(În)Scrìsuri din sertarul lui Paul Goma. Dosarul publicistic

ALIONA GRATI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
This study examines journalism which was written by Paul Goma during his tumultuous life of a writer and anticommunist opponent. Collected in three large volumes, it reveals a large number of texts that have been partially or never published in Romanian, but enjoying broadcast at Western radio stations. Articles from press, collected in the two volumes, are arranged in chronological order and what we surely find out is that the author has become a declared opponent of the communist regime even while it was still in force. He wrote about communist camps while in Romania and continued to expose the Ceausescu regime in exile in Paris after the final departure. Even after the 1989 revolution the publicist does not diminish his accusations against those who maintained the evils of communism, covering them with speeches about democracy. The writer’s focus is language which, beyond the social message, has obvious literary features.
Keywords: dissident, anti-communist adversary, journalism, drawer literature, samizdat, testimony.

Bineînţeles că publicistica este un gen ale cărui produse trebuie puse la dispoziţia cititorilor în scurt timp, ca pâinea caldă pe rafturile brutăriilor, altfel riscă să zădărnicească eforturile autorului şi să lase cititorul neinformat. Raţiunea textelor de presă stă în transcrierea reacţiilor la ceea ce se întâmplă în imediat, de regulă, la evenimentele arzătoare ale vremii. Este adevărat, scoaterea la lumină a unei colecţii de texte publicistice care au stat vreme îndelungată într-un sertar constituie o surpriză şi, pe deasupra, un material preţios pentru cei interesaţi de mai buna cunoaştere a unei epoci deja expirate. După 1989 s-a vorbit mult despre literatura „sertarelor deschise”, ca să folosesc o sintagmă a lui Alexandru Vlad („Vatra”, nr.11, 1990), făcând cunoscute ficţiunile literare, jurnalele şi memorialistica lui Lucian Blaga (Luntrea lui Caron), Ion D. Sârbu (Adio, Europa!, Lupul şi catedrala, Jurnalul unui jurnalist fără jurnal), Constantin Noica (Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru), Nicolae Steinhardt (Jurnalul fericirii) şi Teohar Mihadaş (Pe muntele Ebal/Memoriile unui deţinut politic), Ion Omescu şi alţi câţiva autori, care nu au putut fi publicate decât după căderea Cortinei de Fier. Odată cu acestea, literatura de sertar a devenit un concept literar şi politic, însemnând ceea ce nu se poate spune, de frică, un discurs ostil ideologiei oficiale, nepublicabil în sistemul editorial comunist, devansând aproape definitiv sensurile de text nedefinitivat sau rebutat fie de către însuşi autorul care îl vrea ameliorat, perfecţionat, fie de către editorul dezinteresat dintr-un motiv sau altul. În logica lucrurilor, proiectul (im)posibil al sertarului nu ar trebui să conţină scrieri destinate presei cotidiene. Scriitorii care n-au putut ignora tarele timpului şi au ţinut, în pofida interdicţiilor şi a pericolelor, să le mărturisească pe hârtie au preferat jurnalul, mai potrivit unei scriituri discrete, sortite deliberat lecturilor de viitor. Cenzura regimului sovietic a generat însă fenomenul nefiresc – al publicisticii nepublicate.

Volumele îngrijite de Flori Bălănescu şi apărute la editura „Curtea Veche” din Bucureşti, Scrìsuri I* (1971-1989). Bio-Bibliografie, interviuri, dialoguri, articole, 2010, 631 p. şi Scrìsuri II (1990-1998). Interviuri, dialoguri, scrisori, articole, 2012, 509 p. (re)pun în circulaţie un impresionant număr de texte publicistice semnate de Paul Goma de-a lungul vieţii sale tumultuoase de scriitor opozant anticomunist. O bună parte din texte a intrat în prima ediţie Scrìsuri (Nemira, Bucureşti, 1999, 228 p.), dar chiar şi aşa unele din ele sunt total necunoscute, apărând în faţa publicului român pentru prima dată după aproape treizeci de ani de la scrierea lor.

Cele din perioada 1971-1977 (anul exilării scriitorului) au un regim special: sunt scrise într-o libertate deplină de conştiinţă în România controlată ideologic. Aceste articole au fost destinate din start publicului din Occident, unde au ajuns pe filiere secrete. Într-un material din Scrìsuri II Paul Goma defineşte conceptul literatură de sertar pornind de la matricea rusească a sintagmei şi plasându-l în constelaţia altor cuvinte generate de sistemul sovietic: disidenţă, samizdat, mărturie. Această literatură care a refuzat să măsluiască ideologic adevărul a probat suprapoziţionarea morală, dar şi curajul, şi demnitatea scriitorului-martor: „sertarul adăposteşte acele manuscrise care, în cazul unei percheziţii a Securităţii, ar provoca arestarea scriitorului şi confiscarea scrisului” (p. 167, v.II). Prin urmare, existenţa unei astfel de literaturi, vecină ca manifestare cu mediatizarea clandestină pe care o făceau disidenţii ruşi prin multiplicare la maşina de scris, adică prin samizdat, dă seama de măsura curajului scriitorului din ţările lagărului socialist. Literatura se încadrează în „sertaristică” în funcţie de timpul („înainte ori după 22 decembrie 1989”) şi locul (în RSR sau în emigraţie) (Literatura de sertar – un capitol de istorie literară, p.303, v. II) în care a fost scrisă. Verificând conceptul pe literatura română, scriitorul constată cu amărăciune: „Unde nu-i cap, vai de sertar!” sau „Unde nu-i sertar – nu-i”. Raportat la relaţia lui Paul Goma cu cenzura ideologică şi cu instituţiile statului comunist, în general, se poate considera, deşi este în aparenţă paradoxal, că textele sale libere, scrise în România între 1971 şi 1977 şi apărute în presa occidentală, dar necunoscute de români, aparţin unui sertar aparte.

