George Călinescu şi proiectul monografic Eminescu

Abstract
This paper discusses G. Călinescu’s work in the field of Eminescu studies in the 1930s. Even though the author himself underplays the importance of this work, describing it as a mere preparation for greater endeavours (e.g. writing his celebrated History of Romanian Literature from Its Beginnings until Today, 1941), one should visualise this activity as a complex „monograph project” concerning Eminescu from a threefold perspective: a biography, an ample exegesis, and a noteworthy editorial enterprise. The posterity of this project in the field of Eminescu studies in Romania and abroad has been remarkable, and Călinescu’s suggestions still hold, but a change has taken place recently. Biography has taken a turn for methodological reflection with Ilina Gregory, thus returning to a point of view that had been formulated by Călinescu in 1932. Also, the exegesis has become more concerned with questions of reception and context, echoing Călinescu’s own emphasis on how a reader approaches Eminescu’s texts in his studies from 1934-1936. At the same time, Călinescu’s discovery of the posthumous works of Eminescu has influenced not only critics, but generations of poets, especially in the 1950s. All these points to a prominent position of Călinescu’s critical stance in Romanian literature even today.
Keywords: G. Călinescu’s project on Eminescu’s work, the method of the monograph, biography and narration, exegesis and reader-response, text vs. context, the influence of Eminescu’s poetry in the 1950s, G. Călinescu’s position in the Romanian literary canon.

Opera de critic literar a lui G. Călinescu din al patrulea deceniu al secolului XX este uneori considerată a avea un caracter introductiv, pregătitor în cariera autorului. În unele rânduri, de exemplu în prefaţa Istoriei literaturii române de la origini până în prezent, Călinescu îşi descrie munca de eminescolog şi exeget al lui Ion Creangă din anii ’30 ca pe o explorare a literaturii române clasice, care, e de înţeles, a putut să-i ofere nivelul optim pentru cercetarea literaturii din toate epocile[1]. Consider că activitatea de eminescolog a marelui critic trebuie totuşi considerată a reprezenta mai mult decât o „etapă” în formarea sa, cu atât mai mult, cu cât comportă acţiuni complexe şi o perspectivă critică deja matură, cu puternică influenţă asupra posterităţii şi chiar în eminescologia contemporană. Lucrarea de faţă urmăreşte tocmai rezultatele muncii călinesciene asupra lui Eminescu, căutând, cu această ocazie, să verifice eficienţa ei (în posteritate) şi actualitatea ei, în măsura în care aceasta poate fi trasată cu cea mai mare bună credinţă.

Opera de eminescolog este una dintre cele mai însemnate contribuţii călinesciene la cultura română, un monument exegetic greu de rezumat, cu ramificaţii complexe, pentru care propunem numele de „proiect monografic Eminescu”. El cuprinde, mai întâi, opera de debut a criticului, Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), model de biografie critică, polemizând cu o linie întreagă de răi adoratori ai poetului şi instituind totodată, prin practica biografică, o viziune adâncă despre legătura literaturii cu viaţa. Continuă cu o exegeză exemplară, Opera lui Mihai Eminescu, apărută în cinci volume între 1934 şi 1936, un efort de sistematizare fără precedent, dar şi o lectură de o prospeţime, inventivitate şi lipsă de complexe remarcabile, care în treacăt a dat şi cea mai bună teză de doctorat în filologie a Universităţii din Iaşi, Avatarii faraonului Tla. Şi mai este apoi moştenirea editorială a lecturii călinesciene, modul în care perspectiva sa a schimbat nu doar imaginea critică a operei eminesciene, ci şi raportarea poeţilor la ea, influenţând destinul poeziei noastre moderne.

Într-un fel, analiza critică, pe mai multe paliere, a operei lui Eminescu are şi valoarea unei demonstraţii de forţă a unui critic începător, care doreşte să se ilustreze concomitent în mai multe domenii ale specialităţii sale. Analiza exhaustivă a „poetului naţional” funcţiona, pe de o parte, ca o „acordare” a tuturor instrumentelor de analiză aflate la dispoziţia criticului: biografia, cercetarea izvoarelor, exegeza critică, analiza prozodică, dar şi ediţia filologică. Pe de altă parte, explicând opera eminesciană ca punct de inflexiune a literaturii române, în care tradiţia „clasică” se adună toată pentru a trece în vârsta modernităţii, Călinescu prefigura, în esenţa ei, perspectiva istorică pe care avea s-o aplice în tratatul său de istorie literară. Se înţelege astfel de ce proiectul monografic Eminescu are o importanţă care merge dincolo de simpla conjunctură a debutului călinescian, a tezei sale de doctorat (susţinută la Iaşi, în 1936) sau a singurei ediţii de opere pe care o va realiza în cariera sa criticul (în 1938). Ne voi referi, în continuare, la noutatea demersului călinescian, la posteritatea şi la actualitatea acestuia în eminescologie. Ce impact a avut, ce urme a lăsat exegeza călinesciană asupra celui mai important subiect de analiză al criticii româneşti?

