un mod propriu de lectură în Cina irodică sau în „Arca”, în care cuvântul (mitemul) e corporalizat: „Osul frunţii ca o arcă a lui Noe./ Greu de găsit material mai rezistent./ …/Legendară tărtăcuţa noastră,/ stă pe umeri ca pe-un Ararat,/ să-i clocească Pasărea Măiastră/ gălbenuşul proaspăt conservat.// Paradox. Primară axioma:/ corp compact şi unic ce înscrie/ universul, inclusiv Sodoma -/ iată-mi teza de topologie” (Arca).

Revelatoriu pentru rescrierea mitului este poemul Ucenicul lui Manole, în care elementele structurii narative sunt aplicate în mod inventiv asupra condiţiei creatorului şi a modului său de definire: „Lucram la un poem, dar ca-n adins/ eşafodajul se prăbuşea şi toate/ cuvintele se năruiau./ Sisif/ îmi dădea lecţii de/ absurditate.//…Atunci sosii în viaţa-mi, draga mea,/ cu ochelari şi şorţ de şcolăriţă./ Te-am întrebat: „Vreai să-mi ajuţi ceva?”/ Ceasul bătea exact la linguriţă.// Şi-am început cu buzele să-ţi pun/ pe corp cuvinte ca pe-o armătură,/ în sus pe glezne, coapse, umeri,/ pân’/ ai dispărut cu tot cu coafură.// Munceam ca niciodată. Inspirat./ Sporind efortul, îţi uitam femurul,/ în schimb poemul, ca un bloc turnat,/ îşi profila în orizont conturul.// Succes total. Bun de spoit cu lac./ Celebritatea îmi dădea arvună,/ doar eu demult nu-mi mai eram pe plac,/ căci te-am jertfit, iubito, prin minciună.// De aceea îmi creşte barbă ca la ţap/ ispăşitor. (Legenda-i recurentă!)/ Mai sunt şi totuşi parcă îmi fac de cap,/ mândru ca Lev Tolstoi/ pe bicicletă” (Ucenicul lui Manole). Poezia e „transparentă” (T.S. Eliot), referenţială, jucăuşă. Peste tot pluteşte un aer de lejeritate.

Eugen Cioclea este un poet inventiv, cu vocaţia insolitului: „Mi se spune că m-am născut în cămaşă./ Maică-mea chiar mă convinge!/ simt, le răspund,/ dar ce vreţi de la mine,/ nu vi-i de-ajuns/ că mă strânge?” Cămaşa care îl strânge nu e altceva decât cenzura personală, interioară. Desigur, aceasta nu e „cămaşa” lui Gr. Vieru sau „cămaşa lui Nesos” (de Andrei Ţurcanu), dar starea de spirit e sufocantă.

Starea personajului poetic în „noaptea pe ducă” se exprimă în „bocet senin”: „În fiecare zi murim câte puţin./ Abia se ţine frunza să nu cadă./ Ne trece tinereţea ca un in/ băut printre prieteni/ în livadă./ În fiecare zi uităm câte ceva,/ ne amăgim prezentul cu-amintirea./ Mi-e dor, ni-i dor, dar parc-am refuza,/ din laşitate ocolim iubirea./ În fiecare zi rămâne c-te-un loc/ gol printre noi şi nu-l mai umple nimeni./ Pasărea Phoenix a căzut în cioc/ ori salamandra/ a trecut prin mine./ În fiecare zi acelaşi hârb murdar/ mai cere-un miel şi-o faptă de prihană,/ sătui, dar totuşi, vai ce gust amar/ e-n gura mea deschisă ca o rană./ Vai nouă, vai!, ce drum pavat cu gropi/ lăsăm în urmă şi ne sare-n faţă,/ dar nu, o, nu,/ o, nu suntem miopi -/ noaptea-i pe ducă…/ bună/ dimineaţa!” (Bocet senin).

