Hiperbola poetică a cotidianului – model de percepţie infantilă a lumii în romanul Din calidor de Paul Goma

ABSTRACT

The position of anticommunist writer, which programmatically wants ” not to forget” all those who have misused their discretionary power, and to whom the malefic beast has no excuse, makes Paul Goma anatrocious realist or, as have been named by the literary critics, ”a poet of cruelty” with ”a predisposition toward misanthropy”. But in his writings, especially in the novel „Din calidor”, we find a delicate poet of candor, a lyrical, evocative writer for whom the remembrances have an anesthetic effect on the wounds caused by the history. The candid, keen eye of the former child for whom the world expands fabulously and wonderfully, meets the warm, slightly ironic and indulgent sight of the old man exiled from thousands of kilometers away from his native Mana.The voice of narrator, blurred by this double look, clears the temporal boundaries of memory, and also those spatial, of multiple dramatic separations, in a retrieval of completeness and happiness.

Keywords: Paul Goma, Bessarabia, calidor, novel, anticommunist.

 

Terminat în 1983 şi publicat în 1987 în limba franceză, romanul Din calidor are ca subtitlu O copilărie basarabeană. O copilărie de pretutindeni şi dintotdeauna, o vârstă umană generică, peste care însă se suprapune, în valuri de fluxuri-refluxuri, istoria cu încrâncenările ei dramatice şi imprevizibile şi cu tragicele ei implicaţii. Prin amintiri, reconstituiri retrospective şi inserţii istorice, destinul de refugiat al „fărădeţăratului” Paul Goma este repus în cauza sa primă, în intimă consonanţă cu destinul acestei margini a românismului numită Basarabia, prima din provinciile româneşti căzută sub opresiunea comunistă. Comunismul îi impune ceea ce Ion Simuţ numeşte „o serie de despărţiri” (de tata, mai întâi, apoi de Mana, de Basarabia şi, în final, de România). „Orfanul de patrie, de Basarabia, nu-şi găseşte o alta care să-l mulţumească. – scrie acelaşi critic. – Paul Goma devine succesiv antirus, antibasarabean şi antiromân, pentru că Rusia, Basarabia şi România sunt contaminate de comunism. Anticomunismul său antrenează celelalte repulsii, pe măsură ce se dezvoltă şi se clarifică. Anticomunistul cu predispoziţie spre mizantropie se bazează, în subsidiar, pe o logică vicioasă de extensiune a vinovăţiei: dacă un singur om (un rus, un basarabean, un român) a putut fi comunist, atunci toţi oamenii (toţi ruşii, basarabenii sau românii) merită să fie dispreţuiţi. Paul Goma ne e antipatic (sau îl considerăm incomod, dificil, recalcitrant) pentru că ne suspectează pe toţi de lipsă de curaj, ca români comunişti (sau ca urmaşi ai acelora), care i-am refuzat cândva dragostea şi salvarea. El este exilatul absolut, pe care nu-l poate mulţumi nicio patrie şi niciun om. Anticomunistul neînţeles a devenit un mizantrop incurabil.” Că în atitudinile lui Goma regăsim o doză bună de mizantropie, mi se pare adevărat. Dar rămâne, cred, de încadrat această interpretare pur psihologică şi în contextul parametrilor istorico-sociali al totalitarismului comunist cu practicile sale pline de bestialitate. „Mizantropul” Goma este, zicea Ion Negoiţescu, un „poet al cruzimii”. În faţa acestui martor atroce care nu uită nimic şi care vrea să-i „neuite” pe toţi cei ce au abuzat de puterea lor malefică, bestia puterii discreţionare nu are nici o scăpare. E suficient să ne amintim de paginile care îl evocă pe Grabenco, şeful de post din Vatici, viitorul ofiţer de securitate din România comunistă. Aici „mizantropul” Goma este, mai degrabă, un realist necruţător de genul unui Louis-Ferdinand Céline. Un realism ce fixează totul şi nu iartă nimic. Goma nu are nici în puşcărie, nici în marea închisoare comunistă sentimentul transcendenţei al lui Nicolae Steinhardt ori detaşarea filosofică a lui Noica. El este eternul răzvrătit, maximalistul fără de astâmpăr, neîmpăcatul înverşunat contra sistemului totalitar, împotriva oamenilor acestuia şi a oricărei manifestări de slăbiciune în faţa puterii sale coercitive.

