În căutarea identităţii sau revenirea lui Ivan Turbincă

MIROSLAVA METLEAEVA
Institutul de Filologie al AŞM

(Traducere de  Nicolae Rusu. Textul original: В поисках идентичности, или возвращение Ивана Турбинкэ)

 

Se pare, nicio lucrare de-a lui Ion Creangă n-a declanşat atâtea discuţii şi interpretări, precum povestea Ivan Turbincă. De altfel, în diferite perioade istorice ea a avut cele mai surprinzătoare tâlcuiri şi comentarii. Acest lucru îl confirmă în lucrarea Motiv folcloric, într-o ciornă de-a lui Puşkin, trecut cu vederea şi M.P. Alexeev: ,,Despre creaţia lui Ion Creangă există destul de multă literatură, ea fiind apărută şi în diferite limbi; în numeroasele studii ştiinţifice, dedicate lui nu putea fi evitată, fireşte, chestiunea despre sursele folclorice de inspiraţie (în special, cele ruseşti şi ucrainene), însă destul de multă vreme cercetătorilor nu le reuşea să dea de urma surselor slave în povestea lui Ion Creangă despre soldatul rus Ivan, iar materialele acumulate se dovediseră a fi ocazionale şi neconcludente. În cele din urmă, a fost exprimată opinia că pătăraniile despre soldaţii ruşi, participanţi la războaiele duse de Suvorov, ar fi putut ajunge la urechile tânărului I. Creangă graţie călugărilor ucraineni şi ruşi care în urma războaielor ruso-turceşti din anii 1768–1774 s-au refugiat împreună cu stareţul lor Paisie Velicikovski din Bucovina în mănăstirile Secu şi Neamţ, nu departe de locurile de baştină ale scriitorului (născut în judeţul Neamţ)” [1]*.

Totuşi e necesar să se ştie că ,,povestea Ivan Turbincă, de exemplu, are ca sursă de inspiraţie nu doar motive folclorice ruseşti, precum susţin unii cercetători”, scria deja prin anii şaptezeci ai secolului trecut Vasile Coroban în prefaţa sa la ediţia rusă a creaţiei scriitorului [2, p.15]. Iar într-o prefaţă nesemnată de autorul ei, la ediţia din 1966 în limba rusă a poveştilor lui Ion Creangă, sunt făcute următoarele specificări: ,,Sursa nemijlocită a poveştii Ivan Turbincă a fost, fără îndoială, o variantă moldovenească, auzită de scriitor de la oamenii simpli, din popor”. În continuare însă, urmează un asortiment specific de fraze încâlcite cu caracter istorico-ideologic: ,,…precum s-a mai spus, materialul folcloric a fost folosit de Creangă prin excelenţă în spirit creativ, fortificându-l cu informaţii din viaţa curentă. Nu poate fi întâmplător faptul că povestea Ivan Turbincă a fost scrisă în anii 1877-1878, când zeci de mii de ţărani ruşi în uniforme militare luptau pe frontul ruso-turc din Balcani, ajutându-i pe moldoveni şi valahi să se elibereze de jugul otoman, alături de ei avându-i şi pe ostaşii moldoveni. Acest lucru a contribuit şi mai mult la prietenia popoarelor moldovenesc şi rus. Povestea Ivan Turbincă este exemplul unui extrem de cald sentiment de prietenie al poporului moldovenesc faţă de simplul şi modestul om rus şi de admiraţie pentru deosebitele sale valori morale” [3, p. 8-9].

