Identităţi dedublate în romanul contemporan Fight Club de Chuck Palahniuk (sau un exemplu de autocunoaştere prin autodemolare)

The reference to the other and the relationship with him is one of the great literary axes because through meeting with „another”, one becomes „himself”. We believe that otherness is the essence of identity and that the definition of self comes through differentiation. Duality can take various forms; in literary fiction, one of them is the double or the doppelganger. Relating to the other in cases of duality is different because the double is confusingly similar with the original. Meeting the two entities in literary text can open new horizons of awareness for the character but it can also become a nightmare in a maze of endless mirrors. Self-knowledge and self-destruction are therefore two poles between which characters swing in novels containing duplication. Based on these assumptions, we tried to illustrate its evolution and construction in the novel Fight Club by the American author Chuck Palahniuk.

Keywords: double, doppelgänger, self-knowledge, self-destruction, contemporary literature, literary fiction, Chuck Palahniuk.

Introducere

Dublu (doppelgänger) este considerat personajul literar care, prin similitudinile sale cu originalul, este sursa schimbărilor în viaţa acestuia şi constituie punctul de început pentru o naraţiune care devine inevitabil labirintică pentru cititor. Numeroase studii realizate pe marginea acestei teme converg spre ideea că dublul, fie ca temă recurenta sau fie ca tipologie a personajului, a evoluat în timp şi a devenit, în literatura contemporană, una din modalităţile alese de autori pentru a reprezenta sciziunea identitară trăită de omul modern. Personajul principal din textele ce comportă dedublare este pus într-o postură delicată din ambele perspective – a cititorului şi a propriei sale coerenţe şi unităţi. Pentru cititor dedublarea poate apărea ca o rătăcire în naraţiune. Lipsa de credibilitate realistă poate deveni un amalgam dintre ficţiunea fantastică şi o eventuală maladie mintală a personajului. Experienţa dedublării este însă un supliciu şi pentru personajul de ficţiune pentru că acesta, de cele mai multe ori, ezită în a crede propriilor simţuri. Aceasta spargere a unităţii personajului reprezintă, după spusele lui Rosemary Jackson [1], atragerea atenţiei asupra naturii relative a personajului şi, prin urmare, a omului. Această relativizare creează o lipsă de siguranţă existenţială în care fiinţa umană se poate chestiona asupra propriei sale condiţii sau, dimpotrivă, îşi poate pierde dorinţa de a mai fi, şi prin urmare – se poate autodistruge. Pornind de la aceste premise, vom încerca să definim stările de dublu pentru a vedea dacă această condiţie a dedublării este una ce naşte trăiri gnostice sau distructive.

Identităţi dedublate – îngeri sau demoni?

Pentru început, ţinem să menţionăm schimbarea de percepere a dublului ce a avut loc în timp, odată cu modificarea concepţiei omului despre divinitate şi, ca urmare, despre propria sa moarte. Primul teoretician al dublului, psihologul şi psihanalistul austriac Otto Rank, defineşte în lucrarea sa După psihologie tranziţia radicală pe care o trăieşte dublul de la antici la creştini: „Confruntând concepţiile antice despre sufletul dublu cu manifestarea sa modernă în literatura dublului, vedem o schimbare decisivă de accent care duce la interpretarea moralizatoare a vechii convingeri despre suflet. Fiind considerat la început ca un înger păzitor, asigurând supravieţuirea imortală a sinelui, dublul apare în final ca opusul acestui concept, o reamintire a mortalităţii, de fapt, însuşi indicatorul morţii. În acest mod, din simbolul vieţii eterne la antici, dublul s-a transformat în prevestitorul morţii în conştiinţa individuală a civilizaţiei moderne.” [2, p. 74]

În aşa fel, dublul s-a transformat radical şi, de la înger păzitor, acesta a devenit un demon hărţuitor al eului propulsându-l din zona de confort în nesiguranţă şi înstrăinare. Prin consecinţă, în timp ce modernii, cu mintea lor raţională, vor să rezolve această teribilă lipsă de coerenţă a sacrului printr-o scindare definitivă, anticii şi „primitivii” preferă să-l accepte aşa cum este, fără a căuta o modalitate de a negocia cu ei înşişi în raport cu această dilemă. Remarca respectivă ne arată din start conotaţia negativă atribuită dublului din perioada creştină. Această transformare de percepţie o putem considera ca o primă tranziţie de la dublul ce permite autocunoaşterea spre dublul care distruge integritatea umană.

