Imaginarul feminin în poezia actuală din Republica Moldova

Curios faptul că, de-a lungul secolelor, femeile japoneze au avut un grad de participare la literatura lor naţională diferit cu mult faţă de cel al colegelor lor din alte ţări şi de pe alte continente. Ele au configurat literatura împreună cu bărbaţii chiar de la începuturile acesteia. E adevărat că fenomenul se explică prin practicile lor cutumiare: cam prin secolul al X-lea eticheta le cerea femeilor nobile să se poată exprima poetic şi să compună versuri dense cu expresii subtile. Trăind şi supunându-se regulilor aceleiaşi societăţi patriarhale ca şi congenerele lor din Europa, ele au avut beneficiul, determinat sociocultural, de a crea. Literatura clasică japoneză (XII-XIV) cunoaşte deja un număr considerabil de poete provenite din clasa aristocratică, care au lăsat moştenire un evantai de imagini poetice fixând frumuseţea fluidă a lumii înconjurătoare, a  sufletului uman. Fireşte că în aceste circumstanţe istoricii lor nu şi-au pus problema marginalităţii literaturii feminine şi nici a conotaţiilor denigrante. Dimpotrivă, se cunosc cazuri când poeţii bărbaţi semnau cu nume de femeie, considerând că vor fi astfel mai convingători în sentimentele cu care îşi încărcau versurile.

Am pornit cu acest preambul pentru a preciza că un studiu asupra poeziei femeilor nu are neapărat o intenţie subversivă, ameninţătoare sau de acordare a vreunui avantaj ontologic feminităţii în raport cu alteritatea masculină şi nici nu ar mai trebui să suscite îndoielile specifice momentului inaugural sau ca reacţie la ofensiva feministă. În pofida scepticilor, în ultimul timp, numărul unor astfel de studii este impunător, constituind un criteriu şi o optică de iniţiere în fenomenul literar la fel de legitime ca oricare altele, cum ar fi, spre exemplu, cel tematic sau generaţionist etc. Ceea ce ne propunem în acest studiu este să oferim un pretext de călătorie prin poezia scrisă de femeile din Moldova de la est de Prut la răscrucea secolelor XX şi XXI. Vom pătrunde într-o lume a femeii de la periferia Europei, vom descrie tendinţele, temele şi simbolistica poeziei ei.

Cultura română de la Est de Prut a vibrat cu întârziere la schimbările de viziune din România şi din Occident. La începutul secolului trecut, mai exact după 1918, când s-au deschis graniţele spre Vest, stimulând fenomenul de democratizare spirituală, în oraşele mai mari Chişinău şi Bălţi, a apărut un număr impresionant de femei-poete. În timp scurt, poezia celor peste 20 de autoare, câte au fost atestate de istoriile literare ale locului, a evoluat mult, asimilând activ noi forme de discurs. Producţiile lor poetice de început, unele reuşite, altele naive şi chiar desuete, multe bune de pus la muzeul culturii, dovedeau sensibilitate pentru expresia aleasă a sentimentului intemperat, a stărilor obscure şi mistice sau veneau ca reacţii la evenimentele sociale. Cu destule probe, poezia femeilor/feminină era asociată cu tonul patetic, expansiunea sentimentală, subiectivitatea radicală, atenţia excesivă acordată senzaţiilor trupeşti, idealizarea vieţii, visătorie etc. În acelaşi timp, poetele au învăţat din mers că trăirile feminităţii trebuie sublimate în construcţii omogene de simboluri, dovadă fiind opera Magdei Isanos sau a Olgăi Vrabie.

După ce peste literele de aici a trecut tăvălugul realismului socialist revenirea la normalitate a fost extrem de grea. Poezia femeilor de până în anii 70, când se revine la lirismul de tip modernist, nici nu merită menţionată. În a doua jumătate a secolului, unele autoare mai rămân pe „canapeaua confidenţelor” şi destul de ancorate în intimism monoton, reluând repertoriul de scenarii şi atribute comune, asociate, în mod tradiţional cu lirica feminină. Către sfârşitul secolului, poezia altora se modifică atât de mult, încât devine şi experiment de limbaj, şi joc postmodern de inventare a eului, şi erudiţie, şi rafinament livresc, dar şi probă de asumare a condiţiei feminine.

Nu stările şi trăirile: bucuriile şi durerile, iubirile şi dezamăgirile, elanurile şi melancoliile, invocările şi prosternările etc. transpuse în versuri deranjau, ci comunicarea lor în limbaj tranzitiv pe tonalităţi de melodramă. De aceea, privind printr-o optică a esteticului, criticii literari i-au reproşat uşor, spre exemplu, Marcelei Benea din prima plachetă, Zestre (1974), izolarea surdă într-un romantism minor şi în lamentaţiile patetice. În acelaşi timp, a fost aplaudată pentru peisajele marcate de un păgânism originar, scăldate din abundenţă într-o vitalitate vegetală din volumul Poveste neterminată (1988). Scenariile simbolice de recuperare a ingenuităţii originare au fost văzute ca fiind primele probe de refacere a poeticului după aproape două decenii de insipide versificări proletcultiste. Călătoriile imaginare în ruralitate, în copilărie şi în mit acopereau pentru un timp catastrofa esteticului şi poetele care au avut suficientă cultură a sensibilităţii şi conştiinţă artistică pentru a depăşi registrele poetice rudimentare au înmulţit capitalul liric, inclusiv feminin.

Nina Josu şi Ludmila Sobieţki au intrat în poezie abordând o temă deja bătătorită în anii ’70: dragostea de patrie şi de satul natal, spre care se îndreptau vibrând afectuos, exacerbat la fiecare floare sau fir de iarbă. Mai degrabă remarcată, în cadrul promoţiei de neoromantici, se face Leonida Lari care se înscrie perfect printre cei mai buni poeţi ai momentului cu proiecţiile ei solare, ardente, spectaculoase din plachetă de versuri Piaţa Diolei (1974). Valeria Grosu valorifică resursele filonului introspectiv, meditativ. În unul din primele ei volume, Chip şi suflet (1979), replierea în sine îmbracă scenariul scufundării în fragilitatea universului înconjurător, reamintind stările virginale ale lumii. În pofida titlului declarativ-programatic, următorul ei volum Schimbarea la faţă (1990) persistă în acelaşi registru al voluptăţilor senzoriale. Şi alte poete, precum Lucreţia Bârlădeanu, Galina Furdui, Lidia Codreanca, Claudia Partole, Eugenia Bulat, Lora Rucan ş.a., se afirmă în epocă cu o poezie care dă expresie, în spiritul neoromantismului, tânguirilor mocnite şi îndoielilor dramatice, fulguraţiilor inefabilului şi extazelor sublimului ceresc, sentimentului matern şi misionarismului patriotic etc.

 

***

Lorina Bălteanu demonstrează o îndrăzneaţă emancipare faţă de poezia predecesoarelor, la pas cu mentalitatea literară neomodernistă. Poeta refuză din start dezvăluirile zgomotoase ale intimităţii şi cultivă o răceală zguduitoare într-un discurs energic şi categoric. Poezia din volumul ei de debut, Obstacolul sticlei (1984) este epurată de sentimentalismul dulceag, motivele principale o situează într-un cadru crepuscular, rece, obosit şi înstrăinat.

 

Sunt dreaptă în faţa ta…

 

„Sunt dreaptă în faţa ta,

 

cum poate fi doar

lumina de dimineaţă în faţa ferestrei,

care ştie de transparenţa sticlei demult,

însă aşteaptă să i se deschidă

 

 

cum poate fi doar

aerul proaspăt în nările unui cerb,

care s-apleacă şi rupe cu marginea buzelor

iarba, crescută într-o urmă de lup;

 

cum poate fi doar

liniştea dinaintea furtunii,

care nevinovată se lasă în crengi

şi le mângâie pe cele mai tinere.”

 

Exuberanţa lipseşte chiar şi în poezia dedicată amintirilor, în care se intră ca într-un neant insurmontabil sau ca într-un univers ostil, opac şi vâscos. La ea sticla e un simbol al obstacolului artificial, al însingurărilor şi înstrăinărilor de realitate. Lorina Bălteanu anunţă prin această glacialitate estetică, dar şi prin gestul de suprimare a majusculelor şi a semnelor de punctuaţie o nouă paradigmă poetică care ocupă scena literară de 30 de ani încoace.

 

***

Aura Cristi este o poetă postromantică, care a abolit cu program expresia frustă a intimităţii calde şi, în aceeaşi măsură, artificiul ludic postmodern. Rămânând în albia poeticii vizionare, în prezenţa încă a semnelor tutelare ale transcendenţei, poezia ei se configurează sub presiunea gravelor întrebări existenţiale şi a febrilelor căutări de sine. Discursul jubilativ-imnic, patetic-devastator de început, având un model în poezia Marinei Ţvetaeva (din care traduce mult), este tot mai mult înlocuit de unul glacial, meditativ-frământat şi labirintic-conotativ, alimentat de lecturile din Rilke, Stănescu ş.a.

 

Amânarea genezei

 

„Nu. Nu e nici o ieşire. Memoria îmi pune capcane

într-un peisaj senzual. Vânători de elită.

Festin al singurătăţii de lup. Sunt un om singur.

Cad singură în golul de sticlă, abrupt.

Din căderile mele – oho! – mă înfrupt.

 

Praznic dumnezeiesc. Singură mă iau în braţe şi mă aduc

în zona ostilă, scorţoasă a conştiinţei de sine,

peste nouă mări şi nouă ţări. La locul meu. În mine.

Îngerii mă recunosc după semnele vechi.

Nu mă ajută Dumnezeu. Nu mă ajută nimeni.