Începând din 1978, majoritatea textelor destinate publicului se referă în primul rând la stările de lucruri din România, unele dintre ele ajungând şi la români prin intermediul postului de radio Europa Liberă. Statutul incert al lui Paul Goma în raport cu instituţiile politice şi culturale din România a făcut ca şi după 1989 textele sale publicistice să aibă o soartă nedreaptă. În al doilea volum al Scrìsuri-lor au fost editate şi texte care, deşi au fost trimise spre publicare unor periodice după 1989, nu au fost publicate niciodată. Editura „Curtea Veche” pregăteşte un al treilea volum, Scrìsuri III, în care sunt incluse articolele redactate între anii 1999 şi 2010.

Alcătuit din scrisori deschise, articole critice, interviuri, dialoguri, monologuri, articole literare, studii savante şi pamflete politice în limba română, dosarul publicistic îmbogăţeşte fără doar şi poate relieful creaţiei lui Paul Goma, demonstrând varietatea manifestărilor sale creatoare şi probând odată în plus un „autor de excepţie care a însemnat cel mai ferm reper moral în ultimele două decenii totalitariste şi singurul care a tratat la cota înaltă a adevărului nealterat de ideologie problemele creaţiei, atât în planul experienţei proprii, de prozator inventiv, cât şi în lupta de idei, spre stimularea întregii comunităţi scriitoriceşti” [1, p. 78].

„Scrìsuri” este un cuvânt inventat de Paul Goma şi stă în proximitatea cuvintelor „scris” (acţiunea de a scrie), „înscris” (act, dovadă, document), „proscris” (scos de sub apărarea legilor, exilat) şi „pecetluit (cu fierul înroşit) direct pe corp (şi cu rezonanţe adânci în suflet), ca individul să rămână însemnat pe viaţă şi pe veci” [1, p. 72]. Se poate spune că autorul reuşeşte să prindă într-un cuvânt crezul său estetic şi moral, pe care îl va respecta cu insistenţa unei victime mergând conştient şi îndârjit spre moarte. Memoriile, jurnalele, articolele de presă, romanele şi cărţile de mărturii sunt scrieri cu sine şi pe sine a adevărului istoric spus tranşant, fără concesii: „Viaţa mea este memorie – şi, vorba celuia: chiar viceversa”.

În cuvenita prefaţă „Din partea autorului” din primul volum, Paul Goma deplânge soarta textelor sale, care au ajuns în faţa publicului într-o ediţie „incompletă” şi mult întârziată şi îşi exprimă nemulţumirile faţă de cei care le-a blocat apariţia imediată prin „respingere”, „masacrare”, „îngropare”ii. „Publicistica mea…, ca şi volumele de mărturie (Culoarea curcubeului…), nu trebuia să vadă lumina tiparului: – ca să nu atenteze la onorabilitatea (sic) unor – multor – «onorabili»…” (p. 5, v.I), susţine sarcastic autorul neîndreptăţit de compatrioţii săi care doreau în acest fel atenuarea importanţei acţiunilor lui generoase din ultimele două decenii totalitariste. Colecţia extinsă a acestei ediţii se datorează efortului unor prieteni care au făcut posibile variantele electronice ale textelor în manuscris şi ale „autointerviurilor filmate” sau au tradus articolele din presa străină.

Materialele din cele două volume sunt ordonate după principiul cronologic şi ceea ce aflăm neapărat e că autorul a devenit opozant declarat al regimului comunist în chiar timpul în care acesta era în vigoare, trecând prin malaxorul lui mii de vieţi şi executând oameni pentru manifestări mai inofensive decât acelea pe care şi le-a permis Paul Goma. Ceea ce se cere neapărat de remarcat e că Paul Goma nu a scris pentru sertar în ideea postumităţii fericite, ci cu intenţia clară de a-şi publica luările de atitudine în ziarele timpului, trimiţându-şi textele cu insistenţă la periodice. Majoritatea materialelor trecute în volumul I nu au fost publicate în limba în care au fost scrise, ci în germană, franceză etc., multe dintre ele bucurându-se totuşi de sonorizare în limba lor originală la posturile de radio Europa Liberă sau Deutsche Welle. Un „înscris” nu-şi poate permite să se lase descurajat de sentimentul zădărniciei, el trebuie să-şi facă datoria cu îndărătnicie. E adevărat, o posibilitate de dialog mai eficient cu publicul român a apărut odată cu descoperirea internetului, ceea ce îl determină să-şi noteze în jurnal: „Editorial am evoluat: dintr-un scriitor samizdatat (1970-1990) am devenit – în România «Post-Revoluţionară» – un scriitor internetizat”.