Dincolo însă de acest Goma, cu inflexiuni în voce de profet care fulgeră împotriva Baalului comunist, regăsim în scrierile sale şi un delicat poet al candorii, un evocator liric pentru care rememorările au efectul unui anestezic asupra rănilor produse de istorie. Nu, istoria rămâne intactă aşa cum este, monstruoasă şi feroce! Dar din străfundurile personajului narator prins şi zdrumicat între teribilele ei malaxoare, dincolo de cruzimile imaginilor concentraţionare şi ura sa necruţătoare faţă de ele, străbat amintirile unei lumi mirifice, „de acasă”, cu imagini de locuri şi fiinţe dragi, de care el a fost rupt cu brutalitate. În aceste pagini „departele” devine un „aproape” cald, fabulos, reconfortant. Închisoarea sau exilul îşi găsesc antidotul care diluează mizantropia, temperează umorile, învăluie reacţiile de încrâncenare într-o undă de lirism tandru. În romanul Din calidor Ochiul candid, scrutător al copilului de altădată, în care lumea se dilată mirific, se întâlneşte cu privirea caldă, uşor ironică şi îngăduitoare a bătrânului exilat la mii de kilometri de Mana sa natală. Vocea naratorului, ambiguizată de această dublă privire, şterge hotarele temporale ale amintirii, dar şi pe cele spaţiale, ale multiplelor despărţiri dramatice, într-o regăsire a plenitudinii şi fericirii. Basarabia nu mai este pământul râvnit sau ocupat de ruşi, ci e „Basarabia rainică”, iar calidorul casei de la Mana devine podiumul împărătesc al admirabilelor descoperiri infantile ale vieţii. Mariana Pasincovschi observă, că „în tradiţia inaugurată de Ion Creangă, autorul construieşte personaje fabuloase, memorabile prin forţa magică de a povesti sau de a «trebălui» prin gospodărie.” Unul din aceste personaje este moş Iacob, „premarele”, vecinul de la Mana al familiei Goma, un fel de bunic adoptiv al micului Paul. Gesturi şi imagini surprinse de ochiul pur al copilului de altădată renasc în pagină cu o prospeţime şi intensitate poetică de baladă: „Mai văzusem, aveam să văd butnari bătând cercuri – dar nu ca Moş Iacob. Toţi ceilalţi băteau cercuri – cu mai multă, mai puţină meserie; ştiinţă; îndemânare – dar atâta tot, pe când Moş Iacob…

Chiar înainte de a atinge cu «gura de şărpe» vreun cerc (iar cu ciocanul mânerul «gurii»), intra în ritm – pe care-l marca din tot trupul, mai ales cu tălpile bătute de pământ. După ce se încălzea bine, pe loc, pornea în jurul polobocului, ciocnind doar ciocanul de coada gurii: încolo, încoace; apoi, la patru paşi, o lovitură în cerc, dar ştearsă, mai mult de formă decât de bătut cercul acela); încolo, încoace; apoi o ştearsă tot la doi paşi; apoi la fiecare pas – încolo, încoace. Timp de… mai mult nu se atingea de butoi, decât aşa, că venise vorba, ar fi putut bate cercul acela cu o ştearsă şi în genunchiul lui – de pildă. Ai fi zis că vrea să-l, mai întâi, îmblânzească, farmece, ameţească – înainte de a-l lovi cu adevărat. Lovituri ciocan-daltă şi pauze şi contratimpi marcaţi de strigături scurte, mai degrabă icnete împuşcate din familia «hă!»-ului de dimineaţă.