Şi N. G. Corlăteanu în lucrarea sa Creaţia lui I. Creangă în şcoală vine cu anumite constatări, prima fiind următoarea: ,,Opera crengiană se îmbină cu ecouri, în special cu cele răsăritene, căci ce poate fi mai grăitor în această privinţă, decât figura lui Ivan Turbincă. Cercetătorii literari moldoveni (C. Popovici, V. Ţurcanu ş.a.) au stabilit tangenţe între unele poveşti crengiene şi creaţiile folclorice ale slavilor de răsărit. Interesant din acest punct de vedere este chiar titlul unei poveşti, redate de cunoscutul scriitor şi lexicograf rus Vl. I. Dal (1801 – 1872) Сила Калиныч, душа горемычная, или Русский солдат ни в аду, ни в раю (Sila Kalinâci, suflet necăjit sau soldatul rus nici în infern şi nici în paradis). Prin toată firea lui, Ivan Turbincă ne aminteşte de un alt soldat, chipul ostaşului cu inima înflăcărată din timpurile sovietice, Vasili Tiorkin al lui Tvardovskii. Şi acesta cu atât mai mult, cu cât ştim, că autorul rus a publicat şi un Tiorkin pe lumea cealaltă. Sensul profund al poemului în cauză îl constituie nobilul imbold de a-şi apăra Patria, de a face să triumfe pe pământ cauza păcii şi a bunăstării poporului truditor. De aici şi puternicul optimism al soldatului sovietic, precum e şi cel al lui Ivan Turbincă. Triumful vieţii este scopul suprem care-i însufleţeşte pe ostaşii sovietici…”[4, p. 48].

Acelaşi M.P. Alexeev în lucrarea deja menţionată remarcă: ,,În folclorul popoarelor din Europa occidentală este răspândit pe larg fabulosul subiect despre un cartofor, un chefliu, un morar etc., dar cel mai răspândit e cel despre un soldat care joacă în cărţi cu diavolii sau cu Moartea, după care ajunge în infern şi graţie vitejiei şi a isteţimii sale fireşti nu doar că evadează de acolo, ci, câştigând în cărţi de la cornoraţi şi chiar de la însuşi Scaraoţchi, le ajută şi altor suflete de păcătoşi să scape de chinurile iadului, strămutându-le în paradis. Într-o serie de variante, în locul diavolului figurează Moartea care-i pierde soldatului în cărţi şi este nevoită să se bage într-un sac din care nu mai poate ieşi sau să se caţăre într-un copac de unde nu este în stare să coboare. În folclorul francez se întâlneşte jocul în care miza este sufletul, mai ales în scenete, precum e Sfântul Petru şi jonglerul (Saint-Pierre et le jongleur); în cel german întreaga serie de poveşti despre jocul reuşit în cărţi cu Moartea este cunoscută cu denumirea de Poveşti despre Spielhansel, ele fiind studiate de fraţii Grimm în cadrul operei lor; în Italia acelaşi subiect a devenit popular graţie nuvelei Federico de Prosper Mérimée, aceasta fiind după părerea autorului o redactare a unei poveşti neapoletane. Poveştile despre soldat şi Moarte au avut o largă răspândire şi la popoarele slavilor de est, dar şi la vecinii acestora. În folclorul rus, ucrainean, bielorus se înregistrau din timpuri străvechi subiecte din acest ciclu, dar primii culegători şi cercetători ale acestor poveşti din Rusia secolului XIX, nu reuşiră să editeze rezultatul muncii lor, deoarece se ciocniseră de serioase impedimente ale cenzurii . Prietenii lui Vl. Dal se bucurau că în culegerea de poveşti Prima cincime (Пяток первый) n-a fost inclusă povestea Sila Kalinâci, suflet necăjit, sau soldatul rus nici în infern şi nici în paradis: ,,E bine că n-a fost publicată, precum fusese prevăzută, povestea despre Kalinâci care-i măcelăreşte deopotrivă, atât pe păcătoşi, cât şi pe sfinţi. Popimea ar fi declanşat o zarvă nemaipomenită” [1].