 

Caut cuvintele care să taie în carnea mea vie.

Caut cuvintele care să spânzure singurătăţile de cer.

Mint cu neruşinare. Mă joc ca un handicapat ostracizat cu ele,

făcându-mi cu nepăsare de guşter curaj mie.

Şi merg fără somn spre cina de taină la care ofrandă mă cer.

 

Sunt flămândă de moarte. M-aş înfrupta din mine,

din reziduurile de sacru: profanat, răscolit, înfrigurat.

Trebuie să existe câteva oglinzi în care nu m-am privit.

Şi coşmarul după care va începe declinul.

Ştiu: soarele cu dinţi din scăfârlia mea va trebui îndurat.

 

Nu sunt sigură că voi fi în stare lumina să mi-o suport.

Sunt prea slabă, prea neimportantă în proslăvitul scâncet universal.

Dar în mine îl port ca pe un orfan care nu vrea să se nască mort

şi care amână ieşirea-i din bârlogul primordial,

repetând dulce-amar: nu.

Nu poate fi în zadar. În zadar.”

 

Atitudinea predilectă a poeziilor de început ale Aurei Cristi este cea a detaşării de cotidian, a retragerii în imaginarul propriei fiinţări şi al propriului corp. Universul interior este ca un „Salon albastru” strâmt, sufocant, de conservare a sinelui, ca o cameră de aşteptare unde se pun la macerat iluziile adolescentine, fantasmele genuine. În substanţa „albastră” a singurătăţii, se dizolvă vise, aspiraţii, iluzii, îngerii păzitori de altă dată etc.

 

Salonul albastru

 

„Fantasme postgenuine, târându-se ca nişte omizi violete

pe urmele lăsate de inocenţa fetei

ce trăieşte cu o prolifică melancolie aşteptarea amorului care

nu va veni niciodată. Cameră strâmtă, sufocantă, avidă.

Salon albastru populat intens de îngeri maceraţi, demoni

ridicol de senini aidoma unor copii care recită cu sufletul la gură

poezii, înfricoşaţi de pericolul de a uita versul următor ce poate

să se retragă din creierul lor în aburul încet muritor

al eternităţii, în maleficul nor de pe cerul adolescenţei

bolnave de înălţimi. Salon suspendat între vis şi ratare,

sinucigaş în numele căutărilor întru singurătate şi conservare

a sinelui. Filosofii translucide, reducţioniste, ce fac posibil

mersul anormal: un pas înainte, cinci înapoi.

Mişcări lente până la autocondamnare. Paji curtenitori.

Cavaleri în crinoline. Încrucişări de priviri, de promisiuni.

Dueluri mondene, în apogeul cărora – zdrang –

se produce saltul neaşteptat, colos vag cărunt,

ca rezultatul seminţelor plantate de Petru.

Sunt bolnavă de dumneata. Dar boala mea e lucidă.”

 

Neatinsă şi victorioasă iese doar iubirea care acoperă cu „un urlet liniştitor” golurile din fiinţă. Starea erotică stă la Aurei Cristi mereu sub spectrul reflexivităţii şi al proiecţiilor onirice. Pornită în căutarea sensurilor iubirii şi al retrăirii acestui „dulce şi crud” sentiment, poeta alege delirul singurătăţii. Ochiul se deschide în interior pentru a însoţi experienţe spirituale. Emoţiile, mai ales cele incandescente, sunt decantate şi proiectate în viziuni transcendentale.

Poemele ei fie ţâşnesc idei şi metafore stufoase, fie se aşează în tipare abstracte cu accent pe simbolistică şi muzicalitate. Tonalităţile alternează în continuu, versurile devenind pe rând, dar mereu cu aceeaşi intensitate şi încordare psihică: trăire şi analiză, plâns surdinizat şi incantaţie tămăduitoare, confesiune discretă şi şuvoi afectiv, autoironie şi gravitate, elegie şi jubilaţie, psalmodiere şi articulaţie filosofică. De cele mai dese ori, se dă figuraţie temei morţii, cu peisaje întunecate, friguroase şi apocaliptice. O altă temă asupra căreia poeta revine obsesiv este poezia cu impasurile şi revelaţiile, succesele şi rateurile ei inerente.

 

***

Călina Trifan se înscrie în primul val al poeziei cu viziuni postmoderniste prin gesturi deconstructiviste şi deliricizante, prin eludarea retoricii de veneraţie faţă de trecutul mitizat, prin erupţiile de umor negru şi sarcasm. În primele volume, poeta îşi permite să se joace cu textele canonice ale literaturii, făcând asta cu căldură, dar bruind ironic orice posibilă aureolare mitică. În paralel cu această manifestare artistică de frondă, Călina Trifan îşi aşează, mai temeinic şi mai convingător, discursul în albia unei poezii a esenţelor imprimate în enunţuri dense şi sobre, scurte şi sentenţios penetrante, încărcate cu fapte de cultură, ce capătă contururi grafice şi sonore rafinate.

Totuşi, atunci când are ca temă iubirea, poemele ei proiectează un eu liric triumfând asupra tuturor spaimelor, căderilor, dezolărilor, pustiilor şi a altor stări inhibatoare ale fiinţei. Titlul ultimului ei volum, Femeile iubesc cum respiră capătă valoare de program artistic. Acest eu feminin are revelaţia combustiei interioare, se dezvăluie ca generator autonom de energie excedentară. Femeia iubind are conştiinţa deplină a enormului său potenţial de dăruire şi de luare în posesie a lumii. Poemul degajă din plin bucuria de a trăi, nemărginita mulţumire existenţială, gratitudinea atotcuprinzătoare faţă de Dumnezeu.

 

Inimă în floare

„Femeile iubesc cum respiră

lacom sacadat

ele tremură ca varga –

de pe capul iubiţilor lor,

vezi Doamne,

un fir să nu cadă!

Când lumina ochilor îşi găsesc

înaripate

nu mai ating pământul

toată căldura şi lumina orbitoare

soarele de pe cer

de la ele o împrumută”

 

Încrederea că iubirea mişcă lumea, a femeii cel puţin, rămâne substrat pentru toate poemele, însă sufletul are modulaţiile lui, luminoase ori umbrite, şi este lăsat în libertatea de a alege felul în care să se manifeste. Preponderente sunt stările de elevaţie calmă, alimentate de înţelegerea că orice suferinţă îşi poate găsi alinarea în contemplarea eliberatoare, în meditaţia reconfortantă, în „nebuloasa” poemului. Creionările tomnatice mângâie tristeţea, suspendă trecerea timpului.

Fără a avea miză tragică, dragostea este asociată morţii, fiind considerată la fel de implacabilă. Cum iubirea nu generează stări beatice, nici sentimentul tanatic nu invocă catastrofe sufleteşti, rostogoliri în hău, decât pe alocuri. Mai multe poeme insistă în registrele foarte productive estetic ale gravităţii melancolice şi împăcării senine cu Timpul. Înfăşurate într-o densă atmosferă tulburătoare, poemele modelează un lirism al fragilităţii şi precarităţii fiinţei într-o lume în care adie neantul. În acelaşi timp, eul liric îşi găseşte în iubire, în trăirea voluptoasă a ei o poziţie transcendentă care, dacă nu anulează, cel puţin umple golurile existenţei, amână finalul. Între două „veşnicii” viaţa trebuie trăită ca o călătorie în sine, agreabilă şi semnificativă, fără destinaţie precisă. Iubirea şi dăruirea de sine creează marea iluzie a victoriei asupra morţii, menţin respiraţia veşniciei. Atenţie, a nu se consuma dintr-o singură înghiţitură.

 

Poemul voluptăţii

 

„Voluptatea de la unul la altul

a trecut

ca un pahar de vin

era cazul să o sorbim pe-ndelete

cu paiul

dar înecându-ne cu extaz

am epuizat întreg raiul şi iadul

dintr-o unică-nghiţitură

şi într-o singură clipă.”

 

Aceasta pare a fi învăţătura şi poezia Călinei Trifan.

 

***

Irina Nechit este o altă poetă care se angajează în ofensiva liricii feminine de la sfârşitul secolului trecut, eludând programatic confesiunea fierbinte şi optând pentru poezia intelectuală. Astfel că titlul volumului ei, apărut în 1996, Cartea rece nu a fost deloc accidental şi a pus amprenta asupra felului în care va fi receptată în continuare. Poeta nu a îmbrăţişat însă accentele parodice şi ludice, nu şi-a infuzat textelor sale substanţă livrescă. Ea practică o poezie a notaţiilor cotidianului, mai ales ale lucrurilor aparent nesemnificative, ce îmbracă expresii minimaliste, necăutate, reci, oferind un univers preponderent obiectual. Insistenţa pe mecanica aspră a existenţei cotidiene, aglomerarea detaliilor minore creează însă o anumită stare a neliniştii care bruiază glacialitatea afişată.

 

Ramură de cristal

 

„Plimbarea matinală a câinilor

lătratul lor sub ferestrele încă neluminate

trezirea – altă izgonire din rai.

 

Ies în aerul metalic

tropăi în zăpada murdară

sub unghii se frâng ace de chiciură.

Îmi amintesc de iubire

ca de căldura grădinii

unde se întâlnesc morţii

plimbându-se fericiţi

perechi-perechi.

 

O ramură de cristal

creşte în faţa mea

ca o dantelărie.”