Mai întâi este biograful. Scriind Viaţa lui Mihai Eminescu (1932), Călinescu a trebuit să rezolve problema legitimităţii unei abordări de tip biografic a autorului de literatură. Există o latură preţioasă de reflecţie metacritică la Călinescu, manifestată încă din primul ceas. El tranşează dilemele postulând ca scop al biografiei sale „spiritul” vieţii poetului, cu alte cuvinte o identitate poetică diferită de aceea civilă, şi polemizând insistent cu biografia romanţată şi cu „unitatea de melodramă” a eului propus de aceasta. Dar identitatea spirituală a poetului, singura demnă de interes, este imposibil de fixat într-o lectură a biografiei, care ţine de accident şi nu de esenţă. Ca urmare, biografia critică îşi va îmbrăţişa menirea secundară, de explicitare a unora dintre sursele personale ale operelor şi de identificare a unor izvoare intelectuale. Biografia rămâne, la Călinescu, o rudă săracă a criticii şi istoriei literare, cât timp nu poate atinge decât împrejurări tipice, fără acces la unicitatea creaţiei[2]. Dar naraţiunea călinesciană va produce, totuşi, o unitate a eului biografic, o figură a personalităţii individului biologic, iar aceasta va funcţiona ca un indicator pentru unitatea bănuită a eului creator. Cele două euri, unul subteran, inerent creaţiei, şi unul explicit, transparent în biografie, nu sunt conciliate. Demolând imaginea de melodramă a geniului popular, Călinescu reuşeşte să construiască un alt mit, paralel, al creatorului genial, a cărui creativitate nu îşi găseşte în viaţă decât ocazia să se manifeste, nu şi cauza existenţei.

Posteritatea modelului călinescian de biografie (consolidat în 1938 prin Viaţa lui Ioan Creangă) a fost dublă. Pe de o parte, biografia critică a rămas, timp de încă o generaţie, o practică legitimă în critica românească, în ciuda erodării tot mai accentuate. Autori precum George Munteanu, Z. Ornea sau Ion Bălu se vor revendica de la modelul călinescian în propriile explorări ale vieţii lui Eminescu, Maiorescu sau Călinescu însuşi. Însă biografia critică suferă în acest timp de un tot mai accentuat complex de ilegitimitate, rămânând o unealtă secundară a muncii filologice. După anul 2000, în contextul apariţiei unei noi generaţii de eminescologi, apare şi o nouă biografie care se plasează în dialog cu scrierea călinesciană din 1932, reluând preocupările metacritice ale acesteia. În Ştim noi cine a fost Eminescu? (2008), Ilina Gregori repune în discuţie modelul călinescian nu doar sub raport factologic (prin referire la episodul berlinez al vieţii lui Eminescu), ci şi metodologic. Reluând reflecţia călinesciană din 1932, autoarea discută legitimitatea unificării eului biografic prin naraţiune, propunând în replică o perspectivă atomizată a eului, influenţată de perspectiva filosofiei poststructuraliste, în special de Jacques Derrida şi Michel Foucault. Ea sugerează că doar scepticismul constant cu privire la identitatea figurii poetice pe care o avem în faţă ne poate apăra de construcţia unei identităţi abuzive – de unde şi titlul dubitativ al cărţii ei. Tot o formă de scepticism apărea însă şi în Viaţa lui Mihai Eminescu, ipostaziată sub forma unui narator ironic care spune la tot pasul că avem de-a face cu un personaj tipic, care se joacă copilăreşte, se îndrăgosteşte firesc în adolescenţă şi suferă tot felul de necazuri obişnuite la maturitate, şi care nu trebuie confundat cu energia lirică unică din care a ieşit Scrisoarea I. Biografia dilematică, problematizantă cu care ne întâlnim în secolul XXI este o cunoştinţă veche, de pe vremea lui Călinescu.