Din aceste considerente, e cu totul îndoielnic faptul că Ion Creangă a cunoscut varianta a pribeagului subiect european a lui Vl. Dal, dar şi pe cea a cunoscutului culegător de poveşti populare ruseşti Afanasiev, ediţie apărută abia în 1914. Poveştile despre Soldat şi Moarte erau cunoscute şi de alte popoare din Rusia ţaristă sau de cele din vecinătatea statului rus. Ele se tipăreau mai uşor în alte limbi decât cea rusă, din simplul motiv că nu depindeau de permisiunea celor două instanţe ale cenzurii – cea laică şi cea clericală. Astfel, în atenţia folcloriştilor a ajuns şi culegerile de poveşti de acest gen ale nemţoaicei Mite Kremnitz, Poveşti româneşti (Rumanische Marchen. Leipzig, 1882). A noua poveste din sumarul cărţii este traducerea în germană a subiectului cu titlul Ivan cu raniţă (Iwan mit dem Ranzel), ea fiind o variantă aproape similară cu povestea publicată de Afanasiev despre soldat şi Moarte. Asupra acestui text de factură fantastică şi-a îndreptat atenţia şi A. N. Veselovski într-o recenzie a sa la cartea autoarei germane. El nu avea nicio îndoială că povestea e de origine rusească: mai întâi pentru că personajul principal este soldatul rus Ivan (,,precum în spaniolă ar fi Juan Soldado, în italiana din Sicilia – Giugannuni etc.”, observă colateral Veselovski); acest Ivan îi bruftuluieşte pe diavoli, aplicându-le ,,lovituri ruseşti sau moscăleşti” şi poruncindu-le Paşol în raniţă! (Paschol, hinein in das Ranzel!). Considerând că povestea în cauză este cu siguranţă de origine rusească, Veselovski găseşte şi o paralelă cu altă poveste, similară, una de origine letonă şi publicată în limba germană de Leskien şi Brugmann (Leskien und Brugmann, Litauische Marchen, Nr.17, 1922, p.561). Unicul lucru pe care Veselovski nu-l ştia atunci a fost faptul că textul poveştii româneşti despre Ivan avea autor. În prefaţa la culegerea sa de poveşti româneşti, traducătoarea Mite Kremnitz preciza că unele texte traduse de ea sunt originale, fiind publicate în revista Convorbiri literare din Iaşi, iar trei poveşti care figurează în cuprinsul cărţii cu numerele IV, IX şi XIX aparţin lui Ion Creangă, el publicându-le în paginile revistei respective. Numele acestui autor însă nu-i era cunoscut lui Veselovski şi nu-i trezise niciun fel de dubii faptul că în limba germană nu fusese tradus doar un simplu subiect folcloric, ci o stilizare a lui.

Analizând numeroasele ipoteze cu privire la provenienţa subiectului despre Ivan Turbincă, chestiunea originii etnice a fabulosului personaj creează anumite incertitudini care pun la îndoială părerile acceptate de toţi. E considerată deja o axiomă părerea că în poveste este indicat din capul locului: ,,Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise la oaste…” Dar apar imediat câteva nedumeriri. Mai întâi, Ivan Turbincă nu se întoarce de la război, ci ,,slujind el câteva soroace de-a rândul mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-o vrea…”. Apoi, în asemenea cazuri, un ostaş slobozit se întoarce la baştina sa, de unde se mai iscă o nedumerire: de ce hoinăreşte şi ce caută Ivan Turbincă pe plaiurile moldovene? După care devine curios şi comportamentul său faţă de oamenii locului. Aceştia nu-l consideră un străin, ci, dimpotrivă, Ivan Turbincă pentru ei este un om de-al lor. Deşi în plan social el este într-un fel superior faţă de un ţăran obişnuit, fiind considerat de toată lumea un om umblat, un militar, chiar dacă e liber de slujba militară, un om de stat, căci e soldat al armatei ţariste. Iar faptul că amestecă vorba sa cu expresii ruseşti nu e de mirare, doar e soldat din armata rusă şi din fragedă copilărie şi-a trăit viaţa departe de familie, de vatra natală. Acest aspect a fost remarcat şi de Vasile Lovinescu în lucrarea sa Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti, în care autorul dedică poveştii Ivan Turbincă un capitol aparte. ,,Coloratura rusească este o pojghiţă, o subţire suprastructură pe oglinda mitului, foarte vechi şi răspândit în toată lumea”, precizează autorul [5, p.14]. Tot aici el acordă o atenţie deosebită studiului Poveştile lui Ion Creangă de Ovidiu Bârlea: ”Bârlea nu ştie cât de bine zice, remarcă Lovinescu, atenţionând, că Ivan Turbincă, e singura dintre poveştile lui Creangă cu un iz de caracterologie etnică, pe lângă alte interese. Sensul etnic al basmului îl constituie faptul că Ivan este un soldat rus slobozit” [5, p.13]. „Mai întâi să urmărim observaţiile lui O. Bîrlea: „Varianta Creangă conţine multe elemente ruseşti: numele eroului, Ivan Turbincă, comanda Paşol na turbinca, apoi câteva cuvinte: tabacioc, vodchi, haraşo, ştoti, Vidma, guleai, numele dansurilor horodinca si cazacinca. Supoziţia că Ivan Turbincă ar fi de provenienţă rusească este ispititoare, se oferă oarecum de la sine, dar ea nu rezistă criticii . Se poate spune atât despre Ivan Turbincă, că el provine dintr-o variantă mai veche moldovenească, cuvintele ruseşti fiind introduse pe teritoriul românesc de către un moldovean care cunoştea întrucâtva lexicul rusesc” [5, p. 13].