 

Proiecţiile idealizate ale eternului feminin nu o mai tentează pe poetă, condiţia feminităţii reieşind din opţiunea de a scrie lucid şi frust în cheia autenticităţii şi biografismului. Cu toate acestea, unele poeme dezvoltă un filon liric al amintirilor despre copilărie, casa părintească, mamă, încălzind atmosfera fără evoluţii în beatitudine contemplativ-duioasă. Dialectica acestor direcţii – înregistrarea aproape reportericească a prozaicului şi nostalgia după ipostazele genuine – potenţează acel dramatism recules sentimental şi potolit de cerebralitate în poezia Irinei Nechit.

 

***

Poezia Margaretei Curtescu nu este una a crizei nici în dedesubturile trăirii, nici pe suprafeţele ei textuale. Omniprezente şi structurale, neliniştea, melancolia, durerile şi spaimele nu ajung niciodată să aibă expresii patetice, tonuri inflamante sau transpuneri agonice. Posibilele asperităţi sunt mereu aplanate prin stări emoţionale predispuse spre concilieri interioare şi îmblânziri calofile. În cele patru volume de poezie ale ei configurează o identitate lirică inconfundabilă în care autenticitatea rostirii propriului itinerar afectiv şi conştiinţa livrescului se întrepătrund firesc, reverberaţiile sincerităţii şi culturii se completează. Un indubitabil rafinament structural, o discreţie organică însoţeşte întotdeauna actul creativ. Fricile, decăderile emoţionale, sentimentul zădărniciei, conştientizarea derizoriului existenţial, „chinurile” scrisului etc. se diluează în stări de reverie melancolică, se subtilizează în expresii cu reliefuri moi şi frumoase.

Despre neliniştile existenţiale şi despre solitudinea fiinţei s-a scris deja totul, zădărnicind exerciţiul de autenticitate. Preeminenţa livrescului asupra autenticului trăirii nu-i provoacă însă autoarei disfuncţionalităţi profunde, condiţia postmodernă, pe care şi-o asumă cu luciditate, nu-i cauzează rupturi şi convulsii cu iz apocaliptic, ci uşoare regrete. Strunele eului sună mereu cu delicateţe, grija de a nu exagera, de a nu a compromite poezia cu avalanşe copleşitoare de subiectivitate, cu efecte centripete în exclusivitate ţine discursul în formule concentrate, în versuri cu tăietură precisă, conţinând subtile aluzii şi referinţe literare.

Margaretei Curtescu nu îi este străin experimentul poetic, în volumul simple bluesuri poemele se extind de-a latul paginii. Se schimbă şi ritmul lor, amintind fluiditatea, lentorile şi cadenţele obsedante de blues. Acest experiment de contopire sincretică atrage un anumit cititor care poate să se delecteze cu toate subtilităţile, rafinamentele, efectele lirice, pe care le presupune acest gen de texte cu sinapse între poezie şi muzică, între existenţă şi literatură. Poemele-bluesuri „cântă” despre tristeţile feminine, descoperind polifonic trăiri şi teme de reflecţie. Viziunile sunt interiorizate, întoarse asupra sinelui care se dezgoleşte într-un jurnal al resimţirilor acute şi al îmblânzirilor estetice eliberatoare. O voce sună nostalgic şi ne poartă „printr-o hală ticsită cu amintiri”. Secvenţele retrospective aglomerează imagini, suprapune senzaţii, insolitează. Poeta palpează pe „ecranul” trecutului, căutând să-şi regăsească, prin ritualul confesiunii, identitatea. O altă voce evoluează piano cu meditaţii „în imponderabilitate” pe tema nimicniciei omului în univers, a sentimentului dezolant al singurătăţii, al plictiselii şi fricii de moarte. Poemul constituie un remediu pentru aceste „năluci” ale conştientului, o modalitate de reîntregire în interioritate. O a treia voce plânge sacadat despre neîmplinirile feminine, alternând cu tonalităţi elegiace, sonuri liturgice, care resuscită viziuni extatice despre spaţii „pufoase”. Treptat muzica se încarcă de confesiuni voalate, mesaje senzuale. Auzibilă mai ales este ipostaza care celebrează maternitatea, cu apogiaturi de imensă iubire, până la desfiinţare de sine, faţă de copil. Uriaşa forţă îşi trage seva din oceanul contribuţiilor feminine, sentimentul maternităţii reclamă intermedieri şi glisări în tradiţie.

Tema facerii poeziei îşi revendică cu insistenţă locul în această compoziţie poetic-muzicală, motivul efortului poetic este reluat contrapunctic aproape cu fiecare poem. Crizele de creaţie sunt inevitabile. Limba este un instrument comun, o convenţie, pe când eul intim este unic, de aceea „sinceritatea e la fel ca şi metafora, e o licenţă poetică utilă nu doar în autobiografii”. Poeta are o deplină conştiinţă a limbajului, recurge la autoreflexivitate şi la formele metaliteraturii, prin care poezia se întoarce asupra ei.

 

Olfactiv

„stau pe vraful de cărţi ochii mi se împăinjenesc şi faţa mi se crispează porii mei absorb un parfum lânced părul mi se încleie de transpiraţia nopţilor cu lună respir praful de sub vechi carapace

miros a literatură şi îmi displace

 

sunt îmbibată cu poemele altora cu metaforele lor unduioase cu epitetele lor agere sorb zilnic seve gelatinoase de paşti mănânc drob de cuvinte în seara de ajun pe pom tot ele clipesc molcom a pace

miros a literatură şi îmi displace

 

tristan tzara o fi fost literatura „viermele ce roade drumul subteran / prin care o să curgă apa ca să iasă roade la vară” dar acum mă închid în boxa fără geamuri fără uşi şi refac umbra unui erou din gr. alexandrescu o noapte pe ruinele celebre din i. h. rădulescu un chip de-a pururi adorat de m. eminescu sau toate cânturile ce l. blaga le tace

miros a literatură şi îmi displace

 

creierul meu vomită literatură fierea mea secretă isteric literatură în inimă de ani şi ani îmi urlă acelaşi prunc

pe nume li-te-ra-tu-ră”

 

Identitatea lirică a Margaretei Curtescu se profilează în insistenţa de a promova o motivare viscerală a scrisului. Respingând literatura („miros a literatură şi-mi displace”), sufocându-se în „sarcofagul” culturii şi, în acelaşi timp fiind nevoită să fixeze în poem viul senzaţiilor, freamătul gândului, fluidul existenţial, poeta se pare că acceptă până la urmă soluţia scrisului ca formă artificială a supravieţuirii. Comunicarea unor experienţe liminare, aflate între trăirea interioară, ceremonia livrescului şi actul scrisului, se aşterne în versuri cu virtuţi estetice captivante, ca o simfonie polifonică, sonorizată de o orchestră, ale cărei instrumente definitorii sunt strunele trăitului şi clapele scrisului.

 

Cel mai sincer poem

„spaima îmi jupoaie făşii de pe creier mă trag în mine mă ghemuiesc în scorbura-mi de toate zilele scâncesc abia auzit când avalanşa mă târăşte prin casă ca pe-o păpuşă de cârpe

şi violetele din glastre irişii de pe goblen eşarfele de mătase naturală cravatele cu desen oriental cărţile de zodii ceştile de cafea elefanţii ciopliţi în piatră aşezaţi în cerc (aduc noroc doamnă e bine să-i ţineţi în casă spunea fata de la tejghea) şi toate bibelourile de porţelan mă privesc nedumerite

dar eu scriu cel mai sincer poem”

 

***

Conduita estetică a poemelor Mariei Şleahtiţchi implică întâi şi întâi auzul. Cel puţin prima lectură este dominată de registrul eufonic, de muzica desluşită cu „urechile” minţii în sonoritatea internă a cuvintelor, în plasarea accentelor şi în ritm. Nu întâmplător, tematica poemelor induc într-un spaţiu acustic şi etalează orchestraţii, în care virtuozităţii tehnice i se acordă un rol esenţial. Memoria vibrează în amintiri cu trăiri din belşug, însă conştiinţa le filtrează cu iscusinţă, le sporeşte în imaginar şi le caută în depozitul culturii structuri înrudite. Motivele personale se împletesc polifonic cu fugile tonifiante ale lui Bach, cu intonaţiile elegiace şi graţioase ale romanţei sau cu psalmodierile monotone şi triste pentru a se uni într-o componistică nouă, într-o invenţiune verbală în spiritul timpului.

În viteza fugi-ară, contrapunctică şi repetitivă se prind şi celelalte simţuri ce înlesnesc sinestezic proiectarea rapidă a imaginilor, care vin în pâlcuri, creează vertije fascinante. Pe suprafaţa caleidoscopică a poemului, trăirile individuale, ca şi obiectele de uz casnic ţinute în bufet pentru valoarea lor estetică, tac ocrotite de ornamentele literare moştenite, cu care fac corp comun, neputând exista în stare pură, inocentă. Inima a moştenit expresii străine de care nu poate face abstracţie, chiar şi tristeţea ei este deja poematică din start. Memoria încărcată de artefacte şi coduri trece peste, netezeşte, apretează măiestrit palpitul individual. În acelaşi timp, carcasa culturii protejează, ţine departe intruşii, curioşii, indiscreţii.

 

Cineva

„cineva

trecea fascinat

prin memoria sângelui meu

şoptindu-mi complice

 

sânii-tăi-sunt-cel-mai-frumos-poem-pe-care-l-aş-fi-putut-

scrie-vreodată

 

prefăcea  şoaptele dulci

în fluide prelungi

tactil-mirositoare

cineva fascinant!”