Dar nu putem considera oare autodemolarea ca o formă de autocunoaştere? Oare nu este suferinţa apogeul descoperirii propriilor capacităţi şi, în final, limite? Acesta pare a fi modul de funcţionare al dublului în marea majoritate a textelor literare.

Înainte de a putea da exemple mai elocvente, considerăm util să aducem precizări la definiţiile de „autocunoaştere” şi „autodemolare”.

Autocunoaştere, autodemolare: delimitarea conceptelor

În condiţii de dedublare, putem defini autocunoaştere aptitudinea dublului de a provoca personajul principal la introspecţie, autoanaliză şi autoevaluare. Momentul în care eul, prin comparaţie cu dublul său, se autodefineşte punându-şi întrebări care i-ar schimba existenţa şi lar ajuta să păşească pe următoarea treaptă a evoluţiei propriei sale conştiinţe, poate fi considerat ca moment de esenţă a autocunoaşterii.

Drept exemple de autocunoastere pot servi dubli clasici cum ar fi William Wilson din nuvela cu acelaşi nume semnata de E. A. Poe. Acest dublu vrea ca eul să-şi descopere latura bună, să se cunoască, pentru a deveni mai uman şi mai corect, renunţând la vicii şi desfrâu, şi să îmbrăţişeze virtuţile pe care acesta le considera necesare unei vieţi împlinite. Lupta celor doi se soldează însă cu moartea ambilor şi imposibilitatea schimbării caracterului uman pare a fi concluzia textului.

Autodemolarea reprezintă, prin contrast, momentul în care dublul striveşte elementele constituente ale identităţii eului şi face ca acesta din urmă să aibă dubii nu doar la capitolul singularităţii sale, ci, în anumite cazuri, şi la capitolul existenţei eului personajului principal ca realitate (un exemplu elocvent ar fi Goliadkin, personajul romanului Dublul de Feodor Dostoievski unde personajul are „îndoieli chiar şi asupra propriei sale existenţe” [3, p. 76]). În anumite cazuri, dublul sabotează viaţa personajului, transformând-o într-un calvar ce duce eul la limita demenţei (aici credem că este util să menţionăm că însăşi demenţa este, în multe cazuri, sursa dedublării). Prin urmare, putem considera autodemolarea prezentă în textele ce conţin dedublare ca prevalarea forţei dublului asupra eului. Acest fenomen poate fi urmărit bunăoară în lucrarea lui Robert Louis Stevenson Straniul caz al doctorului Jekyll şi al domnului Hyde, unde dublul Doctorului Jekyll, demolatorul şi devoratorul Hyde, este cel care reprezintă forţa malefică a testelor doctorului şi ia forma unui tip scâbros şi violent, demonstrând prin puterile sale malefice că omul nu-şi poate înlătura partea perfidă şi rea a personalităţii sale, şi nici nu poate deveni un om al tuturor virtuţilor.

Aceste texte au ca tematică tradiţională lupta dintre bine şi rău, care amintesc cititorului că ambele aceste două puteri sunt o parte din unitatea structurală intrinsecă a omului şi că pierirea uneia din ele aduce, inevitabil, şi moartea celeilalte.

Romanul Fight club – exemplu de autocunoaştere prin autodemolare

Pentru a ilustra aceste două modele de dualitate, am apelat la un text ce poate fi considerat clasic modern al literaturii „underground” – Fight club de Chuck Palahniuk.
Acest roman este povestea unui tânăr adult numit Joe care suferă de insomnii şi de plictis existenţial întro lume a consumului, a perfecţiunii superficiale şi a singurătăţii chinuitoare. Brusc, în viaţa acestuia apare Tyler, un personaj intrigant care-i schimbă radical concepţia despre trăire şi suferinţă.