Anume aceste detalii confirmă şi susţin ipoteza despre originea etnică a personajului în cauză. Mai întâi de toate este clar că pomenitele cuvinte considerate ruseşti în realitate nu sunt altceva decât nişte imitaţii sau pastişe. Chiar termenul turbincă în limba rusă nici nu este identificat. Există cuvântul torbă care, conform Dicţionarului explicativ al lui Ojegov, semnifică traistă, desagă, sac, rucsac. Până în prezent echipamentul infanteriştilor încă mai include rucsacul, iar cuvântul torbă este foarte rar utilizat în limba vorbită din Rusia, dar şi atunci doar în expresii idiomatice. Cuvântul turbincă este, evident, format sub influenţa normelor gramaticale ale limbii române. Un lucru curios e şi faptul că terminaţia a din cuvântul turbinca e întâlnită doar în traducerea în limba rusă a poveştii, tălmăcire făcută de Gr. Perov care a ţinut să sublinieze prin acest gest originea rusă a personajului. În original e totuşi Turbincă şi nu altfel. În plus, acest cuvânt are în text o semnificaţie dublă: mai întâi el este numele sau porecla personajului – Ivan Turbincă, avându-l în final pe ă, abia după care el îşi exercită rolul său principal, în sens de rucsac, desagă, traistă, doar că într-o prezentare gramaticală românească şi în aceste cazuri, e adevărat, cu terminaţia a. Expresia paşol na turbinca nu este rostită de un vorbitor de limbă rusă, deoarece, corect, ar fi fost марш в торбу (marş în traistă, desagă, rucsac), ступай в торбу (pleacă, sai, bagă-te în traistă…), sau пошёл в мешок (mergi în sac ori rucsac). Acest fenomen e specific pentru toate cuvintele ruseşti utilizate în poveste, ceea ce confirmă că ele, deşi-s de origine rusească, nu sunt rostite de un rus. V. Lovinescu apelează iarăşi la raţionamentele lui O.Bârlea: ,,Aceasta s-a întâmplat probabil în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, sau în prima jumătate a secolului trecut, când pe teritoriul Moldovei au staţionat deseori trupele ruseşti cu ocazia războaielor lungi dintre turci şi ruşi. Este o influenţă exterioară de detaliu de epocă, nu adâncă şi veche, care ar fi vehiculat însuşi basmul din repertoriul rusesc la noi. Creangă tocmai le-a păstrat pentru că sugerează, cu putere, atmosfera, dau culoare de epocă, tipizează soldatul rus” [6, p. 48].

Mai întâi însă e imperios de precizat care-i esenţa manierei artistice de creaţie a lui Ion Creangă. A fost şi preocuparea lui Vasile Coroban care scria în prefaţa la ediţia rusă a volumului Ion Creangă. Opere alese: ,,Despre felul în care Creangă utiliza motivele folclorice există mai multe păreri. G. Ibrăileanu precizează că originalitatea poveştilor lui Creangă este determinată de inegalabilul său talent: «Parabola, povestea are pe atâta valoare, pe cât de mare este talentul povestitorului. Iar Creangă a fost un talent atât de mare, încât oameni din toate poveştile sale se remarcă printr-o extraordinară şi, totodată, individuală sete de viaţă». Indiscutabil, talentul este un factor decisiv, dar pe noi ne interesează intuiţia scriitorului, cea care i-a permis în creaţia sa să rămână şi realist, şi epic, şi să lase atât în literatura noastră, cât şi în cea universală lucrări de o incomparabilă originalitate” [2, p. 13]. Zoe Dumitrescu-Buşulenga în monografia sa Ion Creangă scrie: „S-a vorbit mereu despre realizmul basmelor şi poveştilor lui Creangă. Chiar în aşa măsură, încît Ibrăileanu le numea „adevărate nuvele din viaţa satului” [7, p. 49].