Un alt moment pe care ni-l clarifică o astfel de structură a volumelor cu texte datate este faptul că autorul continuă să scrie publicistică cu mesaj anticeauşist-anticomunist şi după plecarea sa la Paris, deşi ar fi putut lesne să se lase prins doar de scrierea cărţilor cu mărturii care la moment, în Occident, se bucurau de un succes fără precedent pentru un autor român. Mai trebuie spus că exilul nu i-a asigurat opozantului securitatea adăpostului, pericolul de a fi asasinat de vreun agent securist infiltrat nu a dispărut niciodată. Ne dăm seama şi de capacitatea mare de muncă a lui Paul Goma care, pe lângă publicistică, îşi scria jurnalul experienţei sale recente de cetăţean al unui stat din lagărul socialist şi asta în timp ce participa la nenumărate manifestaţii şi conferinţe. E suficient să amintim cum a fost scrisă cartea Culoarea curcubeului, începută la Paris, în „prima zi” a exilului, şi terminată doar în câteva luni ca să înţelegem cât timp îi mai rămânea pentru publicistică. Un deosebit interes prezintă articolele scrise după răsturnarea regimului Ceauşescu. Acestea stau mărturie asupra faptului că evenimentele din 1989 nu provoacă o schimbare de registru în atitudinile publicistului opozant. Nu atestăm niciun articol în care el şi-ar fi exprimat entuziasmul în legătură cu instalarea noii puteri la Cotroceni. E adevărat, Paul Goma regretă mult sacrificiul timişorenilor, braşovenilor şi bucureştenilor, a căror revoltă o consideră multaşteptată şi sinceră, dar execuţia familiei Ceauşescu de către reprezentanţii noii Puteri şi alte momente care au urmat-o îl determină să-şi păstreze aceeaşi tonalitate acuzatoare, fără menajamente faţă de unii compatrioţi de-ai săi, mai ales faţă de cei care au menţinut racilele sistemului comunist, acoperindu-le cu discursuri despre democraţie. Nici promisiunile legate de editarea masivă a cărţilor sale în limba română, nici eventualele premii înalte, nici mirajul unei vieţi tihnite, îndestulate, şi nici fotoliile ademenitoare nu-i anihilează luciditatea scriitorului care îşi păstrează condiţia de om şi scriitor liber.

Prolog la o poveste reală a unui opozant anticomunist. 1971-1977

Odiseea neacceptării lui Paul Goma spre publicare începe din anul 1965, atunci când Gazeta literară, Luceafărul, Viaţa Românească şi Amfiteatru îi resping prozele scurte din cauza trecutului său de deţinut („Dumneata fiind un caz nu poţi debuta în periodice, trebuie să publici mai întâi în volum”). Însă, atât manuscrisul volumului de proză scurtă, cât şi cel al romanului Ostinato, depuse la ESPLA, nu au devenit cărţi, din mereu alte motive. E adevărat, până i se va publica romanul Ostinato în Occident, scriitura lui va reuşi să-l convingă pe Eugen Barbu care, în 1966, îi acceptă în revista Luceafărul două proze şi un reportaj. În răstimpul acestui „succes” îi apar cartea de debut – Camera de alături la E(S)PL(A) în 1968 şi câteva proze scurte în periodicele timpului. După editarea romanului Ostinato (octombrie 1971) la Suhrkamp şi Gallimard uşile tuturor redacţiilor şi editurilor româneşti se închid pentru curajosul autor. Începe un şir de excluderi din viaţa literară, de la Uniunea Scriitorilor, din partid (în care insistase să intre pentru a satisface condiţia înrolării în aşa-numitele „brigăzi patriotice”, create în susţinerea cehoslovacilor, cu speranţa că este un moment prielnic pentru eliberarea Basarabiei). În vreme ce în România i se refuză orice apariţie editorială, în Europa îi apar în mai multe limbi străine cărţile Uşa şi Gherla, transmise şi în foiletoane la radio Europa Liberă. În ianuarie 1977 se anunţă Charta ’77 a cehilor şi slovacilor şi Paul Goma difuzează la Europa Liberă o scrisoare în susţinerea acestei mişcări. Unii colegi de breaslă îl declară trădător de ţară, iar la 1 aprilie este arestat şi încarcerat la Rahova. În urma unei campanii internaţionale este eliberat pe 6 mai, dar stă izolat împreună cu familia în casă şi păzit de un cordon de poliţişti timp de mai multe luni. Deşi telefonul îi este mereu interceptat, iar convorbirile întrerupte sau bruiate, reuşeşte să dea mai multe interviuri jurnaliştilor din Occident, foarte interesaţi de soarta lui. În 20 noiembrie pleacă, pentru totdeauna, cu familia sa la Paris, în refugiu politic.

Între anii 1971 şi 1977 Paul Goma este interzis în presa din România, dar articolele şi interviurile sale sunt publicate de ziarele din Franţa, Germania, Elveţia şi SUA, cum sunt Die Zeit, Süddeutsche Zeitung, Spiegel, Journal de Genève, Tages Anzeiger, Merk, Le Figaro, La Quinzanine littèraire, International Herald Tribune, The Times ş.a. Scrìsuri I începe cu câteva texte din presa germană a anului 1971 care consemnează reacţia ostilă a oficialităţilor române la apariţia cărţii Ostinato la Târgul de Carte de la Frankfurt. Amintim că delegaţia română şi-a retras demonstrativ cărţile de la stand, protestând astfel împotriva „apariţiei ilegale” a romanului la Suhrkamp. Gestul delegaţiei române i-a sporit enorm popularitatea scriitorului, iar numele de Soljeniţîn român se răspândeşte cu viteză, astfel că, pentru a lua interviuri de la el, reporterii germani pleacă tocmai la Bucureşti. Un interviu înregistrează atitudinea lui Paul Goma faţă de acest gest: „Cartea mea este considerată de autorităţi o armă a duşmanului în politica internaţională – îndreptată împotriva României!” (p. 35, v.I).