Naraţiunea acestui roman conţine elemente din ambele modele: autocunoaşterea şi autodemolarea – o succesiune de construire şi deconstruire – care însă nu sunt tocmai progresive. Autorul a fondat intriga romanului pe împleticirea acestor elemente, păstrând în secret de cititor dependenţa celor două personaje – eroul numit „Joe” şi alter-egoul acestuia Tyler. Timpul istoriei este denaturat pana la exces; naraţiunea este suplinită de o serie de monoloage interioare care, transpuse cititorului, îl fac voaior, îl includ în centrul acestor transformări de la autocunoaştere la autodemolare.

Personajele sunt construite după un model antitetic şi chiar prima frază a romanului poate fi luată drept exemplu: „Tyler îmi face rost de o slujbă de chelner, după care tot el îmi bagă un pistol în gură şi zice, primul pas pe care trebuie să-l faci către viaţa veşnică este să crăpi.” [4, p. 9]. Această opoziţie incipientă facilitează nu doar intriga romanului, ci şi întreaga poziţionare a personajelor unul faţă de celălalt. Cititorul este imersat într-o luptă constantă dintre creaţie şi distrugere -, luptă purtată de cei doi protagonişti într-o lume a consumului, a lipsei de timp şi de afecţiune umană. Dublul este refractarul realităţii naratorului şi îi impune o igienă de viaţă în totalitate opusă celei pe care o avuse eul până la apariţia dublului. Pentru că locuiesc în acelaşi corp, aceşti doi inşi îşi separă clar momentele zilei în care fiecare dispune de el „Din pricina bioritmului său, Tyler putea lucra doar noaptea. […] Unii sunt oameni de noapte. Alţii sunt oameni de zi. Eu n-aş putea lucra decât ziua.” [4, p. 27]. Diviziunea aceasta permite ca personajul narator să nu perceapă decât o parte din propria sa viaţă, parte care din start este prezentată ca ziuă. Opusă acesteia, noaptea, este prezentată ca terenul de joacă al antipodului, moment în care acesta întreprinde diverse activităţi cum ar fi crearea clubului de luptă, a proiectului Haos, a cuceririi Marlei etc. -, activităţi pe care naratorul la început nu le realizează ca fiind ale sale. Pe parcurs, acesta începe să suspecteze faptul că activităţile lui Tyler nu-i sunt străine, şi că ambii locuiesc în acelaşi corp, având o sursă comună de existenţă: mintea naratorului. În modul în care mintea autorului este cea care produce textul şi naratarul nu poate decât să urmeze drumul trasat din start pentru el prin pădurea narativă, aceştia doi sunt damnaţi să locuiască în aceeaşi casă, în acelaşi corp, să iubească aceeaşi femeie şi să existe într-o interdependenţă constantă. Dar este oare această interdependenţă una favorabilă, creatoare sau este ea sursa deziluziilor şi căderilor naratorului? Hermeneutica textului ne permite o dublă interpretare: una – prin dualitatea intrinsecă proprie textelor literare, dar şi o alta, extrinsecă – proprie dualităţii identităţii umane. În acest roman, bivocitatea discursului nu este doar o unealtă literară. Putem remarca că bidimensionalitatea apare la toate nivelele textului, de la structura duală a celor două personaje până la dimensiunea existenţială pe care o iau toate acţiunile acestora. Exemplul cel mai explicit este chiar clubul de luptă (ce a dat numele cărţii) care reprezintă sensul existenţei participanţilor acestuia; grupurile de sprijin care devin cura insomniilor naratorului; relaţia dintre Tyler şi Marla care întruchipează imaginea relaţiilor conflictuale dintre părinţi; apartamentul lui Joe echipat după ultimele cerinţe ale societăţii mondene versus casa delabrată în care locuieşte Tyler; participanţii la clubul bătăilor care ziua au nişte vieţi obişnuite, pe când noaptea se transformă în staruri ale ringului; etc. Există deci, dincolo de intenţia primară a oricărui fapt, o altă intenţie ascunsă, dublată, opusă. Însăşi nefiinţa, moartea, devine pentru protagonişti sursă de viaţă, de perpetuare. „Asta nu e moarte, zice Tyler. O să devenim legende. N-o să îmbătrânim cu adevărat.” [4, p. 9]. În acest model de deconstrucţie, dublul naratorului vede perpetuarea şi existenţa în autodemolare, autodistrugere, moarte.