 

Anume această viziune de lunecare halucinantă şi gratuită pe suprafeţele poemului va provoca la un moment dat un contracurent liric, un spirit de împotrivire carnavalescă ce impune puterea fragilului, a vulnerabilităţii fiinţei. Cu toate riscurile, poezia trebuie să se clădească pe temelia trăirilor lăuntrice autentice, pe reconstituirile experienţelor personale, fie ele şi derizorii. Dincolo de un anume frison al autointerdictului, care creează tensiune, poemele readuc din trecut experienţe proprii. Până la urmă însă poemele păstrează un grad sporit de ermetizare. Filtrate de o conştiinţă estetică care reuşeşte să condenseze tone de magmă emotivă în expresii artizanale scurte, reconstituirile nu lunecă însă niciodată în efuziunile confesiunii brute, iar textul nu devine transparent biografic şi social decât cu ocazii speciale de evocare a părinţilor şi profesorilor. Emoţia şi versul sunt învelite în foi de cultură şi sunt controlate inginereşte în vederea unui rafinament literar eficace ca în acest poem programatic:

 

Ok! Amor intellectualis

     unui necunoscut

– E ok! Ce drog consumaţi?

mă-ntrebă repezit

iritat negricios cârlionţat

– Care vi-i drogul?!

 

literatură îi zic

 

literatura-i heroina mea

cocaina cea de toate zilele

dependenţa de ea

e definitivă şi irecuperabilă

 

spiritul din carnea şi oasele mele

cuibărit o! de-atâta vreme

 

de veacuri

 

se hrăneşte cu mirosul meu cu gustul

cu aer cu vise iluzii

tăinuite toate în mine anume

ca pentru el

trage îndeluuuung

pe nările-i subţiri ascuţiiiiite

l i t e r a t u r ă

 

amor intellectualis de-o vorbă”

 

Acest tip de poezie năzuieşte a exprima fervoarea dens, în forme laconice şi frumos caligrafiate. Pentru a exprima cât mai multe cu mijloace minime, Maria Şleahtiţchi are la îndemână experienţele poetice ale câtorva secole de cultură, pe care le conjugă postmodern. Întreţinerea echilibrului între sensibilitate, imaginarul animat de mistere, de reîntoarceri în spaţiul domesticului paradisiac şi poetica concentrării frumos caligrafiate conturează profilul de simfonie coerentă al acestei poezii.

 

***

Poezia este pentru Silvia Caloianu un mijloc de mântuire de durerea despărţirii, modalitate de trăire intensă până la epuizare, dar şi până la o nouă renaştere. O nouă stare de fericire se obţine prin zgândărirea voluptos-chinuitoare a suferinţei. Înfăşurată într-o densă atmosferă sentimentală în care pluteşte disperarea şi mâhnirea, poezia aceasta perifrazează în continuu dictonul: „femeia care te-a iubit îmi frige pieptul ca o celebră otravă”. De regulă, proiecţiile poetice ale Silviei Caloianu sunt reactualizări ale unor experienţe pătimaşe din trecut, ale unor beţii senzuale demult consumate. De aceea, figura tutelară a poeziei ei este cea a unui cuplu de dansatori tineri, ameţiţi de frumuseţea corpurilor lor unduind armonios în ritmul muzicii, de regulă a tangoului. Imaginarul în vertij este o excelentă modalitate de uitare de sine, o posibilitate de înmulţire a plăcerii. Unul din volumele ei chiar aşa şi se numeşte – „Narcotango”, o expresie sintetică cu sensul de dans ameţitor. Aşadar, eul liric se proiectează în braţele unui partener perfect, care îşi schimbă chipurile, dar îşi păstrează conţinutul arhetipal de iubit. Corp la corp cu Shostakovich, spre exemplu, renasc melodiile de epocă veche. Ritmul poemelor îşi modifică puternic nuanţele când transpun un duel amoros cu înaintări şi retrocedări succesive în câmpul de luptă al pasiunii. Mişcarea lentă în doi timpi al tangoului mimează zigzagul dorinţei.

Revelaţia iubirii neîmpărtăşite curmă dansul şi poezia începe să exploreze limitele suferinţei şi eşecului. Incendiate, siluetele se suprapun, femeia începe să semene cu o „piatră în monolog”, pe interior pasiunea îi mai arde foc mistuitor, iar inima îi va cânta sacadat ca orchestra lui Goran Bregović. Disperarea sentimental-apocaliptică curbează universul, îi pune decoruri dezolante. Se prefigurează datele unui paradis pierdut, din cer cad îngeri goi şi păsări.

 

Suciţi în funii

 

„te-am visat atât de aproape

încât venele din tâmpla mea se împleteau

cu venele din tâmpla ta

era o plăcere indefinibilă

dureroasă până dincolo de conştient

era un dezastru de fapt era ca şi cum ar fi căzut îngerii

ne treceau prin stern suciţi în funii

sfârşiţi

nu mai ştiu

era ca şi cum ai fi intrat în visul meu doar pentru

cad îngerii

încă mai cad

şi de ce nu ai venit mai înainte să îmi spui neiubito

neiubito pentru totdeauna

au dat foc paradisului

ne-au lăsat pe marginea drumului

goi

tâmpiţi

convertibili

cad

îngerii”

 

Femeia care se ştie neiubită îşi simte vulnerabilitatea cu acuitate, îşi descoperă propria fragilitate în plan ontologic. Existenţa ei intră sub semnul inerţiei, privirea lunecă în interior, caută transcendentul. Se instalează o eră glaciară transpusă în imagini ale gravitaţiei şi ponderabilităţii. Apoi revolta sparge gheaţa, fricile, disperările, traumele, regretele se prind în horă exasperantă. Uneori muzicalitatea monotonă a cotidianului netezeşte acuităţile, reface confortul iluziilor. Astfel „narcotangoul” oscilează între scepticism şi încredere, sarcasm şi speranţă, suferinţă şi reverie. Cea mai eficientă modalitate de „refericire” este taumaturgicul dans cu tine însăţi, fericirea trăită în imaginar. Se rămâne oricum în terenul angoasei şi al obsesiei crepusculului.

 

***

Liliana Armaşu a reţinut atenţia prin explorarea fără greş şi amplificarea expresivă a unei teme lirice care a tocit peniţele multor maeştri de-a lungul secolelor. Din 2010, de când a apărut volumul ei de versuri Singurătatea de miercuri, poeta a fost raportată, în toate contextele, la tema şi toposul singurătăţii. A te grava în memoria cititorului de azi, fie el un consumator de poezie în exclusivitate, e o chestie de succes rarisim. Prin ce a convins Liliana Armaşu? Mai întâi de toate printr-o poezie cu filon autentic, care respiră cu toţi porii necesitatea de a scrie despre ceva important pentru şi despre sine. Poezia este pentru ea expresia intensă a unui îndemn interior, zilnic şi impetuos, de a scăpa de o presiune insuportabilă. Judecând statistic, după recomandarea de cândva a lui Baudelaire, tema singurătăţii, cu toate derivatele ei proliferate până la epuizare, prevalează triumfător, se impune prin consistenţă în poeme. Nu cedează prea mult nici cealaltă temă recurentă: nevoia de a scrie. Această vecinătate de teme poetice este firească, căci, vorba unui alt celebru modelator al structurii lirice moderne, Paul Valery, un om care scrie nu e niciodată singur.

Poemele Lilianei Armaşu ne poartă pe un lung şi obositor labirint al singurătăţii. Pasaje tot mai sumbre ne fac să măsurăm temperaturile joase ale dezolării, durerii, incertitudinii şi angoasei existenţiale. Naufragiul ne-ar fi fost asigurat în mod sigur, dacă undeva în interior un curent de rezistenţă vitală nu ar echilibra periodic şi oarecum lucrurile. Fără simboluri şi atmosferă mitică, ritmul profund pe care îl creează fluidul de idei aminteşte ritualul de exorcizare. În planul expresiei însă momentele de confesiune autentică şi discreţie estetică, tânguire sacadată şi cântec unduios, căutare convulsivă de sens şi recunoştinţă senină etc. nu capătă denivelări pronunţate, discursul construindu-se din notaţii ale cotidianului cât se poate de obişnuit. Fiorul singurătăţii este creat tocmai din acumulări de obiecte străine care strâmtorează, împing spre margine, strangulează, sufocă, micşorează spaţiul vital. Cu eforturi uriaşe viaţa aruncă ancore în nisipurile mişcătoare ale pesimismului şi, în rarele momente de graţie, proliferează, diluând forţele aneantizatoare.

Pentru a se salva de singurătate, locatara celor câteva spaţii, străzi sau încăperi, în care nu se întâmplă multe lucruri, îşi imaginează câţiva parteneri ideali de comunicare. I se adresează unui alter ego imaginar, ascultător răbduriu, animă câteva păpuşi cu care îşi împarte existenţa şi gândurile alese în lungile şi apăsătoarele zile de week-end sau de sărbători. Williams pare a fi preferatul pentru că are un destin apropia. Comunicarea cu păpuşile apropie de fiinţă, odaia se spiritualizează, se încarcă cu afecţiune, de amintiri cu oameni dragi. Aşteptarea îndelungă a minunii trădează o profundă foame de contact uman. Visul intimităţii în doi care ar vindeca vidul existenţial întârzie să se materializeze, să aibă loc.

 

Williams

„… să vă povestesc acum despre păpuşa mea pe nume

Williams pe care am găsit-o într-o cutie de la

ajutoare umanitare (aruncată undeva pe stradă).

E îmbrăcat(ă) în cămaşă cu manşete, în veston, cu

bască şi pantaloni în carouri – un adevărat dandy,

mai ales că are şi un păr blond, strălucitor,

ochi de un albastru profund şi priveşte atât de

expresiv înainte, de parcă ar vedea ziua de mâine.

Williams e deosebit(ă), aşa spun toţi care mă vizitează

(o fac mai mult pentru el); mulţi mi-au urat

să am un soţ sau un copil asemeni lui,

alţii mi l-au cerut de vânzare la un preţ bun,

eu bineînţeles nu am acceptat oferta

(ce mamă îşi vinde propria sa odraslă?!).