Zborul lui e un „zbor invers” (ca în „Aripi pentru Manole” de Gheorghe Vodă), un zbor în cădere: „Imaginează-ţi că nu s-a deschis paraşuta./ Se mai întâmplă! Astfel şi eu, iată-mă cad./ Dar încă e mult până jos, am timp berechet,/ cât să mai spun o seamă de vorbe/ şi chiar să mă rad./ E nemaipomenit ce se vede de sus!/ Oare cum o să fie de-aproape?/ Toate literele alfabetului s-au înghesuit/ ca şi iepurii lui nenea Mazai într-un A,/ scris de mână – autograf pe o carte,/ sub care cu braţele şi cu picioarele răşchirate,/ repetând un studiu de Leonardo da Vinci,/ mă voi înşira./ Cad. Intransigent./ Peste orizonturi pe verticală./ Legea căderii se cere în plus verificată./ Mulţimea mă aşteaptă în vale,/ entuziasmată./ Aşterne-mi, iubito, ceva!/ Tunde-ţi părul şi fă-l grămăjoară!/ Nebunii vâră cu furcile paiele într-o petală,/ improvizând un fel de saltea,/ bucuroşi din cale-afară./ Vin. Vâjâind./ Dar pân-o să intru/ în sfera de influenţă a dumneavoastră/ mai am încă timp să fiu cine sunt,/ tânăr, cu cerul în spate şi-n oase,/ cu Calea Lactee ca un colind,/ Savurând o stare de graţie,/ sau de ce nu ar fi să dezmint/ că în vid/ toate corpurile s-ar prăvăli/ cu-aceeaşi/ acceleraţie” (Căderea liberă). Limbajul tranzitiv are un sens dincolo de cuvinte.

Poezia exprimă dezechilibrul, starea unei lumi absurde, fie întoarsă „pe dos”, fie sărită de pe fix, o lume a vitezelor, a crizelor confuze, de unde şi căutarea unui numitor comun, altfel, crede eul poetic, sfârşitul nostru este iminent: „Ar trebui să ne-adunăm cumva./ De când ne-am dus de-acasă, numai fracţii/ din sufletele noastre s-au ales./ Frunzele-n piept ca nişte/ decoraţii/ A dispărut întregul. Şuguim./ Mai mult sau mai puţin cu aroganţă./ Ne-au contractat/ în pripă negustorii,/ lipindu-ne pe frunţi/ câte-o chitanţă./ Pe două drumuri, dacă nu pe trei,/ umblăm tâmpiţi. Ne-am şi schimbat la faţă./ Un văr de-al meu, întors din nicăieri,/ în loc de limbă-avea/ un motocel/ de aţă./ Dat naibii, ce mai!/ dus după comori,/ cernea nisip şi-omăt prin buzunare,/ iar ca dovadă cât de bine i-i/ se ghilosea cu votcă/ pe picioare./ Ne conformăm,/ ne dedublăm urgent,/ sătui sunt lupii, mulţumiţi păstorii./ Luceafărul ca de vânat e-n munţi,/ prada se cară sincer/ cu tractorul./ De la o vreme,/ parcă-ntorşi pe dos,/ organ de simţ ni-e fierea. Cu rărunchii/ cum aş putea să distilez invers/ lumina ce-au băut-o/ unchii?/ Cred că adun/ şi mă trezesc că scad/ din miei balade -/ restu-i pielicica./ Scad din prieteni ce mi-a fost mai drag,/ scad c-o plăcere sadică…/ Mi-e frică!/ Ce mi-a rămas?/ Un fleac de trenci, un pix?/ Am moştenit călcâiul lui Ahile./ Sofiştii nici că m-au lăsat s-ajung/ măcar pe una/ din reptile./ Alerg, alergi, aleargă, alergăm/ în grup compact ori răzleţiţi pe pistă./ Bate sudoarea ca o brumă-n noi/ şi radiază nume de pe listă./ Se face seară iute. Chiuim,/ cine mai e, pe unde-i, să răspundă!/ Ne-ar trebui un numitor comun,/ de mai promite ceasul/ vreo secundă./ Şi ne-ar mai trebui mai ştiu eu ce,/ (c-am fost soldat şi-am stat în bivuac)/ poate găsesc şi-o sârmă, oarecare,/ s-avem şi-un paratrăsnet/ pe-un copac” (Numitorul comun). Este probabil poemul cel mai reprezentativ în care spiritul veacului e la el acasă. Discursul poetic are un caracter profund referenţial şi rămâne inconfundabil chiar şi prin unele neglijenţe de stil.

Volumul „Vreau să distrug uniVersul” se încheie cu un simbolic „Noli me tangere” ca un epitaf la întreaga creaţie a poetului plecat în „lumea umbrelor”: „De mine-s sătul/ peste cap./ Viaţa prin pâclă rânjeşte./ Piciorul mi-a amorţit./ Cine pe cine/ iubeşte?/ Ca la corvoadă. Atent./ Sculele cad. (E-o părere.)/ Inefabilu-i fără soroc/ pe cârja lui/ nevermore./ Vreţi să mă duc? Am plecat./ Pute hotarul arhaic./ M-am plictisit să vă mint./ Leoarba duhneşte./ Atavic”.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>