După acelaşi model, dublul (şi prin extensie naratorul) consideră că omenirea se axează mereu pe un model exterior de cunoaştere şi de apreciere. Acest model este considerat ca fiind unul eronat, pentru că sunt evaluate caracteristici false ale vieţii omului şi nu totalitatea elementelor ce-l formează. „Fie să nu mă desăvârşesc niciodată. Fie să nu fiu mulţumit niciodată. Fie să nu fiu perfect niciodată. Izbăveşte-mă, Tyler, de perfecţiune şi desăvârşire.” [4, p. 52]. Acest citat poate fi calificat drept chintesenţa filosofiei romanului lui Chuck Palahniuk, unde imperfecţiunea şi nemulţumirea sunt catalizorii autocunoaşterii, unde autodistrugerea este sursa energiei necesare pentru a trăi şi a realiza ceva. După modelul păsării Phoenix, pierderea este sursa din care poţi câştiga, renunţarea – modelul prin care poţi redobândi ceva, şi moartea – sursă de viaţa. „Numai după ce ai pierdut totul, spune Tyler, eşti liber să faci orice.” [4, p. 84]

Finalul textului este încă mai semnificativ la capitolul dualitate şi cunoaştere prin distrugere. Acesta se pretează dublelor interpretări: autocunoaştere şi descoperire a unui nou element constituent al sinelui (care pot fi interpretate ca imagine a subconştientului ce a preluat controlul) sau autodemolare care a sugrumat libertatea de acţiune a personajului şi l-a făcut să devină paranoic şi iresponsabil de propriile sale acţiuni.

Concluzii

Romanul lui Chuck Palahniuk aduce exemplul dedublării personajului, care este simultan un proces de autocunoaştere şi autodistrugere. Acestea rezultă una din alta, devin interconectate şi complementare.

Fenomenul oglindit în roman este asemeni modelului cunoaşterii şi autocunoaşterii explorat de Narcis, Faust sau Frankensein – toate nişte căutări gnostice ce se realizează prin autodemolare.

Astfel, trecând prin etape în care a fost considerat fie înger, fie demon, dublul contemporan şi-a păstrat ambele aspecte. El poate reprezenta alteritatea alienată dar armonizantă a eului care îl ajută să devină un individ integru, unic, dar şi monstrul care, “ieşit din dulap”, îl urmăreşte şi îl obsedează.

Protagonistul romanului lui Chuck Palahniuk, precum şi ceilalţi eroi ai romanelor ce comportă dedublare sunt, de fapt, exemple-tip ale omului modern care are, pe lângă eul său adevărat, mai multe aliasuri şi dubli, în special în reţelele de socializare. Or arta (şi în special literatura), a fost de foarte multe ori alarma faptelor sociale ce predomină în modernitate. Din această cauză dublul, alienarea, integritatea identitară sau lipsa ei, reprezintă fără îndoială una din problemele centrale ale studiilor literare contemporane.

Referinţe critice:
1.    Jackson, Rosemary, Fantasy: The Literature of Subversion, New York: Routledge, 1981.
2.    Rank, Otto, Beyond Psychology, New York: Dover, 1966.
3.    Dostoïevski, Feodor, Dublul. Poem petersburghez. Bucureşti: Edtura Art, 2011.
4.    Palahniuk, Chuck, Fight club, Bucureşti: Editura Polirom, 2012.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>