Declaraţiile curajoase ale lui Paul Goma apar şi sunt comentate pe larg în mai multe reviste occidentale, atrăgându-i verdictul ostracizării şi nepublicării în ţara sa. La întrebarea jurnaliştilor referitor la cauzele care au dus la needitarea romanului în România, Paul Goma răspunde fără echivoc, trimiţând la cenzura şi comportamentul „funcţionarilor culturii” care impun autorilor reguli, astfel încât aceştia ajung disponibili pentru negocieri, îşi amputează ideile şi chiar cărţile: „cedezi la amănunte, cedezi la probleme, cedezi la capitole întregi – cedezi la… carte” (p.38, v.I). Potrivit scriitorului, manuscrisul nu a făcut carieră în ţara sa pentru că a fost respins la nivelul redactorilor tineri, „prea zeloşi”, care, spre deosebire de cenzorii de ieri, „ciocănarii analfabeţi, nici komisarii aduşi pe tancuri de aiurea”, care „interziceau pur şi simplu ceea ce nu ştiau sau nu înţelegeau”, sunt instruiţi, cunosc limbi străine, dar interzic din comoditate, din frică, din cauza unei „autocenzuri”, „mai periculoase decât cenzura”. În viziunea lui Paul Goma, aceşti funcţionari zeloşi au determinat în mare parte succesul cărţii în Occident, sporindu-i publicitatea prin scandalul provocat la Târgul de Carte şi în presa loială lui Ceauşescu: „Nepermiţându-se publicarea ei aici – spune scriitorul într-un interviu –, a fost deja o eroare. Dar să facă caz deoarece a fost publicată în Vest este una şi mai mare care va garanta succesul cărţii” (p. 46, v.I).

Paul Goma a pomenit „pericolul autocenzurii” de mai multe ori în cursul discuţiilor sale cu reporterii occidentali. Periodicul din Hamburg, Die Zeit, i-a publicat un articol, intitulat Problema principală a unui scriitor român: „Cenzură, autocenzură, para-literatură”. Drumul scurt de la adevăr la minciună, ce radiografiază consecinţele acestui fenomen nefast, specific ţărilor din lagărul socialist. Iată un fragment edificator, cu certe calităţi literare:

„Vrei să spui (sau să scrii) ce ai de spus (sau de scris) şi ce ţi se pare adevărat. Dar apoi vine un pumn care-ţi închide gura şi te amuţeşte: taci, pentru că te supui cenzurii.

Ţi-ar plăcea să spui (sau să scrii) ceea ce ai avea de spus (sau de scris) şi ceea ce ţi se pare a fi adevărat. Şi vine un pumn care te ameninţa – îl ştii, te-a mai redus la tăcere şi-n trecut, te-a mai ameninţat şi altădată: taci, pentru ca te autocenzurezi.

Cândva, cu mult timp în urmă, ai vrut să spui (sau să scrii) ceva, dar un pumn iţi închisese gura, te ameninţase. Iar acum ai obosit. Ţi se pare că ai vrea să spui ceva… – de fapt, nu mai ai nimic de spus… Ceva în legătură cu adevărul… dar cine mai cunoaşte adevărul…? Te hotărăşti, în ciuda a toate, să spui ce ai de spus, ca apoi să constaţi cu deplină uimire că acel pumn, departe de a-ţi închide gura, departe de a te ameninţa, s-a transformat într-o mână care-ţi face semne aprobatoare şi încurajatoare. Continui să vorbeşti (să scrii), dar simţi nevoia să te convingi pe tine că spui adevărul; reuşeşti, în cele din urmă, să te convingi, chiar şi crezi lucrul acesta – tot aşa cum încetul cu încetul începi să crezi că pumnul nicicând n-a constituit o ameninţare, ci doar o mână prietenoasă şi încurajatoare.

Nu taci (întrucât acum nu mai ai voie să taci), dar nu te mai aude nimeni în afară de acest pumn care vorbeşte prin glasul tău.” (p.40-41, v.I)

