În labirintul metatranzitivităţii

ALIONA GRATI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
In her study, A Labyrinth of Mirrors. Highlights for the Poetics of Meta-transitivity, Catrinel Popa makes a re-assessment of contemporary poetry through the concept of meta-transitivity which enables double integrative perception of contradictory concepts such as mimesis/poesis, fictional/real, nature/convention, subject/object, transitive/reflective, epic/lyric etc., currently used to analyze poetry. As current poetry is mimetic and non-mimetic, ambiguous, false transitive etc., the concept of meta-transitivity is recommended as the most appropriate to understand this poetry. The study demonstrates erudition, solid theoretical basis as well as personal intelligent reading of poetry.
Keywords: meta-transitivity, contemporary Romanian poetry, poetics.

Fără doar şi poate, redutabilul volum despre poezia modernă al regretatului teoretician Gheorghe Crăciun, Aisbergul poeziei moderne, a creat un spirit de emulaţie de-a lungul deceniului ce s-a scurs după apariţia acestuia în 2002. Termenul de poezie tranzitivă, împreună cu întregul evantai de sinonime care l-au însoţit – poezie democratică, imanentă, directă, fără metafore, denotativă, pragmatică ş.a. –, a devenit rapid un instrument de lucru în aparatul critic utilizat pentru analiza poeziei generaţiei ’80. Oferta terminologică a profesorului de la Braşov a creat terenul pentru alte propuneri şi completări, generând în cele mai fericite cazuri, derivate ce completează meritoriu şirul iniţiat cândva de Tudor Vianu în Arta prozatorilor români. Un astfel de caz binevenit este termenul de poezie metatranzitivă, propus şi explicat de Catrinel Popa într-un studiu publicat la cunoscuta editură „Polirom”, Labirintul de oglinzi. Repere pentru o poetică a metatranzitivităţii (2007).

Catrinel Popa este doctor în filologie, cadru didactic la Facultatea de Litere de la Universitatea din Bucureşti, având paralel activităţi de cercetător, ce numără, printre altele, un stagiu de cercetare la Roma (2002-2004), de traducător şi de colaborator la revistele de cultură România literară, Observator cultural, Dilema veche etc. Primul ei studiul teoretic*, Labirintul de oglinzi, s-a bucurat de atenţia unei edituri celebre, dar şi de aprecierea juriului care i-a decernat, în 2006, premiul „Ioan Petru Culianu”. Cartea are la bază o teză de doctorat, realizată sub coordonarea istoricului şi criticului literar Mihai Zamfir care îi dă „avizul” printr-un succint, dar înlesnitor „Cuvânt înainte”. Lectura studiului ne va descoperi, potrivit criticului, un autor de excepţie, capabil de veritabile sinteze ale literaturii contemporane, un exeget al cărui discurs asociază erudiţia cu lectura inteligentă şi personală a poeziei.

Revenind la termenii de poetică a metatranzitivităţii şi de poezie metatranzitivă (poezie care-şi asumă poetica metatranzitivităţii), trebuie să menţionăm efortul cercetătoarei de a le găsi şi valida o zonă aparte de utilizare în procesul de reevaluare a poeziei contemporane (intenţie mărturisită în Argument), în vecinătatea conceptului de poezie tranzitivă, propus şi analizat cu pertinenţă de Gheorghe Crăciun. Acestea au sarcina (expusă în debutul studiului) de a demantela o serie de opoziţii ca mimesis/poesis, fictiv/real, natură/convenţie, subiect/obiect, conotaţie/denotaţie, epic/liric, transparent/opac, tranzitiv/reflexiv etc., operaţie necesară şi pentru a explica şi, oarecum, rezolva „marea contradicţie a poeticii optzeciste”, configurată simultan în laturile ei ludic-textualistă (cu deschidere spre sine) şi (micro)realistă (cu deschidere spre real).