Din acest punct de vedere, valoroasă e şi opinia cercetătorului francez Jan Butiere, care a studiat în profunzime creaţia lui Creangă. Spre deosebire de alţi scriitori, care au practicat în creaţia lor subiecte folclorice, graţie talentului său Creangă a reuşit ,,să includă în poveştile sale elementul cel mai important – viaţa, acest aspect determinând profunda lor originalitate. În poveştile sale, inclusiv în Ivan Turbincă este păstrată doar schema subiectului folcloric, conţinutul artistic însă referindu-se la cea mai veritabilă nuvelistică” [2, p. 14]. ,,În creaţia lui Creangă se îmbină reuşit cel mai sănătos realism cu cea mai neînfrânată imaginaţie. Descrierea realistă asigură autenticitatea, convingându-ne în existenţa reală a celor descrise” [2, p. 16].

Este surprinzătoare capacitatea lui I. Creangă de a-şi prezenta, în doar câteva cuvinte, personajul, inclusiv esenţa lui umană. Pentru exemplificare, e de ajuns de revenit la începutul poveştii: ,,Era odată un rus, pe care îl chema Ivan. Şi rusul acela din copilărie se trezise la oaste. Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân. Şi mai-marii lui, văzându-l că şi-a făcut datoria de ostaş, l-au slobozit din oaste, cu arme cu tot, să se ducă unde-a vrea, dându-i şi două carboave de cheltuială”.
Revenind la primele propoziţii ale poveştii e lesne de remarcat că fiecare sintagmă din conţinutul lor e de nepreţuit. Totul este calculat şi nimic nu pare să fie în plus, ba mai mult, nu există niciun fel de scorniri. Aşadar, rusul Ivan ,,din copilărie se trezise la oaste”. Cine putea să ajungă soldat în armata ţaristă din ,,fragedă copilărie”? Dacă se apelează la dicţionarul enciclopedic poate fi găsită următoarea informaţie:

,,Cantoniştii – fiii minori şi cei care n-au atins vârsta majoratului ai funcţionarilor militari de rang inferior, care formau o pătură socială deosebită, copii care odată născuţi aparţineau Departamentului militar şi graţie originii lor fiind obligaţi să facă serviciu militar în armata ţaristă. Ei erau recrutaţi, fiind aduşi în cantoane, acestea fiind nişte districte militare speciale, după exemplul celor din Prusia secolului XVIII, instituite cu scopul de completare cu recruţi a fiecărei unităţi militare. În Rusia denumirea de «cantonist» a apărut pentru prima dată în 1805 şi s-a păstrat până-n 1856. Începutul acestui fenomen a fost iniţiat încă de Petru cel Mare prin întemeierea în 1721, cu un contingent de până la 50 de copii ai militarilor, a şcolilor de garnizoană pe lângă fiecare unitate militară cu scopul de a-i învăţa carte şi o meserie oarecare. După Războiul de apărare a Patriei din 1812, au dorit, benevol, să înveţe o mulţime de băieţi-orfani ai căror taţi căzuseră în luptele cu armata franceză, din care motiv numărul acestor şcoli s-a mărit considerabil. O importanţă deosebită acest «institut» al cantoniştilor a atins în timpul domniei ţarului Nicolai I. Dintre creştini în aceste regimente de cantonişti ajungeau pe bază de voluntariat un număr foarte mare de copii. Oricum, majoritatea dintre ei era formată prin constrângere. Aceştia erau copiii soldaţilor, a ţiganilor, a răzvrătiţilor polonezi, a sectanţilor, iar prin decretul din 1827 şi a evreilor. Vârsta cantoniştilor varia dintre 12 până la 18 ani, iar termenul de serviciu militar de 25 de ani începea să fie calculat de la vârsta de 18 ani. În plus, a fost introdusă pedeapsa sporită a recruţilor pentru restanţe fiscale şi pentru refuzul de a sluji în armată. Pentru a majora numărul cantoniştilor se recurgea de multe ori la diverse abuzuri, inclusiv la răpiri de copii care erau duşi de acasă la mii de verste”.