Autorul defineşte autocenzura ca fiind o consecinţă a cenzurii îndelungate: „o prelungă şi dură tiranie a cenzurii îl transformă pe cenzurat în cenzor al propriilor cuvinte. Experienţa l-a învăţat că nu-i este permis să dea glas anumitor adevăruri, aşa că nici nu mai încearcă”. Adevărul autocenzurat ajunge numai o parte de adevăr, iar asta poate însemna adesea o minciună, care naşte o „para-literatură: cărţi scrise-tipărite cu voie de la poliţie; o literatură drăguţă, simpatică, care nu spune nimic şi nu supără pe nimeni” (p. 43, v.I). După o domnie îndelungată şi sistematică a interdicţiilor, autocenzura devine un reflex general-uman, iar scriitorul începe să-şi controleze bine cuvintele încă din prima fază a redactării cărţii aşa încât să se integreze comod în cele două direcţii acceptabile: para-literatură, în aşa-numita „literatură curajoasă”, pseudo-critică la adresa unor funcţionari mărunţi, directori necinstiţi, chelneri care acceptă bacşiş şi literatură „amabilă”, care nu spune nimic despre nimic.
Cele mai multe interviuri realizate prin intermediul telefonului ţin de perioada de după solidarizarea cu Charta ’77 şi mediatizarea scrisorilor Către Pavel Kohout şi camarazii săi şi Scrisoare adresată tuturor participanţilor la Conferinţa de la Belgrad. Răspunzând la întrebările jurnaliştilor occidentali, Paul Goma atenţionează opinia publică internaţională asupra încălcării drepturilor omului în România. În pofida pericolelor reale de viaţă la care se expuneau, scrisoarea Către Pavel Kohout şi camarazii săi, scrisă în ianuarie 1977, a avut mai mulţi semnatari: intelectuali, muncitori, meseriaşi şi tehnicieni, mai puţin scriitori iii. La scurt timp, în februarie, Paul Goma mai expediază o scrisoare deschisă, nici mai mult, nici mai puţin lui Ceauşescu, publicată de ziarul Die Zeit (11 martie 1977), prin care încearcă să-l facă complice pe şeful statului în problema apărării drepturilor omuluiiv. Este conştient că acesta nu-i va răspunde, totuşi, scriitor fiind ştie bine cum să-şi acordeze registrele limbajului încât tonalitatea grav-oficială să fie concurată doar de cei cu urechea fină intuită notă ironică ce pune în evidenţă ridicolul situaţiei în care securitatea docilă lui Ceauşescu se înverşunează împotriva unui agitator al ideilor promovate la nivel oficial de însuşi conducătorul lor, în corespundere cu acordul final semnat de România la Helsinki. Faptul că nu a urmat niciun răspuns nu l-a descurajat pe Paul Goma. Dimpotrivă, scriitorul le vorbeşte reporterilor despre închisorile şi spitalele psihiatrice în care sunt trimişi, din motive politice, opozanţi ca Vasile Paraschiv sau Gheorghe Calciu.

Pe lângă cele trei texte celebre, Paul Goma semnează mai multe Scrisori deschise adresate lui Heinrich Böll (laureat al premiului Nobel, preşedintele Pen Clubului Internaţional), lui Cornel Burtică şi N. Pleşiţă. În lipsa altor platforme de expresie, scrisorile deschise sau „întredeschise”v devin modalităţi de informare a cititorilor, în special a celor din Occident. Textele scrisorilor sunt difuzate la postul de radio Europa Liberă şi publicate mai târziu de revistele Ethos şi Limite. În scrisoarea adresată lui Heinrich Böll şi, implicit intelectualilor germani, Paul Goma invocă problema încălcării drepturilor omului în România şi îi solicită sprijinul în informarea opiniei publice internaţionale privind situaţia reală a cetăţenilor români într-un stat care nu-şi respectă angajamentele faţă de ei, privându-i de „dreptul de exprimare, dreptul la întrunire şi asociere, dreptul la grevă, dreptul la informare” (p. 92-95, v.I). De asemenea, Goma descrie nenumăratele condiţionări ale scriitorilor români şi barajele cenzurii care permit editarea doar a cărţilor cu sloganuri, cu reportaje umflate despre şantierele ţării, mutilând literatura prin amputări repetate. Amintim că scrisoarea a fost scrisă în 1973, în plină epocă ceauşistă, pe când Goma se afla la Bucureşti. Curajul de care dă dovadă e aproape fantastic, pentru că el nu pregetă să dea nume concrete de persoane implicate în decapitarea literaturii autentice. Ghişe, Stroia, Dodu-Bălan, Vasile Nicolescu şi Dumitru Popescu sau Elena Ceauşescu: cu toţii se regăsesc pe lista infamiei.
Amintim în acest context al scrisorilor deschise pe cea adresată, în 1975, conducerii Uniunii Scriitorilor, în care Goma îşi exprimă protestul faţă de decizia acesteia de a-l exclude din rândurile ei pe Dumitru Ţepeneag şi, în spirit de solidaritate, cere excluderea sa. Este poate primul text publicistic în care scriitorul trece de la discursul grav, argumentativ la nota pamfletară atât de caracteristică polemicilor viitoare.

Ultimele texte scrise la Bucureşti îl consacră definitiv pe Paul Goma ca opozant anticomunist cu o luare de atitudine, fără precedent în România, faţă de politica externă a Rusiei şi cea a RSR. Vehemenţa cu care Paul Goma denunţă crimele sistemului creşte de la un text la altul. În scrisoarea adresată comunistului Cornel Burtică, înalt funcţionar de stat, scriitorul invocă paradoxul persecuţiilor la care sunt supuşi apărătorii drepturilor omului: „Nu slujeşte nimănui, nici chiar ei, Securităţii, această mobilizare grotescă de mijloace materiale şi umane – pentru ce? Pentru a astupa gura celor care cer… aplicarea Constituţiei RSR?” (p.147, v.I). La 14 februarie 1977, Goma redactează un text, intitulat Cine sapă groapa altuia. Sarcastic cu sine şi cu ceilalţi compatrioţi, scriitorul constată insistenţa românului de a-şi păstra condiţia de rob, prostia şi disponibilitatea lui de a suporta umilinţe ani la rând: „Ne legănăm cu braşoave de genul sabotării istoriei, rezistenţei pasive, păstrării fiinţei naţionale – care fiinţă naţională, într-un trup de rob din tată-n fiu? Care suflet salvat? Sufletul robului care, pe la spate, îl înjură pe stăpân, iar pe faţă îi înalţă osanale? Sufletul sclavului care, în loc să-şi scuture lanţurile, să protesteze, mulţumeşte din inimă stăpânului că-l umileşte, înfometează, stoarce de puteri? Ce fel de suflet prezervă nenorocitul care-şi denunţă colegii, concetăţenii – ca să câştige, ce? (p. 132, v.I). Ceea ce-i face pe români diferiţi de restul popoarelor din lagărul socialist este faptul că sunt nişte „nemulţumiţi care se mulţumesc”, aplaudând tiranul.