Catrinel Popa îşi revendică noutatea contribuţiei sale cu insistenţă, dar evitând declaraţiile tari. Cu răbdare şi clarificându-şi mereu paşii pe care urmează să-i facă, sintetizând rezultatele drumului deja parcurs. Doi la număr sunt vectorii studiului: formularea unei definiţii a metatranzitivităţii şi cartografierea, prin prisma acestei dimensiuni, a poeziei contemporane din Occident şi din literatura română.

Definiţia formulată de câteva ori şi nu întâmplător mai pe la mijlocul cărţii – „…vom numi poezie metatranzitivă acel segment al creaţiei poetice care, mimând transparenţa (peste câteva pagini autoarea precizează modul în care este mimată transparenţa: „… prin procedee şi convenţii abil manevrate”) îşi încurajează destinatarul să facă abstracţie de «cadrul teatral» pe care îl presupune (în mod tacit) scrierea unui poem” – nu se impune ca rigidă. Dimpotrivă, autoarea insistă în a ne convinge că aceasta trebuie înţeleasă ca depăşind logica binară – sau.. sau, simplificatoare şi reducţionistă prin excelenţă şi, prin urmare, exercitându-se cu flexibilitate într-un spaţiu al dialogului mutual între sensurile consemnate, inclusiv de-a lungul studiului de faţă, şi al iluminărilor lor reciproce, aidoma razelor de lumină jucate în labirintul de oglinzi.

Ce înseamnă metatranzitivitate? Relaţia dintre cuvinte şi lucruri, precizează autoarea şi îşi porneşte demonstraţia de la noţiunea de mimesis, ce-şi trage semnificaţiile de la Platon şi Aristotel, ajungând până în zilele noastre cu un patrimoniu de înţelesuri diferite şi pline de paradoxuri de interpretare. Ar fi suficientă prezentarea resemantizării de proporţii pe care a suferit-o conceptul în câmpul teoretic al structuraliştilor ca să ne dăm seama de imposibilitatea postulării unei alternative rigide. Mimesis nu înseamnă doar precizie referenţială (imitarea naturii), aşa cum l-a impus tradiţia, şi nici doar o convenţie, un cod al limbajului, aşa cum se prezintă acesta din perspectiva structuraliştilor. Pentru a împăca aceste abordări opuse a fost nevoie de o trecere în revistă a mai multor modalităţi de a regândi, în termeni flexibili, raporturile dintre literatură şi lume, implicând discuţiile în jurul termenilor-sateliţi: referenţialitate şi convenţionalitate, real şi imaginar artistic, realitate şi ficţiune, Lume şi Carte, reprezentare, lumi ficţionale, realism ş.a., cu care cercetătoarea operează cu lejeritatea unui bun cunoscător al principalelor contribuţii teoretice pe această temă. Părerile se împart de la o epocă la alta, de la un teoretician la altul, abordările fiind determinate de structura timpului. Ceea ce poate constata acum este faptul că de la un segment anume al evoluţiei poeziei, aceste dimensiuni au început să fie percepute ca şi complementare: „autorii ultimei jumătăţi de secol, aflaţi sub presiunea constantă a unei realităţi deja codificate (să ne gândim doar la lumile virtuale accesibile prin intermediul computerului, la «realitatea», micului sau marelui ecran, la universurile ficţionale şi modelele livreşti etc.), conştientizează din ce în ce mai mult reciprocitatea raportului dintre realitate şi ficţiune. S-ar putea vorbi chiar despre o nouă ficţiune perversă a venerabilului concept de mimesis, în condiţiile în care nu de puţine ori Lumea pare că începe să imite Cartea. Oricum ar fi, s-ar părea că avem de-a face cu un şir nesfârşit de «revanşe», episoade dintr-un turnir nesfârşit, din moment ce realul se articulează ca replică a ficţiunii, considerată, la rândul ei, multă vreme reprezentare a realităţii. Autorul şi cititorul cunosc astăzi deopotrivă condiţiile «contractului ficţional» şi nu ezită în recunoaşterea complicităţii lor. Ei colaborează, în fapt, la demontarea mecanismului aşa-numite «iluzii realiste», pe care îl perpetuează şi îl resuscitează totuşi constant, respingând totodată tentaţia evaziunii într-un spaţiu prea exaltat de propriile diferenţe faţă de real. Din moment ce viaţa de zi cu zi este asediată de ficţiune, iar realitatea imediată se înfăţişează percepţiei noastre ca multitudine de posibilităţi, prioritate capătă înscenarea, asumarea lucidă/ludică a convenţiei, tematizarea simultaneităţii lumilor posibile” (sublinierile ne aparţin) (p. 87).