În cartea Marea de aramă, semnată de Bella Agranovskaia [8], este relatată o mărturie a clasicului literaturii ruse Aleksandr Herţen, extrasă din volumul acestuia Vremuri de altădată şi cugetări (Былое и думы). Scriitorul fusese zguduit de micii cantonişti pe care-i întâlnise în drumul său spre Veatka. Iată un fragment din dialogul cu ofiţerul care-i escorta într-o garnizoană:

„– Cine-s şi unde-i duceţi?
– Nici nu mă întrebaţi, căci mi se rupe inima…Toate le ştiu doar ce-i cu moţ, treaba noastră e să le executăm ordonanţele, noi nu avem nicio răspundere, dar, omeneşte, e urât ce se face…
– Dar despre ce-i vorba?
– Au recrutat o droaie de nenorociţi ovreiaşi, puştani de 8-9 ani. Pentru flotă, pare-mi-se, nu ştiu. Mai întâi ne-au poruncit să-i mânăm în oraşul Perm, dar s-au schimbat vânturile şi acum ţinem calea spre Kazan. Când i-am luat, o sută de verste în urmă, ofiţerul de la care i-am luat mi-a spus: «,Nevoie mare cu dânşii, o treime dintre ei au rămas pe drum (şi ofiţerul a arătat cu degetul în pământ), după care a mai adăugat, o jumătate dintre ei nu vor ajunge la destinaţie».

I-au ridicat pe copleşi şi i-au încolonat în linie dreaptă: era cea mai straşnică privelişte din câte-mi fusese dat să văd vreodată – sărmanii, necăjiţii copii! Băieţandrii de 12-13 ani cum-necum se mai ţineau pe picioare, dar puştanii de 8-9… Nici chiar cea mai neagră pensulă nu ar fi în stare să pună pe pânză atâta grozăvie” [9, p. 235-236]. Acesta era destinul micilor recruţi, majoritatea dintre ei fiind de diverse origini etnice.

Revenind la zgârcitele rânduri ale textului istoric (,,Aceştia erau copiii soldaţilor, ţiganilor, răzvrătiţilor polonezi, sectanţilor etc.”) e necesar de remarcat cuvântul ţigan, deoarece e uşor de găsit semnificaţia acestuia. Nu e pentru nimeni un secret, că expresia poetică a lui Puşkin: ,,În bulucuri zgomotoase hoinăresc prin Basarabia ţiganii…” a avut în imaginaţia cititorului rus, delicat vorbind, un răsunet nu chiar favorabil pentru basarabeni, locuitorii acestui meleag din sud-estul fostului imperiu sovietic. Marele realist Ion Creangă menţionează în debutul poveştii sale Ivan Turbincă: ,,Şi slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân…”. Dar ce spune istoria? Care erau termenele de slujbă în armata ţaristă? Iată şi răspunsul:

„După finalizarea studiilor, cantoniştii erau obligaţi să slujească:
copiii nobilimii – 3 ani;
copiii ober-ofiţerilor – 6 ani;
copiii clericilor – 8 ani;
ceilalţi – 25 de ani (având şansa să fie avansaţi în categoria funcţionarilor de stat şi să părăsească armata: pentru serviciu merituos – după 12 ani, pentru limită de vârstă – peste 20 de ani)” [10]*.

Aşadar, povestea spune că ,,slujind el câteva soroace de-a rândul, acum era bătrân…”. Cine deci ar fi putut să slujească 2-3-4 soroace de-a rândul? Indiscutabil, nu cei din categoria de 25 de ani. Astfel, că ,,slujind câteva soroace de-a rândul” Ivan Turbincă putea să aparţină doar uneia dintre primele trei categorii, iar mai degrabă (şi cu cea mai mare probabilitate) ar fi fost copilul vreunui cleric. Iar dacă originea etnică a personajului crengian se presupune a fi una sud-est europeană, atunci mai degrabă, precum e şi autorul, el ar putea fi moldovean. În confirmarea acestei ipoteze poate fi adusă şi specificarea din deja pomenita prefaţă anonimă la ediţia din 1966, unde se menţionează că ,,în felul de a fi al lui Ivan se regăsesc unele trăsături de caracter ale lui Ion Creangă, în special spiritul de revoltă împotriva clericilor şi a modului lor de viaţă. Nu în zadar Dumnezeu îl mustră pe Ivan pentru atitudinea sa de liber-cugetător şi de nesupunere: ,,Cu dracii de la boierul acela ai făcut hara-para. La iad ai tras un guleai de ţi s-a dus vestea ca de popă tuns…” [3, p. 9]. De aici şi presupunerea că Ivan Turbincă este o parte a firii autorului, un alter ego al său, mai ales că ambii sunt de aceeaşi vârstă şi, revenind la rădăcinile sociale ale personajului, chiar şi acestea sunt foarte apropiate de ale scriitorului.