Un text cu un titlu ce prevesteşte într-un fel emigrarea de peste aproape un an, De ce părăsesc românii România, semnalează alte probleme politice şi sociale, comise de regimul ceauşist. Una din ele este crearea condiţiilor pentru imobilismul cetăţenilor români. Interdicţiile legate de deplasările peste hotare au devenit insuportabile, în timp ce tot mai mulţi oameni vor să emigreze pentru o viaţă mai bună, pentru a avea siguranţa zilei de mâine şi a beneficia de un tratament de calitate: „Pleacă pentru că România socialistă nu are nevoie de oameni. Ci de roboţi. În sensul originar, dat de Karel Capek în 1924. Amintim. Capek a fost un scriitor ceh. Şi încă: ceha este o limbă slavă. Şi în cehă robota înseamnă muncă (de sclav)”. Faptul că Paul Goma nu vroia să se numere printre cei care părăsesc ţara ne stau dovadă mai multe mărturisiri ale scriitorului, înregistrate în interviurile pe care le dă reporterilor occidentali. Nu pentru că nu ar fi avut nevoie de un trai mai decent pentru familia sa, ci, se pare, tot din spirit de opoziţie faţă de ameninţările lui Ceauşescu, potrivit căruia, cei care îi critică politica vor fi obligaţi să părăsească ţara. Va emigra însă când regimul aplică familiei sale un tratament insuportabil. Într-o pagină de jurnal Goma vorbeşte despre faptul că în vara anului 1977 poliţia secretă i-a urmărit soţia şi copilul până la mare unde aceştia au plecat pentru tratament.

Mai întâi îşi aduce în ordine hârtiile. Trimite o scrisoare Fondului Literar al Uniunii Scriitorilor, prin care anunţă cedarea drepturilor de autor pentru romanul Ostinato în folosul victimelor cutremurului din 4 martie. Rescrie o Ultimă declaraţie înainte de arestare cu valoare de testament, în care susţine că nu a intenţionat să răstoarne regimul politic din România, nu a comis trădare de patrie şi, în caz că va fi arestat, iar organele vor produce drept „dovezi” în sprijinul acuzării documente din care va reieşi că şi-a recunoscut vina, acestea să fie considerate nule şi neavenite. Prin mesajul trimis lui N. Pleşiţă, prim-adjunct al ministrului de interne, cu trei zile înainte de plecarea în exil, Paul Goma urmăreşte să evite condiţionările la care ar putea să fie supuşi el şi familia sa în schimbul eliberării paşapoartelor şi să prevină eventualele tentative de şantaj sau învinuiri de trădare de ţară. „Îmi iubesc ţara, fără a fi patrihot, susţine scriitorul, am oroare de cuvinte sforăitoare tocmai pentru că sunt scriitor şi cunosc valoarea şi proprietatea cuvintelor. Îmi respect poporul, dar în gând, şi desigur, dacă se va putea, în faptă, nu în vorbe-vorbe-vorbe.” (p. 150, v.I). În contextul trâmbiţării „naţionalismului ceauşist”, enunţul aruncă săgeţi clare la adresa unor scriitori care, împreună cu filosofii sau istoricii timpului, fie au produs numai imn şi slavă, fie s-au acoperit cu dezideratul „rezistenţei prin cultură”.

Un alt compartiment al volumului ce vizează acest segment temporal de până la plecarea la Paris îl constituie colecţia de cronici de întâmpinare la romanele Ostinato, Uşa şi Gherla, publicate în Occident. În recenzia intitulată De pe acum i se spune „Soljeniţîn-ul român” din Le Figaro (5 noiembrie 1971), Eugène Silianoff distinge din start cele două dimensiuni, prin prisma cărora trebuie citită cartea: aspectul politic „cu toate indicaţiile pe care le conţine despre era stalinistă din România” şi cel al literarităţii: „Ea trebuie citită ca o operă de imaginaţie, ca un roman frumos, pentru că ar însemna să agravăm nedreptatea a cărei victimă este în ţara sa, considerând cartea doar un nou document asupra vieţii din lagărele de concentrare. (…) În aceste pasaje anevoioase (pasaje între vis şi realitate), autorul ajunge la distrugerea sintezei, fără îndoială pentru a reda mai bine climatul anihilant al vieţii concentraţionare”.

Dumitru Ţepeneag semnează în Le Monde (nr.322 din 16 octombrie 1971) articolul România – primul roman despre închisorile regimului, în care se întreabă retoric: „De ce n-a putut apărea romanul în România?” de vreme ce „Cartea nu condamnă un sistem social-politic, ci numai abuzurile şi erorile sale. Nu neagă socialismul, ci acea epocă de o cruzime inutilă pe care a reprezentat-o stalinismul. Romanul lui Paul Goma poate fi considerat o reflectare pe plan literar a destalinizării începute în România prin 1963-64; operă de ficţiune, ea prezintă fără ostentaţie numai o parte din crimele şi arbitrariul denunţate în mod public în mai multe rânduri de către secretarul general al Partidului Comunist Român, Dl Nicolae Ceauşescu” (p. 79). Scriitorul onirist este de părere că inerţia şi sistemul tabuurilor staliniste, care încă se mai păstrează în mentalitatea şi în comportamentul „funcţionarilor culturii”, au dus la acest comportament inexplicabil al cenzurii.