Înfăţişându-se ca transparentă pentru realul cotidian pe care îl înscenează, poezia ultimei jumătăţi de secol XX se vrea în acest fel „implicit şi teorie a poeziei, problematizând deseori (im)posibilitatea fidelităţii faţă de referent” (p. 88). Cu alte cuvinte, poezia metatranzitivă este acel segment al poeziei create după logica in-betweenness, al jocului imprevizibil între valorile tranzitive şi cele ale metapoeziei. Cu precizarea că transparenţa este conştientizată şi serveşte ca şi „camuflaj”. Este vorba deci de o transparenţă înscenată prin procedee şi convenţii abil manevrate, înclinând spre proză, pentru a trimite dincolo (metatransparenţă), la ideea scrierii unui poem. O astfel de poezie manifestă, pe lângă preocuparea etalată pentru real, o tot atât de evidentă aplecare către evidenţierea metacomunicativă a discursului.
Prin asimilarea continuă a semnificaţiilor constitutive, definiţia ajunge să fie mai densă, mai complexă, iradiind spre mii de raporturi posibile, şi, totodată, mai limpede şi mai explicită. Odată punctată teoretic în prima parte a cărţii, metatranzitivitatea trece proba regăsirii în poezia mai întâi universală, apoi în câmpul literar românesc. Modul de funcţionare a poeziei lui Francis Ponge este a unui mecanism în doi timpi, reuşind să reprezinte simultan la nivel literal-mimetic şi la cel (meta)mimetic, problematizând procesul de scriere a poeziei. Poetul francez îşi arată apetenţa pentru spaţiile liminare în care reflecţia asupra obiectului scrutat şi asupra cuvântului care desemnează obiectul se redimensionează în continuu. S-a vorbit despre această poezie că fuzionează cu eseul şi, până la un punct, cu romanul. Această balansare între planuri ontologice şi genuri a îndreptăţit-o pe Catrinel Popa să vorbească despre o componentă metatranzitivă a creaţiei francezului, care „nu trebuie însă confundată cu autoreflexivitatea sau autoreferenţialitatea, din simplu motiv că nu limbajul ca atare este obiectul meditaţiei, ci tocmai relaţia, raportul care se stabileşte între cuvinte şi lucruri” (p. 141). Mesajul poeziei lui, cu transparenţă mimată, este despre posibilitatea şi imposibilitatea reprezentării. Cu o poezie a autobiograficului, poetul american Robert Lowell s-a manifestat ca un autor extrem de lucid cu deschidere spre teoria poeziei. Abundenţa detaliilor în aparenţă nesemnificative, mulţimea amănuntelor inexplicabile trădează căutarea autorului de a descoperi o modalitate poetică care să permită convertirea banalului în mister.

În intenţia de a cartografia metatranzitivitatea, cercetătoarea survolează şi poezia italiană, identificând la Eugenio Montale, Pier Paolo Pasolini, Elio Pagliarani, Roberto Deidier, suficiente momente în care aceştia utilizează strategii retorice sofisticate pentru a mima transparenţa şi directitatea. Mai cu seamă, poeţii postmodernişti uzează pe larg de posibilităţile retorice şi hibridizărea poeziei pentru a repune în discuţie limitele reprezentării. Veşnica pendulare între transparenţă şi obscuritate, între banalitatea existenţei cotidiene şi ritmurile misterioase ale altor lumi plasează poezia lui Pier Vittorio Tondelli în experienţa performance-ului postmodern. Acest survol asupra poeziei autorilor europeni şi americani constituie o demonstraţie a faptului că „între evocarea realului şi reflecţia asupra posibilităţilor limbajului, nu există o prăpastie de neîntrecut” (p. 162). Mai mult, acestea îşi pot asuma roluri similare, reprezentând în mod cert produse ale mentalităţii metatranzitive.