În cazul prenumelui personajului, cel de Ivan, e un lucru cu totul firesc faptul că, ajuns din fragedă copilărie într-un mediu rusesc şi trăind acolo o viaţă întreagă, rusificatul soldat moldovean putea lesne să-şi accepte un prenume pe potrivă, mai ales că acest lucru este confirmat şi de sursele documentare istorice: ,,copiilor li se schimbau numele , dându-li-se pe cele ale naşilor de botez (Maximov, Vladimirov), ale preotului sau ale parohiei” [10]. Această tradiţie mai există şi în prezent. În romanul lui Nicolae Dabija Temă pentru acasă se găseşte un episod în care personajul relatează istoria numelui său: „Aici, la Nadrecinoe, atunci când împlinisem vârsta de 12 ani, mi-am aflat pentru prima data numele meu cel adevărat. Mă numisem până atunci Ivan Ivanov-15, ca şi cum aş fi fost o adresă, şi nu o persoană. De ce 15? Toţi copiii de la Nadrecinoe, la sugestia unui şef de departe, purtau unul şi acelaşi nume: Ivan Ivanov. Dar profesorii noştri, ca să ne deosebească, ne adăugaseră şi câte un număr: Ivanov I.- 1, Ivanov I.- 2… Şi aşa până la 300. Atâţia copii eram la Nadrecinoe.” [11, p. 8].

Povestea lui Creangă e departe de a fi senină şi plină de veselie precum pare la prima vedere. Dualismul care-l caracterizează pe Ivan Turbincă îşi are obârşia în neliniştea interioară a unui spirit rătăcitor, smuls cu forţa din solul matern, dar fără a prinde rădăcini în altă parte, a unui spirit ce-i copleşeşte întreaga sa viaţă mireană, dedicată slujbei militare, deloc paşnice, spirit antrenat în căutarea firească şi naturală a uni rost, rămas însă nerealizat până la apusul vieţii sale.

Note şi referinţe bibliografice:
1. М.П. Алексеев, Незамеченный фольклорный мотив в черновом наброске Пушкина. [Электронный ресурс]. – Режим доступа: http://febweb.ru/feb/pushkin/serial/im9/im9-017-.htm?cmd
2. Ион Крянгэ, Избранное. Предисловие
В. Коробан. Кишинев, Литература артистикэ, 1977.
3. Ион Крянгэ, Сказки. Воспоминания детства. Рассказы. Кишинев, Лумина, 1966.
4. Н.Г. Корлэтяну, Скрииторий молдовень ын шкоалэ. Креация луй И. Крянгэ ын шкоалэ. Кишинэу, Лумина, 1984.
5. Vasile Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi balade populare româneşti. Bucureşti, Ed. Cartea Românească, 1993.
6. Ovidiu Bârlea, Poveştile lui Ion Creangă. Ed.pentru literatură, 1967.
7. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Ion Creangă. Bucureşti, Ed. pentru literatură, 1963.
8. Б. Аграновская, Медное море. Санкт-Петербург, Алетейя, 2007.
9. А. Герцен, Былое и думы. Т.1. М, 1958.
10. В.Н. Никитин, Многострадальные (повесть бывшего кантониста), в журнале «Отечественные Записки», 1871. [Электронный ресурс]. – Режим доступа: http://az.lib.ru/n/nikitin_w_n/text_0040oldorfo.shtml
11. Nicolae Dabija, Tema pentru acasă. Chişinău, Ed. pentru Literatură şi Artă, 2013.
* Textul e citat după sursa electronică și paginele nu sunt indicate.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>