Nu plânge, dragă Williams, îi zic păpuşii mele second-hand,

eu nu te voi părăsi niciodată, aşa cum nu m-a părăsit

pe mine Dumnezeu atunci când mama m-a pus într-o cutie

de carton, la adăpost de ploi şi de gurile rele.

Şi păpuşa, el(ea) se bucură enorm auzind acestea

de la propria sa mamă second-hand, upanişăm un timp,

apoi visăm împreună la timpuri când vom fi mai fericiţi,

când casa noastră va fi o cutie de carton mare, cât universul,

iar singurătatea noastră va fi mai bogată în amintiri

şi vom putea cumpăra de pe ele alte şi alte păpuşi –

jucării pentru Williams.”

 

Privită înapoi, viaţa este ei a unei Emily Dickinson în totală recluziune, care îşi suplineşte în imaginar şi în poezie faptele netrăite direct. Trecutul se proiectează într-un orizont sec, evenimentele memorabile având loc doar ca imagini mentale. Amintirile au vagi repercusiuni textuale, alimentând expresii lirice temperat idilice şi moderat sentimentale. Nostalgia (ano)timpurilor colorează un univers mic, blând şi domestic, al timpurilor în care „încă trăiam”. Dulapul cu haine învechite contabilizează vise, căutări de sens, iluzii, doruri „neîmpăcate”, stări „lângă sobă”, mămăliga mamei etc. Spre deosebire însă de majoritatea nostalgicilor, universul Lilianei nu e niciodată unul al delirului. O conştiinţă trează converteşte totul în estetic. Ochilor noştri li se oferă doar frumosul desen exterior al aventurilor sensibilităţii.

Cu adevărat tulburătoare este la Liliana Armaşu acea tânguire, acea căinţă de neîmplinire în dragoste, turnată în versuri de o copleşitoare directeţe. Amărăciunea şi disperarea se prefac în cântec, se eliberează în pagină firesc, departe de orice cochetărie feminină. Prezentul e aşteptare, dorinţă neîmplinită, gol. Visuri imposibile în viaţă, se rezolvă delicat în imaginar. Existenţă ternă este compensată în ficţiune. Aici se înscrie orice aspiraţie utopică, se poate desfăşura cu temeritate orice sentiment.

 

Poem de leagăn pentru oamenii singuri

 

„Sunt lângă tine, dragostea mea.

Fii fericit.

Eu nu te-am cunoscut. Tu nu m-ai cunoscut.

Copiii noştri nu se vor naşte.

Nu avem ce pierde.

 

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea,

florile şi încântarea.

Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.

Dormi liniştit.

De mult ce ne-am iubit am mâncat pământ în prostie,

ne-am scrijelit obrajii şi ne-am zdrobit genunchii,

ţinând în frâu – capcane – dorinţele.

 

Acum am învins. Suntem legaţi

de-a pururi de-un aspru legământ –

nimeni niciodată să nu ştie ce doar noi am aflat.

 

Tandreţea ne-a însoţit mereu, pasiunea, florile şi încântarea.

Suntem perechea eternă. Nu ai frică de moarte.

Dormi liniştit”

 

După rătăciri şi îndelungi călătorii prin lumile fabuloase şi prin diferitele moduri ale spiritului gândirea sfârşeşte pe hârtie în echilibru şi împăcare. Să-ţi trăieşti singurătatea la limită, să ţi-o faci mai familiară ca oricând, apoi să o transformi în poezie constituie modalităţi de recăpătare a plinătăţii şi de comunicare mai adâncă cu ceilalţi. Scufundările în oceanul singurătăţii sunt întoarceri îndărăt la fiinţă şi, totodată, recharges, reîncărcări cu energie vitală, cu speranţă în ziua de mâine. Singurătatea înseamnă pentru un poet suferinţă în izolare, dezordine a sentimentelor, haos al gândirii, dar şi formă de echilibru cu lumea lui interioară, şi, mai ales, modalitate de înălţare către ordinea superioară a poeziei.

 

***

Poezia Radmilei Popovici e un lung poem-maraton care se desfăşoară de-a lungul cărţilor ei împărţite de titluri-indicatoare de tipul celora care marchează trecerea frontierei fără proceduri vamale în unele ţări din Uniunea Europeană. Pentru înţelegerea acestui tip de poezie nu sunt obligatorii nici titlurile poemelor. Citindu-le unul după altul, ai senzaţia că eşti trecută printr-un drastic experiment imagistic care îţi atomizează percepţia, ţi-o dereglează, cu excepţia unor mici popasuri de restabilire a echilibrului, pentru a te determina să-ţi însuşeşti starea, să treci împreună cu poeta prin nostalgiile, durerile, fericirile ei şi ale tale, să le trăieşti până la ultimele lor consecinţe. O anume energie frenetică, ce traduce sensibilitatea în stare de inflaţie şi dorinţa fierbinte de a ieşi din cadrul tragic al lumii face conturul liniilor de forţă ale poeziei Radmilei Popovici. Poeta înaintează cu elan susţinut spre un centru indefinibil, dar cu forţă magnetică definitivă.

Tablourile se succedă alert şi adeseori fără altă legătură raţională decât aspiraţia accederii, depăşirii condiţiei tragice, întreţinând un univers oniric torturant. Versurile sunt scurte, cu tăietură iute şi cuvinte în rostogolire continuă. La capătul lecturii ai impresia că ai ieşit dintr-un cinematograf 3D care te-a ţinut ore în şir într-o lume paralelă, suprarealistă, şi acum eşti pus în situaţia să povesteşti ce ai văzut, ce te-a impresionat. Un exerciţiu imaginar şi afectiv pe cât de dificil, pe atât de incitant e să te proiectezi într-o siluetă flamboiantă angajată într-o astfel de cursă lungă, ascensională, labirintică, belicoasă, tulburătoare şi plină de incertitudini. Nu-i poţi reproduce subiectul, cum nici să contabilizezi teme, probleme, contexte. Te mulţumeşti cu cel mult să surprinzi câte o suprafaţă a acestei poezii stranii, să-i evidenţiezi îndrăzneala imagistică şi asociativă.

Semne promiţătoare de perfecţiune sunt peste tot (peşti argintii, păsări indigo, bufniţe, jderi, licurici, pui de lupi etc.), doar că trebuie să le decriptezi pe toate în grabă, să te pătrunzi, tot în goană, de sarcina lor spirituală, să alungi nălucile, să depăşeşti spaimele. Astfel că, metamorfozele şi măştile eului se desfăşoară pe marja emoţiilor de la spaimă, angoasă şi până la iubire, euforie şi celebrare a vieţii. Universul este aglomerat de păsări şi animale care indică ipostazele ascensionale ale eului şi atmosfera joasă a deprimării.

 

mă-ntreb dacă tu

 

„moartea lasă tolba

la uşă dezbracă blana sa

nouă cu urme proaspete

de sânge

 

se parfumează cu opium de au-

gust şi simt cum se strecoară sub

plapuma noastră încălzită

 

mă-ntreb dacă tu ai chemat-o

 

ia uite-o cum se-ntinde pe noi

ca o pieliţă densă

 

ne-nghesuie unul în altul

ne strânge ne  sărută pe-amândoi

deodată

 

muşcă din noi clipă

cu clipă filă cu filă

cântă prelung ca o junglă în

flăcări”

 

Pentru a incendia mintea şi a dezlănţui simţirea se cultivă insolitul şi paradoxul. Deosebit de expresive sunt simbolurile care sugerează dificultatea înaintării, angoasa şi stările de spleen. Pentru a uşura drumul, toate „tratamentele” sunt admisibile: magiile albe, exorcizările şi purificările. Mai multe poeme desfăşoară itinerarii iniţiatice regizate după ritualuri folclorice, în care nu lipsesc mirul, levănţica, boluri de cristal, bufniţe, şerpi, decoruri azurii şi alte însemne ale grădinii adamice. Bunica, un arhetip al înţelepciunii feminine, serveşte învăţături misterioase de sorginte folclorică. Iubirea este indispensabilă acestor ritualuri, efectul ei concurând cu cel al mixturilor şi pietrelor magice. Atmosfera învăluitoare a senzualităţii muzicale şi aromatice ridică deasupra, purifică, desăvârşeşte.

În acest scenariu al goanei existenţiale, se excelează şi într-o ciudată agresivitate. Poemele renasc spiritul eliberator al Fecioarei din Orleans, se înarmează cu obiecte ascuţite, tăioase pentru a înlătura cu mai multă hotărâre obstacolele din cale. Dar mai întâi, poeta îşi disecă sinele, descifrează în carne frici, vulnerabilităţi, boli psihice, ridurile îmbătrânirii, morminte, cruci. Conform acestei poetici a tăişului, se nasc  versuri piezişe, lapidare, se proiectează un univers oblic, abscons.

 

ultimele ştiri

 

„de dimineaţă arşiţa

strigă cucurigu

geamurile îşi scot ca la comandă

limbile afară

 

o nouă bârfă se întinde alene îşi bea

ceaiul înăcrit cu ultimele ştiri

şopârlele au declarat păsărilor

război aerian

imposibilului i s-a dat

câştig de cauză şi efect

luna a fost confiscată de nibirieni

bezna şi-a pus capăt zilelor

 

eu mă înghesui printre

amintirile tale

 

dacă mă prinzi

leagă-mă

de dangătul

unei

duminici”

 

 

Poetica tăieturii şi oblicitatea onirică a imaginarului  fac din Radmila Popovici o figură aparte, memorabilă în spaţiul literelor  româneşti de la est de Prut.