Ameţeam eu, primul. O ameţeală specială, cu o specială durere de cap – dar nu supărătoare – biciuită, ciocabocănită, lipăită, hă!-uìtă, icnită. Dar chiar aşa, îmi dădeam seama că, de la o vreme (dacă nu cumva înaintea mea) ameţea el, Moş Iacob. Ca să nu se piardă, să nu nimerească cine ştie unde şi în ce, ca să nu se izbească de vreun perete ori gard – sau să dea peste polobocul-osie – ori să cadă la pământ, Moş Iacob avea o singură – de astă dată, adevărată – soluţie: să continue; să nu se oprească.

Dacă părinţii erau acasă, ieşeau în calidor şi ei. Dacă în acele momente se aflau prin apropiere oameni, se lipeau de gard şi priveau. Dacă din întâmplare, erau clase, atunci se dădea recreaţie şi copiii năvăleau la ferestre (de obicei bătrânul tănţuia când nu erau cursuri, dar se mai înşela şi el…). Eu, din calidorul meu, ştiam că Moş Iacob pentru mine face ce face. Şi, în felul meu, îl ajutam să ţie, îl sprijineam în încercare: păstrând şi eu ritmul, ţinându-l cu toată fiinţa. Mai ales îl ajutam pe Moş Iacob să nu-şi piardă pălăria şi capul. Erau două părţi ale corpului său care i s-ar fi putut desprinde de rest şi cădea – în timpul tanţului: întâi pălăria: mă încordam, mă concentram asupra pălăriei, o păstram pe capul Moşului; fiindcă ştiam: dacă-i pică pălăria, capul, rămas fără acoperiş, are să-şi piardă şi temelia; are să se desprindă de gât şi are să se rostogolească în colbul bătăturii. Şi-atunci, chiar că Moş Iacob cel fără de cap n-are să mai poată fi oprit din ciocănit şi tănţuit cine ştie câtă vreme – poate ani, dacă nu cumva până la sfârşitul lumii, ceea ce, pentru mine, atunci, însemna cam multicel.

Ca ucenic ajutor de (şi) butnar ştiam că Moş Iacob n-ar fi avut nevoie să îmbuneze astfel polobocul, l-ar fi putut cercui pe dată. Da, dar Moş Iacob era Moş Iacob. Butoiul acela n-avea mare importanţă; important era, nici măcar tanţul ci, pe de-o parte tănţuitorul; pe de alta, cred şi acum că eu, privitorul, eram cel mai important. De pe lume.”

În aceste şi în alte pagini similare despre moş Iacob, bătrânul generic „căzut” în mintea copilului, iluminat din interior de aceeaşi candoare şi acelaşi deschidere solară către toate cele din jur, recalcitrantul Goma se înseninează, rănile pricinuite de istorie rămân undeva departe, distanţele spaţiale se anihilează. În limba italiană titlul Din calidor a fost schimbat cu o sintagmă din textul romanului, „În somn nu suntem refugiaţi”. Sunt vorbele mamei de cândva, din 1944. Refugiaţi în Ardeal, ajunşi noaptea târziu la locul destinaţie, cazaţi într-o şcoală pustie, fără lumină, ea îşi îndeamnă copilul să doarmă. Somnul era un mod de a-şi uita condiţia de refugiaţi. Pentru bătrânul, exilatul, „fărădeţăratul” Paul Goma percepţia infantilă a lumii cu hiperbolele ei inerente înseamnă o regăsire de sine şi o situare într-o originară axis mundi, necoruptă de violenţele istoriei, de barbaria comunismului şi de câinoşenia oamenilor. În umbrele Mizantropului Paul Goma, precum bănuţul solar în apele tulburi ale albuşului, luminează mirific Candidul Păulică privind cu mirare la cele din jur din calidorul casei de la Mana.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>