A doua latură a proiectului monografic este exegeza. În Opera lui Mihai Eminescu (1934-1936), criticul purcede la o serie de analize care străbat opera eminesciană în mai multe direcţii, propunând o descriere a universului operei, o explorare a universului intelectual al poetului, o descriere a ideologiei acestuia, o prezentare din perspectivă comparatistică a tematicii, una a stilului (a „tehnicii interioare”) şi una a versificaţiei. Amploarea cercetării critice impune din start, ea fiind subliniată de prezentarea operei eminesciene ca univers cuprinzând rotundul lumii şi istoria umanităţii „de la origini până în prezent”[3]. Amploarea nu trebuie să mascheze însă o altă noutate, care va avea o puternică înrâurire asupra eminescologiei postbelice, de la Rosa del Conte la Ioana Em. Petrescu şi de la Dumitru Irimia la Mihai Cimpoi, şi anume lectura „în sistem” a operei eminesciene. Opera marelui romantic este privită ca o structură unitară, care înglobează reprezentarea epocilor istorice, lumea privită în perspectivă cosmică, dramele personalităţii, interogaţia eternului de către fiinţa umană, promisiunea fericirii în iubire. Urmărind articularea acestor teme în întreaga operă eminesciană, Călinescu este primul critic care le constată caracterul solidar. Este adevărat că metoda sa de a configura un univers poetic nu seamănă prea mult analizelor unor „modele cosmologice” submerse la Ioana Em. Petrescu sau viziunii unui „limbaj poetic eminescian” unitar la Dumitru Irimia. G. Călinescu nu face un studiu de poetică şi nici unul de stilistică, ci unul de critică literară, bazat pe detectarea unor „tonuri” recurente, a unei identităţi stilistice şi ideatice eminesciene, cu ierarhizarea valorică a creaţiilor diferite. Înlăturând perspectiva analizei prozodice, pe care o practică doar pentru a o denunţa ca inutilă, criticul studiază îndeosebi „procesul metaforic”, lăsându-se atras mai cu seamă de „invenţia verbală” nesilită, de versul neîncăpător, cu „grozave greşeli gramaticale”, de „floarea de fier” care rămâne în urma „piliturii” poetice şi este mai preţioasă decât aceasta, pentru că trădează o gândire şi o muncă. Posibilitatea analizei poeziei în vederea descoperirii unei gândiri îl fascinează, iar această fascinaţie s-a transmis generaţiilor de „călinescieni” din critica românească, de la Eugen Simion şi Nicolae Manolescu la Lucian Raicu şi Valeriu Cristea.

Tot exegeza operei eminesciene mai aduce o noutate. Călinescu urmăreşte procesul poetic eminescian de la marile poeme hugoliene de tinereţe până la romanţele maturităţii, subliniind modul în care aceste texte lirice îşi acroşează cititorul, îl interpelează, îi dau de gândit. Cu toate că susţine, în repetate rânduri, autonomia poemului faţă de influenţele extratextuale, analiza remarcabilă pe care o face satirelor sau romanţelor eminesciene ca texte cu dublă adresă, în acelaşi timp expresii ale unei energii verbale nestăvilite şi interpelări ale publicului vremii, arată o deschidere considerabilă a criticului faţă de relaţia text-context. Dacă critica postbelică a fost preocupată în mod special de hermeneutica textului, această latură a criticii călinesciene este recuperată tot într-o lucrare din noul val eminescologic din ultimul deceniu. În Eminescu – negocierea unei imagini (2008), Iulian Costache studiază tocmai dubla ofertă a textelor poetice eminesciene de maturitate, tema tăcerii şi negocierea unui contract de lectură. Perspectiva contextualizantă a lui G. Călinescu, informată de bogata experienţă de „teren” a criticului preocupat de literatura contemporană lui, deci de actualitatea ei verificabilă prin impactul asupra publicului, rodeşte în mod surprinzător în anii 2000, după ce studiul academic al operei eminesciene, neinteresat în mod special de problemele cercetării, a ocolit constant acest subiect în ultimele decenii. Rezultă de aici că generaţiile critice mai noi nu se despart de moştenirea călinesciană, ci caută mereu noi moduri de a o revalorifica.