 

***

Cărţile Silviei Goteanschii nu se impun cu o poetică definită, căci autoarea e la vârsta tatonărilor şi ocolişurilor trădând căutarea. Ne dezvăluie însă o imaginaţie efervescentă şi o pornire nestăvilită de a face spectacol grandios din jocul neîncetat dintre ficţiune şi real. Anume extravaganţa este ingredientul de bază al compoziţiei. Cu aceasta intră bine în combinaţie barocul reprezentărilor, asocierile ciudate, paradoxurile lexicale, antifrazele, dezordinea simţurilor, chemarea scandaloasă la indecenţă, luminile agitate, culorile macabre, condimentele drăceşti, adică totul ce produce scântei, incită şi reţine atenţia.

Poezia ei de început stă sub imperiul jocului şi a unei Dark Fantasy. Poeta face spectacol, se pare,  mai ales din fricile ei. Pulsiunile tulburătoare, preconcepţiile, stările de rău, reacţiile la cotidianul banal, precum şi „poftele” proiectează în scenă imagerii năucitoare. Astfel că motivele şi strategiile cu accente horror,care amintesc literatura gotică, nu mă miră, dar nici nu-mi dă fiori reci. Pentru că am mereu conştiinţa trucului şi pentru că poezia nu-şi ascunde aspectele ludice.  Artificialitatea este însă dozată, echilibrată cu porţii consistente de sentimente viscerale. Stările presante deschid supapele cosmosului interior, eliberează energii adânci. Odată ţâşnite, simţurile, pasiunile prind aproape întotdeauna forme căutat bizare, şocante.

 

preoteasa de lut

 

„am un ochi gotic şi altul bizantin

călugării stau toţi ghemuiţi în palma mea

cerându-mi iertare

 

porumbeii sfinţesc catedrale

moartea nu trebuie să sperie

pe cel care va muri cum se cuvine

 

poftele trupului prind viaţă în naos

în mine cresc pietre funerare

iubiri mozaice

 

sunt o preoteasă de lut

împăraţii stau la rând pentru ungere

hoţii de batiste sunt cavaleri

la capăt de pod se sinucid trubadurii

 

aruncaţi cu oase în mine puritanilor

veţi primi titlu de nobleţe

dar sabia morţii

nu va tăia niciodată capul meu plecat”

 

E limpede că Silvia îşi încearcă pana, în mod repetat, în picturi ale coşmarului suprarealist, care îi şi reuşesc. Chiar şi expresia de dragoste capătă inflexiuni de misticism funerar, nelipsite fiind mormintele, sicriele, craniile şi declaraţiile amoroase pe muchia celuilalt tărâm. Deşi păstrează ceva din lexicul mortuar şi nu evită stridenţele imagistice, poemele cu amintiri din copilărie ne introduc într-o lume a spaţiului intim originar, al tandreţei şi gratitudinii pe care le încearcă fetiţa din femeie. Rememorările, punctate, fireşte, cu fantome, încăperi întunecate, case „rupre-ndouă”, uşi scârţâind puternic, gemete, unghii roase, dinţi încleştaţi” etc., sunt îmblânzite de nostalgia după armonia pierdută. Combinaţia sentimentelor de iubire, tristeţe şi gustul pentru imaginea spectaculară rodeşte cu fragmente memorabile.

Când cortina se lasă peste actul „întâi”, al amintirilor şi regretelor, poemele lasă o parte bună din balasturile sentimentale şi se avântă în experimente verbale şi imagistice îndrăzneţe. Paradoxurile şi absurdităţile cultivate la nivel de titluri şi versuri, epatările şi zigzagurile emotive capătă densitate, provoacă stupoare, dar şi efecte estetice. Plasticitatea se obţine prin înlănţuirea asocierilor senzaţionale. Grozăveniile şi insolitările abundă poemele, manifestând trăiri tot mai intense. Nu e text care să nu invoce macabrul, spaţiul este invadat de lilieci, bufniţe, păpuşi nevrotice, pisici obeze, cadavre, morminte şi riscă să explodeze sub presiunea lor semantică. Intervine însă magia gestului manierist, potolind şi înnobilând anarhicul cu formule preţioase şi graţioase. Iscusinţa şi nonşalanţa cu care se trece, fără pregătire prealabilă, de la stările viscerale exasperante la liniştea şi gratuitatea estetică merită toată atenţia.

Nu încape îndoială, Silvia Goteanschii face şcoală la poezia suprarealiştilor. Fantezia năzdrăvană cu care urcă derizoriul în scenă şi îi pune sclipici, imaginarul baroc, atitudinea carnavalescă, tehnica de insolitare îşi au modelele în poezia lui Robert Desnos şi a celorlalţi suprarealişti francezi şi nu numai, în cea a lui Gellu Naum sau Leonid Dimov. Ceea ce îi reuşeşte Silviei e să facă deliciul cititorilor, punând pe aceeaşi scenă a poemului fiorosul şi diafanul, brutalitatea şi lirismul pur, superficialitatea şi profundul. Clovnii de hârtie îşi fac bine meseria.

 

***

Prin Diana Iepure lirica feminină deschide o altă buclă. După ce îşi încearcă puterile în  experimente de limbaj şi cerebralitate care le netezesc stilistic intensitatea afectivă, poezia feminină revine, prin ea, în albia firescului, a sincerităţii emoţionale. Cu o poezie implicată în biografia personală şi angajată în real, e adevărat într-un real de altădată, pe care îl rememorează, poeta revigorează într-un fel filonul liric romantic. Nelipsite fiind atitudinea ironică şi ludică a postmoderniştilor, perspectiva abordată faţă de această realitate lasă în mod conştient tot mai mult loc naivităţii în culori trandafirii.

Pentru Diana Iepure amintirile din copilărie sunt un prilej de vizitare a unei lumi în care jocul dezinvolt devine regula supremă. Volumul de versuri O sută cincizeci de mii la peluze este o invitaţie la un spectacol de zile mari, în măsură să scuture de pe orice suflare zgura greoaie a anilor. E suficient să dai la o parte cortina galbenă a copertei şi sunete săltăreţe de trompetă te vor predispune să vibrezi la exuberanţa adolescentină a versurilor:

 

Borea trompetistul

 

„te iubesc

îmi striga

cu vocea lui piţigăiată

o să cânt la nunţi şi ’nmormântări

o să adun mulţi bani şi o să-mi cumpăr o maşină volga

şi mie mi se făcea milă

când mă alerga printre bănci

târându-şi piciorul beteag din naştere

ai lui se spânzurau de toţi copacii satului

arcuindu-le crengile

din întâmplare

am dat şi eu peste unul

nu i-am zărit faţa

doar costumul maro

ca un sac în bătaia vântului

sunetul trompetei

invada valea detunatului

borea învăţa să cânte

cu buzele vinete lipite de clape

eu mă credeam wanda jackson

el se credea davenport”

 

Poeta îndeamnă spre „ostrovul cu jucării” a copilăriei şi adolescenţei ei cu o predispoziţie ludică egală cu cea personajelor evocate. Se emoţionează ca un părinte privindu-şi odraslele fluşturatice, retrăieşte stările fetiei sale zbanghii, reîncearcă sonorităţile lexicului basarabean, se amuză pe seama maturităţii sale dopate cu teorii ştiinţifice. Toate acestea împing în plan abia sesizabil dramatismul existenţial, lăsând în desfăşurare liberă şi limpezită farmecul anilor de început, chiar dacă aceştia au avut loc într-o ţară cu un regim politic coercitiv şi aberant cum a fost cel al URSS.

Cu o deosebită îndemnare expresivă, care nu lasă şanse pentru acuzaţii de sentimentalism şi patetism de melodramă, Diana Iepure evocă scene încărcate de poezie din satul de baştină, Cosăuţi, accentuând puritatea în spatele mizeriei. Ea urmăreşte să reconstituie sublima inocenţă a începuturilor, când iubirea şi prietenia au forma cea mai pură, când solidaritatea umană şi bucuria de viaţă sunt intense şi trăite cu toată inima. Ochiul de femeie matură este dublat de cel al fetiţei. Anume această viziune dedublată face din crâmpeiele rememorate spectacole de candori, atât de măiestrit regizate încât o simplă secvenţă din baia comunală descoperă fiinţa în formare mai abitir ca o parabolă filosofică:

 

baia

 

„în baia comunală era puţină lumină

mult abur multe funduri înroşite

geamurile mici aproape de tavan

să nu se caţăre curioşii

găuri astupate cu bureţi

picioarele alunecau

prin spaţiile ude

vuiau cărbunii în cazan

vuia sângele în obraji

ne deplasam ca orbii

prin izul de şampon bulgăresc krea-krea

şi de carne străină

sfârcurile

ardeau în ceaţă ca beculeţele pe brad

şi tăiau aerul

aşteptam ieşirea afară

la ger

să aud scârţâind zăpada sun mine

şi să mă simt iar eliberată

dintr-un lagăr de concentrare

cum văzusem în filmele ruseşti

despre nemţi şi partizani.”

 

Poemul surprinde nuanţele pubertăţii care nu se lasă despărţită de copilărie, nisipurile ei mişcătoare, unde poveştile despre nemţi şi ruşi, miturile sovietice despre calitatea impecabilă a produselor de peste graniţă şi semnalele corpului provocate de o ambianţă cu tentă erotică sunt percepute la fel de tulburător. Fixarea în imagini a acestei stări de inocenţă pândită de pudicitatea care maturizează, îndepărtează de acel spaţiu paradisiac, îi iese Dianei Iepure cel mai bine.