L’Express (nr.1065 din 6-12 decembrie 1971) conţine articolul Nu există libertate pentru cei care poluează, în care, analizând semnificaţiile romanului Ostinato, Jacques Caban trimite expres la tema Marelui Inchizitor din romanul lui Dostoievski „Fraţii Karamazov”. În romanul lui Paul Goma prizonierul este acuzat de a fi comis o crimă de drept comun pentru a nu i se permite acţiuni cu semnificaţie politică. Numai în închisoare acesta se simte liber, pentru că în afara ei este un rob al Inchizitorului. „Cenzura română – conchide J. Caban – nu s-a înşelat. Ea nu-l condamnă pe Paul Goma pentru căutările sale estetice, nici pentru acuzaţiile sale politice. Ea condamnă ironica disperare care justifică regimul printr-o metafizică a absurdului, inspirată de Dostoievski. Dl Ceauşescu s-a recunoscut aşadar în portretul Marelui Inchizitor.” (p. 80, v.I)
„Poate că lui Goma îi lipseşte acea tandreţe acidă şi dezamăgită a lui Milan Kundera… Nici măcar Shakespeare, în «Timon din Atena», nu este atât de implacabil faţă de umanitate cum este acest Paul Goma în «Elles ètaient quatre» («Uşa…»)”, scrie Ugnè Karvelis într-o cronică la romanul Uşa, publicată în Le Figaro (23-24 noiembrie 1974). În viziunea Sandei Stolojan, exprimată într-un articol din Journal de Genève (nr.14 din 18-19 ianuarie 1975), în spatele trăncănelilor personajelor (trei femei deţinute) se întrevede „întreaga mizerie a lumii româneşti a anilor 50”. Nici romanul Gherla nu a rămas fără atenţie, consacrându-l pe Paul Goma ca pe un autor care a furnizat „formula chintesenţei întregii literaturi a gulagului” (Pol Mathil, în Le Soir, nr. 17 din 21 ianuarie 1977). Sanda Stolojan face distincţie netă între scriitura lui Paul Goma şi colegii săi de breaslă cu o anumită notorietate în ţară: „Anumiţi romancieri din ultimii ani – şi nu din cei lipsiţi de talent – au elaborat, este drept, un stil abuziv, o reţetă pentru a vorbi printre rânduri. Reţetă subtilă, accesibilă numai cititorilor români, tot atât de prudenţi ca şi scriitorii lor. Dar nici un cuvânt nu au izbutit a spune negru pe alb, cu forţă, adevărul crud. Paul Goma a simţit nevoia să facă acest pas” (Gazette de Lausanne, nr. 260 din 8 noiembrie 1976) (p. 83, v.I).

„Ruptura”. Exilul parizian

Emigrarea în sine nu l-a entuziasmat pe Paul Goma, ci dimpotrivă, ajuns la Paris, aşa cum constată reporterii veniţi la el pe 22 noiembrie pentru a-i lua interviu, „arată obosit, epuizat” (p. 150, v. I). Activitatea tumultuoasă în capitala Franţei va dovedi din plin că nu confortul burghez a constituit ţelul său, iar lupta pentru drepturile omului nu a fost doar o mască provizorie, o găselniţă ingenioasă pentru a căpăta paşaport şi a ancora în lumea liberă vi, unde, era conştient, nu-şi va putea face meseria aşa cum şi-a dorit întotdeauna, scriind în limba română. Goma va scrie împotriva oricăror piedici, în speranţa traducerii şi publicării articolelor sale în ziarele din Occident, care, judecând după inventarul de texte propus de volum, cel puţin de-a lungul anului 1978, cu mici excepţii, nu se grăbesc să i le accepte. În acelaşi timp, noile romane În Cerc şi Gardă inversă se bucură de traduceri în franceză şi apar la editura Gallimard. Lipsa spaţiului de exprimare în scris cu litere româneşti este oarecum corectată de radio, marea majoritate a textelor cu caracter publicistic fiind difuzate la radio Europa Liberă şi la Deutsche Welle.

În primele luni ale aflării la Paris, scriitorul trimite pentru difuzare materiale ce comentează episoade din sfera politică şi culturală a RSR, prin care informează despre marea grevă a minerilor din Valea Jiului (1977), atrage atenţia asupra persecutării din raţiuni politice a unor cetăţeni români. Pledează la Amnesty International (organizaţie pentru salvarea deţinuţilor politici) în favoarea filosofului Petru Ţuţea, preotului Gheorghe Calciu, scriitorului Marcel Petrişor şi a profesorului de germană Aurel State. Fondează, împreună cu Eugen Ionesco, Alain Ravennes, Jean-Marie Domenach şi Fhilippe Sollers, grupul CIEL (Le Comité des Intellectuels pour l’Europe des Libertés), participă la conferinţe internaţionale care au ca temă de dezbatere drepturile omului, anunţă, alături de Ionesco şi Arrabal, constituirea unui Sindicat Liber în România, intitulat SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România. Reacţia regimului de la Bucureşti nu se lasă mult aşteptată. Este ameninţat de agenţii Securităţii, se organizează o campanie de denigrare în presă, care avea scopul să-i agaţe etichete cum sunt „scriitor fără talent”, „român corcit”, „ovreu din Basarabia”, „agent KGB” etc.vii, îi este ameninţată familia. I se plasează o bombă în colet şi se încearcă asasinarea lui cu aconitină, substanţă otrăvitoare care ar fi dat simptome cardiace şi nu ar fi lăsat urme la autopsie.