A treia latură a proiectului monografic Eminescu este cea a textului eminescian stabilit şi citit de Călinescu. Criticul a fost şi editor al lui Eminescu, dar ediţia sa de Poezii din 1938, republicată abia în 2013 la Iaşi, nu pare să ofere prea mult cititorului fascinat de analizele făcute în Opera lui Mihai Eminescu proiectelor postume uneori abia schiţate de poet. Este o ediţie foarte informată, cuprinzând toate antumele şi unele poeme postume publicate în „Convorbiri literare” până în 1895, postume asimilate ca parte a operei cunoscute, printre care Stelele-n cer şi Oricâte stele. Notele ediţiei valorifică în mod profitabil cunoştinţele ample de biografie şi bogata informaţie sursologică sau comparatistică a criticului. Cu toate acestea, ea nu poate fi socotită cuvântul ultim al acestuia în materie de editare a lui Eminescu. Propunem, de aceea, să luăm în considerare opera prin care Călinescu pune în circulaţie texte eminesciene postume ca şi necunoscute până la el, tipărindu-le, comentate, în publicaţiile vremii şi pe zeci de pagini ale monografiei cvintipartite Opera lui Mihai Eminescu. Graţie intervenţiei călinesciene, aceste texte au dobândit – dacă nu o fizionomie definitivă, aceasta fiind fixată de volumele ediţiei Perpessicius – atunci profilul lor caracteristic, o interpretare adesea inconturnabilă, iar în unele cazuri chiar numele, cum se întâmplă cu nuvela Avatarii faraonului Tla sau cu marele poem Povestea magului călător în stele. Aceste titluri au fost folosite şi în ediţia Perpessicius, astfel contribuţia călinesciană rămânând parte a memoriei tuturor cititorilor de Eminescu. Studiind postumele, integrându-le unei interpretări globale a operei, analizându-le amănunţit, Călinescu dezgroapă un continent necunoscut al operei eminesciene. Importanţa acestei descoperiri se va vedea peste două decenii, atunci când, în plin proletcultism, toţi poeţii tineri primesc cu un entuziasm vecin cu fervoarea apariţia volumului IV din ediţia Perpessicius, cuprinzând poemele postume ale lui Eminescu. Pentru mulţi, între care îi menţionez doar pe Nichita Stănescu şi Emil Brumaru, postumele eminesciene devin obiect de cult; într-o epocă în care poezia adevărată este negată, pusă la colţ, obligată să se transforme în reportaj mincinos şi lozincă obtuză, fascinaţia călinesciană faţă de postumele eminesciene relevă modelul poeziei reale, aureolat şi de faptul că Eminescu era considerat (graţie intervenţiei călinesciene din Istoria literaturii române) drept „poet naţional”. Astfel, Eminescu joacă rolul unui poet oficial şi subversiv totodată, continuându-şi fascinaţia pentru încă o generaţie, iar neomodernismul postbelic îşi asigură o ascendenţă nobiliară.

Proiectul monografic eminescian al lui G. Călinescu nu trebuie înţeles doar ca o etapă în activitatea prodigioasă a criticului, cu un rol formator, dar, în cele din urmă, un stadiu pregătitor pentru întreprinderea mai ambiţioasă a Istoriei literaturii române. Este un proiect vertebrant în critica călinesciană şi inspirator pentru poezia modernă. Totodată, actualitatea propunerilor metodologice şi rezistenţa în timp a lecturilor critice dovedesc sănătatea unei culturi şi reatestă dimensiunea unei opere majore.

 

Bibliografie:

Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediţie anastatică, Bucureşti, Editura Semne, 2003.

Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, I-II, Bucureşti, Minerva, 1976.

Călinescu, Poezii, ediţie îngrijită de G. Călinescu, Iaşi, Editura Muzeelor Literare, 2013.

Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Bucureşti, Minerva, 1989.

Iulian Costache, Eminescu – negocierea unei imagini, Bucureşti, Cartea Românească, 2008.

Ilina Gregori, Ştim noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, Bucureşti, Art, 2008.

 

 

[1]       G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ediție anastatică, București, Editura Semne, 2003, p. 6.

 

[2]       Marele critic și marele scriitor Călinescu condimentează, în schimb, propria scriere cu o varietate remarcabilă de tehnici prozastice printre care rezumatul iute, detaliul realist, inserarea de documente autentice și glosa lirică, ceea ce acordă biografiei un statut cvasi-romanesc și o plasează în competiție nu cu reconstituirea pioasă a compilatorilor de documente, ci cu romanul modernist.

 

[3]       Această amplitudine pare să prefigureze atât de bine deschiderea critică și istorică a lui G. Călinescu însuși, încât se naște întrebarea dacă nu cumva perspectiva universalizantă asupra lui Eminescu nu se datorează, măcar în parte, „gigantismului” programatic al viziunii criticului.

 

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>