Nostalgia capătă la Diana Iepure o altă formă, cea a sincerităţii trecute printr-o ironie jucăuşă. Această perspectivă readuce poezia în albia documentului uman afectiv, evitând sentimentalismul şi artificiozitatea. Revenirea la sinceritate nu înseamnă reactualizarea unui limbaj rudimentar însă. Poetica naivităţii autentice nu contrazice efortul raţional, opţiunea lucidă, configurându-se după unui perfect metabolism cultural. Nelipsite fiind atitudinea ironică şi ludică a postmoderniştilor, abordarea lasă, în mod conştient, tot mai mult loc culorilor trandafirii care dau iluzia nemuririi. Nostalgia dictează expresiilor fluiditate perfect muzicală, ironia şi spiritul ludic le fac atractive pentru cititorul contemporan.

Dincolo de mizeria ideologică şi de trai, a existat în trecutul sovietic al Dianei Iepure, dar şi în cel al generaţiei sale, posibilitatea de a avea preocupări fireşti. A fost privilegiul mai ales al copiilor anilor 70 şi 80 care au crescut la sat, departe de raza de influenţă a discursului despre iminenţa războiului rece şi bomba atomică: „stăm în buncăr pe stadion/ aşteptăm să cadă bomba atomică/ afară plouă// olica aprinde lanterna/ o îndreaptă spre mine/ dacă moare brejnev o să fie război// după o să mergem la ea/ să mâncăm agude/ şi să vorbim/ despre băieţi” (buncărul), sau al tinerilor care s-au bucurat de micile porţii de artă occidentală, strecurate prin cărţile traduse în rusă sau prin muzica de discotecă. A existat în acel ocean al privaţiunilor o epocă Modern Talking, a lenjeriei fine dantelate şi a plimbărilor amoroase prin preajma cimitirului armenesc.

Poezia Dianei Iepure este a generaţiei care a trecut Prutul cu trenul „Prietenia” cu tot moştenirea culturală specifică. În orele de revizuire interioară anume acest trecut basarabean cu părinţii, rudele, păpuşile şi morţii lui ies în avanscenă, configurează structura imuabilă a fiinţei. Sub sunetele de fanfară funerară cortina le acoperă pe toate laolaltă cu afecţiune.  O carte frumoasă şi o autoare foarte talentată.

 

***

Doina Postolache se focalizează în fiecare volum de poezie asupra unei imagini esenţiale, exprimată printr-o metaforă pregnantă, din care ştie să stoarcă maximum de efecte. Cel puţin trei s-au fixat de numele ei: Molia, Cămaşa neagră şi Draperia albă. Acestea au devenit personaje pe scena ei de teatru, au executa mişcări la îndemnul ei, i-au travestit confidenţele.

Fluturele cenuşiu, indezirabil pentru larvele lui care rod bunurile naturale din dulapuri cumulează mai multe semnificaţii. La început respinsă ca un pericol iminent, molia reuşeşte uşor-uşor să cucerească tot universul poeziei. Mai mult decât atât, la un moment dat perspectiva moliei se suprapune peste cea a eului liric. Asistăm astfel la o rescriere a motivului kafkian când starea de criză şi metamorfozele regresive de conştiinţă şi de viziune sunt proiectate ficţional într-un antropoid nevertebrat. Fără doar şi poate, atare optică ameninţă cu instalarea unui univers suprarealist şi absurd, invadat de semne prevestitoare de fatalitate. Invazia moliilor rozătoare pune în primejdie însăşi condiţia umană de fiinţă cu afectivitate şi capacitate de visare. Moliile sunt semnele pustiirii universale, ale abandonului şi singurătăţii într-o lume erodată, a neîmplinirii.

 

Idei de Molie

 

„În ce fel ar putea gândi o molie?

Sau ce fel de amintiri ar putea să aibă?

Atunci când se aprinde lumina

şi se asteaptă în orice moment

să nu mai fie, ce regrete are?

Ce ar regreta că nu a ros, încă, la viaţa ei de molie?

Ce idei se pot plăsmui

într-un căpşor de molie?

Ce idei se cristalizează, cu o precizie chimică

atât de elocventă?

Idei cu luciri de geniu.

Cred că cea mai cenusie substantă

este, de fapt,

în creierul unei molii.

Ai putea să-ţi lustruieşti încălţamintea

şi numai dacă ai strivi, doar, cu degetele

o molie şi ai unge-o peste pantofi.

Creierii ei, ideile ei

cenuşiu de strălucitoare.”

 

Devenit molie, în volumul Poem cu moli, eul prinde a cunoaşte universul prin ochii ei. Condiţia de vieţuitoare în liniştea şi întunericul debaralei nu i se mai pare chiar aşa de îngrozitoare. Treptat, el se adaptează la simulacrele de existenţă din debaraua fără soare şi cer, la regulile stabilite aici. Societatea din debara seamănă însă foarte mult cu cea a oamenilor, mişunând de molii povăţuitoare, taumaturgi aducători de pace lăuntrică, vraci ai corpului, scriitori originali, pastori vizionari, formatori politici, dar şi molii filosoafe cu pretenţii de viziuni metafizice.

 

Anturaj de Molie

 

„Anturaje rău famate,

Molii hoaţe şi molii muncitoare,

Molii familiste şi grupuri de burlaci,

molii tinere şi molii înţelepte.

Molia nou-venită este o străină şi îşi va câştiga

cu greu prietenia tuturor acestora.

Va începe cu cele mai murdare munci:

să roadă poale murdare de pantalon,

să roadă subsuori acrite de transpiraţii

şi mâneci întărite de vechime.

Îi va lua ceva timp, până să-şi câştige dreptul

de a roade din gulere de cămaşă

sau din piept parfumat de rochii de mătase.

Dar va avea rabdare.

Va fi o Molie cuminte, muncitoare, ascultătoare.

Poate va avea noroc şi-şi va găsi, aici,

iubirea cea mare?

În această micuţă debara,

pe acest continent ascuns de lână

în această metropolă de haine.”

 

Spectacolul acestui omenesc reificat pare a satisface pe toţi şi mai ales pe marele „regizor” – Molia Thanatos. În ciuda unei oarecare degajări şi a ironiei afişate, rolul de molie „cuminte, muncitoare, ascultătoare”, fără identitate şi dimensiune lăuntrică, înrolată cu docilitate în activităţile comune, cenuşii ale cotidianului tern nu este jucat până la capăt, fără rezerve. Condiţia de om îşi revendică dreptul la vis şi la cuvânt. Scrise cu graţia şi simplitatea poveştilor adolescentine, micile naraţiuni se vor epifanii. Doina Postolache este o poetă interesantă, stăpână pe mijloacele sale, o poetă care îşi articulează vocea lirică tot mai pregnant şi mai convingător.

 

***

Ceea ce place, chiar de la prima lectură, la Maria Pilchin este felul în care îşi gestionează temele poeziei. De la bun început tânăra poetă înţelege să profite de particularităţile social-istorice şi culturale ale spaţiului geografic natal, care trezesc deopotrivă empatia concetăţenilor şi curiozitatea cititorilor de dincolo. Observaţia este valabilă şi în cazul singurului ei volum Poeme pentru Ivan Gogh, doar că problematica socială este subordonată reverberaţiilor intime care ocupă întreaga avanscenă. Pentru că numitorul comun al poemelor din acest volum este expresia stării de dragoste a femeii pentru bărbatul ei. Firesc şi feminin, sufletul cărţii palpită concomitent în câteva octave, mai concret, la conjuncţia câtorva lumi-culturi. IVAN GOGH condensează spectaculos o atitudine lirică care înseamnă afecţiune şi deschidere, dar şi o realitate culturală specifică cu repercusiuni în toate sferele de la cea intimă la cea socială.

Povestea erotică se suprapune pe o perioadă de circa 20 de ani, astfel încât reconstituirea derulării ei aduce cu sine şi indicii ale evoluţiei tânărului stat Republica Moldova. Este o lume copleşită de mentalitatea comunistă, la suprafaţa căreia străbat aspiraţii suprimate ani la rând: năzuinţe democratice, afirmări naţionale, porniri belicoase de reabilitare a demnităţii etc. Relieful interior al poemelor Mariei Pilchin însă nu este afectat esenţial de contrastele şi conflictele exterioare. În universul tutelat de zeul iubirii antagonismele sunt superflue. Dragostea găseşte soluţii armonioase pentru toate asperităţile şi spaimele. Comuniunea a două fiinţe în eros poate servi ca model pentru convieţuirea umană. Poemele fac apologia iubirii pe contrasens cu tendinţa de intensă demonetizare a ei. Erosul devine panaceu împotriva dezbinării, reificării şi alienări, făgăduinţă utopică a existenţei fără turbulenţe internaţionale.

 

ivan gogh

 

„ei strigau cu pancartele

noi ne iubeam

nebun şi paradisiac

jos sus

strigau ei

toate culorile

curcubeului politic

se revărsau în urbe

şi noi citeam

cu ivan gogh

viile roşii

albastre verzi

ce cromatic

ivan gogh

preafericitul

ivan gogh”

 

Deşi înscenează amintiri, atitudinea lirică dominantă a poemelor nu este recluziunea în sine, ci deschiderea: către lumea iubitului, a societăţii, a literaturii. Viaţa conjugală capătă forma directeţei dezarmante care nu are nimic cu indecenţa. Asistăm la o reluare creativă a motivelor din Cântarea Cântărilor. Ritualica Cântare a lui Solomon dă tonul existenţei fără bătrâneţe, vocalizează bucuria de a trăi ca suflete îngemănate în orice sau în pofida oricărui impediment al realităţi. Sulamita cu telefon mobil este aceeaşi femeie arhetipală cu substanţă erotică catalizatoare.