Nu se poate afirma că poezia tranzitivă este un apanaj exclusiv al poeţilor optzecişti, elemente ale metatranzitivităţii existând şi în poezia modernilor de la începutul secolului trecut. Fapt care o determină pe Catrinel Popa să mai treacă odată prin poeţii cei mai frecventaţi ai exegeţilor Tudor Arghezi, George Bacovia, Geo Bogza, Geo Dumitrescu, Nichita Stănescu, poeţii de la „Steaua” ş.a. pentru a identifica anticipări ale modelului, exprimate prin tendinţa de expansiune a prozaicului, alternări ale stilului indirect cu cel direct, utilizarea unor procedee pentru a accentua concreteţea lumii etc.

Dacă în cazul poeţilor interbelici sau a şaizeciştilor se poate vorbi de repere doar, opţiunea programatică a poeţilor optzecişti pentru metatranzitivitate devine evidentă. Cercetătoarea consideră că nu există motive certe pentru a trasa frontiere între „grupul textualist”, despre care s-a spus că se îndreaptă programatic către text, şi „lunedişti” care au scrutat realul. În realitate ingredientele textualiste şi formula „poeziei realului” se regăsesc în ambele grupări. Este mai adecvat, susţine autoarea, să se vorbească despre faptul că această poezie a transgresat opoziţia între latura ei ludic-textualistă şi cea (micro)realistă, biografistă.

De ceva mai multă atenţie se bucură Mircea Ivănescu, Marin Sorescu şi Mircea Cărtărescu, cărora Catrinel Popa le dedică câte un compartiment în care îşi utilizează pe larg recuzitele teoriei. Mircea Ivănescu este un notar extenuat al realului, dar e şi aproape „de neegalat atunci când vine vorba despre sugerarea (prin discrete procedee) a unei game extrem de variate de transgresări, infiltrări şi amestecuri între cele mai diverse «straturi» ale realităţii şi ale memoriei culturale sau, cum ar spune epistemologii, între diverse modele de realitate” (p. 202). Cu deosebire, în La Lilieci se pot găsi suficiente argumente pentru a da posibilitate autoarei să afirme că este o poezie „tipic tranzitivă”, în care transparenţa şi simplitatea este mimată ca reacţie la utopiile ideologilor regimului totalitar. Poetul care ilustrează cel mai pregnant poezia metatranzitivă este Mircea Cărtărescu, pentru care „interesul pentru realul concret, palpabil, perceput în toată complexitatea sa extraordinară se îmbină cu o conştiinţă acută a «realităţii» literaturii” (p. 240).

La sfârşitul traseului rămânem convinşi pe deplin de faptul că literatura, în ultima instanţă, este o realitate de gradul al doilea chiar şi atunci când se referă la personaje şi evenimente care au avut loc în realitate. Această realitate însă nu intră în contradicţie cu cea primară, dimpotrivă se vrea una care celebrează „complicitatea” Lumii şi a Cărţii. Catrinel Popa găseşte acestei complicităţi un nume cam greu de pronunţat, dar relevant – metatranzitivitate. Ar fi bine să nu renunţăm uşor la propunerile terminologice venite de la colegii noştri.

Note:
* Catrinel Popa are câteva debuturi: în calitate de poet (Caietul oranj. Jurnal de sanatoriu, Cartea românească, 2001) şi traducător din italiană (Monte Francesco, Magia viselor. Dicţionar de mituri şi simboluri onirice, Paralela 45, 2008).

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>