 

pupa russa

 

„ivan gogh mă leagănă noapte de noapte

îmi spune poveşti la ureche mă alină mă alintă

mă culcă alături de el ca pe copila lui

aşa de parcă la oficiul stării civile

i-au eliberat un certificat de adopţie

uneori scâncesc în somn ca un prunc flămând

ivan gogh ca un tată bun mă leagănă până când

mă satur de scâncit ziua când sunt supărată

din cauza că mi-am pierdut păpuşile

ivan gogh mă sărută mult şi ele vin înapoi

doar matrioşka nu pleacă nicăieri

ea stă ca un lar la colţul patului”

 

Spontană şi sinceră, confesiunea nu izbucneşte expresionist, nu este intens ironică sau excesiv dulceagă. Poeta patinează calm şi cu ingeniozitate prin literaturile lumii, experimentează cuvinte uzitate în realitatea evocată, profită tematic de trecutul său de copil în URSS şi adolescent în anii tranziţiei. Totuşi iubirea nu este motiv de evaziune totală într-un univers compensatoriu reconfortant. Uneori realitatea destabilizează, provoacă răsturnare dramatică a stării de spirit. Doborârea avionului de-asupra zonei de conflict din Ucraina motivează ţâşniri de durere apocaliptică. „Învăţăturile amoroase” ale lui Solomon sunt soluţie şi pentru evitarea disensiunilor etnice.

 

***

Refuzând dezechilibrul social şi economic al timpului în care îi este dat să trăiască, poetul este tentat să-şi confecţioneze spaţii simbolice ale rezistenţei. Refugiul într-o lume ideală îi mai traduce nevoia vitală de proiectare în scris a aspiraţiilor artistice sau de rezolvare terapeutică a fantasmelor. Maria Augustina Hâncu şi-a căutat adăpostul salvator în dublu sens: fizico-geografic şi spiritual. Originara unui sat din Orhei cu un nume exotic Berezlogi, poeta a ajuns într-o bună zi studentă la Litere în Aix-en-Provence, Franţa. Deşi are un destin ceva mai fericit decât al altor basarabeni luând cu disperare drumul străinătăţii, sensibilitatea-i exacerbată i-a dictat reacţii mai acute, manifestate în câteva volume cu poezie mai mult sau mai puţin tranzitivă.

Destul de transparentă în luările de atitudine în primele cărţi, Maria propune în acest volum o altfel de poezie, cu mult mai convingătoare, în care drama dezrădăcinării se topeşte pentru a lua formele sublime ale melancoliei vizionare şi reflecţiei existenţiale. Sentimentul expatrierii marchează profund pe oricine, cu atât mai mult pe un poet, ale cărui febrilitate emotivă şi imaginaţie artistică poate genera lumi salvatoare tot mai expresiv surprinzătoare. Metafora „Scrânciob pe mare” care a dat titlul noului ei volum de poezie, Scrânciob pe mare, întruneşte tulburător disperarea alienantă a desprinderii de solul familial, dar şi recompensa spirituală pe care a adus-o cu sine comuniunea cu marea cultură franceză. În felul acesta elegant Maria reia motivul existenţei între două lumi şi între două culturi, pe care îl desfăşoară, de bună seamă, în versuri excelente.

Odată rupt de casa părintească, de „centrul şi miezul periferiei”, spiritul caută alte „puncte de echilibru” pentru definirea identităţii sale. Reperele Mariei sunt singurătatea favorabilă reflecţiei asupra infinitului brâncuşian, pe care spaţiul străin i-o oferă cu generozitate, sau refugiul în contemplarea apelor mângâioase şi înălţătoare ale Mediteranei:

 

Scrânciob pe mare

„Ani în şir,

adolescentă în exil,

când auzul îmi convertea

lumea în tăceri tăioase

şi aproape că nu rostii un cuvânt

în primii ani de exil

veneam duminică în zori pe malul Mediteranei

cu inima plină cu cioburi de sticlă

 

marea prima mea liturghie duminicală

marea altar

mă închinam cu pietate.”

 

În leagănul reveriei, imensele şi insolvabilele semne de întrebare asupra destinului, iată că deja secular, al basarabenilor se transformă în zbatere lăuntrică, „aşchiile de sticlă ale inimii”, „săgeţile de foc ale sângelui” cerând cu presiune răspunsuri şi trăgând în jos iremediabil, spre pământ:

 

„atârn sus legată de cer. Coloana infinitului

îşi continuă drumul iar zborul e un ecou însângerat:

inimile noastre corali roşii

milenari pe apa Mediteranei

 

Cobor în lume din fuscel în fuscel

ca o prelungire de aburi

din spatele meu creşte infinit

vertebră cu vertebră coloana”.

 

Spre deosebire de munţii ostil-înţepători cu toate prăpăstiile lui, apa legănândă a mării, albastrul cerului şi freamătul reveriei alcătuiesc repere mult mai sigure pentru exerciţiile de imaginaţie şi reflexivitate. Această atmosferă îmblânzitoare asigură poemelor mărturisitoare, care au abandonat versificaţia tradiţională, tonalităţi fără asperităţi şi muzicalitate lăuntrică. Filtrată prin oglinda propriei interiorităţi, trecută prin rostirea delicat-unduitoare şi nostalgic-resemnată, străinătatea devine ram crescut din memoria rădăcinilor de care poeta îşi atârnă, iată, scrânciobul între două lumi.

 

***

Vocile, fireşte, sunt mai multe şi mai diverse stilistic; numitorul comun fiindu-le dezamăgirea socială, revolta şi sentimentul eşecului, găsirea salvării în actul scriptural care devine un fortificator existenţial. Temele predilecte sunt prăbuşirea idealurilor revoluţiei moldoveneşti, lipsa perspectivei de realizare acasă, drama migraţiei în masă şi incapacitatea de depăşire a limitelor existenţiale. Steliana Grama îşi proiectează existenţa ameninţată de moartea apropiată într-un viitor imponderabil cu însemne de science fiction. Cuminte şi decentă, Ana Rapcea ţese visătoare o poezie a iluziilor erotice compensatorii:

 

elegie

„mi-e amar de parcă m-ar fi sorbit

o gutuie din podul a două palme triste

ca două sticle de pelin –

curând ai să pleci şi tu

mă epuizez în mesaje de dragoste

semnate de fiecare dată cu un alt nume

 

pentru dragostea mea

cu o mişcare echivocă

Dumnezeu răstoarnă clepsidrele

 

Doamne este aproape imposibil

(deşi asta vrei să ne faci a crede)

să ne întorci paradisul

după ce l-am pierdut o dată”

 

Un capitol aparte deschid poetele care au beneficiat de frontierele deschise şi bursele oferite de Occident. Este generaţia.net, crescută într-o lume digitalizată, generaţia interacţiunii prin intermediul mesengger-ului, skype-ului şi smartphone-ului. Ecaterina Bargan se revoltă împotriva stereotipiilor în care se înscrie existenţa omului actual, căreia îi opune înălţarea prin purificare şi prin iubire pentru celălalt.

 

Faci pluta, umplu cada cu apă

 

„Pot să îţi vorbesc despre pixeli. Sau venele mele. Nişte

sârme cuprate, ascunse în piele, să nu le vadă ceilalţi.

Ori nichel inoxidabil. Inoxul din furculiţe. Sunt iadul.

Îl scapi. Îţi scapă. Mereu am fost sensul pe care l-am crezut,

îl cred adevărat. Uşa asta nu o cunosc. Muzica asta îmi

zgârie umerii. Prea tare fanfara. Înăbuşirea instinctelor.

Zahărul împietrit în linguriţa umedă de ceai. Să fie ca

şi cel de data trecută. Un pliculeţ la doi. Dinţi clănţănind,

gura pungă. Pot să vorbesc despre dragoste. Nu te băga în

posterităţi astronomice. Vocea ta este îndeajuns. Mor

prea mulţi. O să trăim în cimitire. Nu e bine.

Trăiască noroiul”

 

Cu un ochi proaspăt şi pragmatic, deci care percepe lumea fără iluzii se impune poezia Aurei Maru. Poeta exteriorizează o sensibilitate care îşi cere dreptul să-şi scrie în voie reacţiile faţă de ratarea vârstnicilor de a se fixa într-o identitate onorantă, dar şi beneficiul de a depăşi frontierele culturii naţionale.

 

nunţi

 

„vin plăcinte sarmale şi porci

autobuze cu invitaţi şi orchestre şi dansuri extatice

pentru 24 h +

ei nu sunt oamenii care au trecut prin

ei sunt oameni care îmbătrânesc sărbătorind

nimic nu contează

doar să încapă pe vhs-ul de aur

peste ani se amuză privind

casetele macerate

unul se smulge brusc

din dans cu toată puterea

şi cineva îl ţine atât de strâns încât

îi rupe cămaşa

altul dansând la masă cu toţi

cu paharele în mână

nu-se-ştie-cum îşi varsă votca din pahar

pe chelie

apoi şterge cu palma

şi bea din palmă

râzând”

 

La acestea se adaugă poetele în curs de afirmare cu poeme în reviste şi antologii, debutate editorial sau ba, al căror discurs urmează a se configura. De regulă, poezia semnată de Tania Dumbravă, Cătălina Bălan, Ana Donţu, Doina Bulat, Daria Vlas, Paula Erizeanu, Zina Bivol iau forma îndrăzneaţă şi ingenioasă a mesajelor transmise prin mijloacele de comunicare în masă. Bătăioase, crude, depresive sau insolite, eliberate de prejudecăţi şi beneficiind de alte oportunităţi ale globalizării, versurile tinerelor compun fragmentele unui univers adolescentin bombardat de problemele actualităţii.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>