Din 1979 Paul Goma încetează colaborarea cu radio Europa Liberă ca protest la suprimarea fragmentelor din romanul său Culoarea curcubeului, în care dezvăluie activitatea de informator al Securităţii a lui Alexandru Ivasiuc. Află de la Noël Bernard, directorul secţiei române, că a fost cenzurat de „americani”. Va reveni în 1989, pentru puţin timp, la invitaţia lui Nestor Ratesh, directorul interimar al secţiei române (intrat în funcţie după ce Vlad Georgescu moare de un cancer galopant). Faptul că îşi pierduse o platformă certă de exprimare nu-l intimidează, militantul continuând să se pronunţe asupra celor mai grave fenomene ale politicii sovieto-comuniste prin intermediul postului de radio Deutsche Welle cu care colaborează până în 1988 şi în texte multiplicate şi distribuite presei scrise, posturilor de radio, de televiziune şi agenţiilor de presă.

Scriitorul scrisorilor deschise

Munceşte enorm, scriind concomitent roman, jurnal şi texte publicistice. Revine la vechea modalitate a Scrisorilor deschise. O astfel de scrisoare este expediată unui prezentator TV (FR3), Jean-Marie Cavada, pentru a-i reproşa faptul că a însoţit interviul luat lui Ceauşescu cu informaţii false despre România, pe care încearcă să o dea drept populată de indivizi retarzi şi subdezvoltaţi. În 1981 semnează un text adresat lui Ronald Reagan, pe atunci preşedintele SUA, sprijinit în iniţiativă de personalităţi ca Aleksandr Soljeniţîn, Vladimir Bukovski, Natalia Gorbanevskaia, Vladimir Kostov, Eduard Kuzneţov şi Vladimir Maximov, prin care îl informează asupra acţiunilor teroriste pe care le organizează ţările comuniste împotriva colaboratorilor postului de radio Europa Liberă. Ca şi în alte intervenţii în presă sau la radio, în această scrisoare Paul Goma le ia apărarea Monicăi Lovinescu (atacată în faţa domiciliului său parizian) şi lui Virgil Ierunca, ambii calomniaţi în presa comunistă. Atrage atenţia şi asupra altor persoane ameninţate cu moartea: Nicolae Penescu, Şerban Orăscu, Emil Georgescu. În unele scrisori, solicită persoanelor cu influenţă în Occident să acţioneze în vederea salvării deţinuţilor politici români. Soţia preşedintelui Mitterand, Danielle Mitterand, este rugată să intervină pe lângă Ceauşescu pentru a-l elibera din închisoarea politică pe preotul Gheorghe Calciu-Dumitreasa.

Un alt grupaj de scrisori este legat de angajamentul lui Paul Goma faţă de editura Hachette pentru care trebuia să propună o sumă de cărţi în colecţia „Est-Vest”. Iniţiată de scriitorul de la Mana, colecţia trebuia să prezinte eseuri, lucrări de istorie contemporană şi de literatură ale unor personalităţi nefranceze de primă importanţă, care au depus mărturie despre viaţa în ţările blocului socialist. Îşi gândeşte în amănunt proiectul care urma să conţină 66 de autori. Expediază scrisori cu invitaţii de participare lui Czesław Miłosz, Walter Biemel (în vederea editării unor texte din creaţia filosofului ceh Patočka) şi unor compatrioţi de-a săi din exil: Mircea Eliade, Ioan Petru Culianu, Emil Cioran. Din păcate, proiectul nu avea să se împlinească din cauza unor remanieri în concernul Hachette, „sub direcţia lui Paul Goma” reuşind să apară două volume: Le Pays de Miłosz şi Le Dernier Messager de Bujor Nedelcovici. Emil Cioran refuză din start colaborarea. Mircea Eliade, căruia i se solicită romanul Huliganii şi i se propun întrebări pentru un lung dialog, va pleda pentru o altă editură ce îi promisese editarea întregii creaţii.

De-a lungul mai multor ani, Paul Goma ţine o bogată corespondenţă cu editorul şi prietenul său George Focke, poet, jurnalist la Deutsche Welle, cu scriitorul german Dieter Schlesak şi cu filosoful german Walter Biemel, toţi originari din România. Le scrie des lui Ioan Petru Culianu, Vlad Georgescu, Dorin Tudoran, Vlad C. Drăgoescu, Gheorghe Calciu şi Ion Negoiţescu. Mesajele adresate lui George Fockeviii, multe la număr, ţin în special de organizarea unor activităţi editoriale sau de emiterile radiofonice ale publicisticii lui Paul Goma. Se discută sugestiile redacţiei, momentele care au părut neclare. De cele mai multe ori, explicaţiile lui Paul Goma se nuanţează şi se extind în aşa măsură încât ar putea funcţiona ca articole aparte, relevante mai ales în plan documentar. Expeditorul oferă amănunte ce vizează ambianţa culturală şi politică în care se află, întâlnirile sale cu diferite personalităţi în timpul unor conferinţe şi mese rotunde, polemizează, îşi exprimă părerile vizavi de unele evenimente şi de prestaţia unor persoane din cercul cultural al diasporei. De Dieter Schlesak îl leagă trecutul comun de a fi reprezentat minorităţile prigonite în România (Schlesak – sas din Transilvania, Goma – basarabean) şi bucuria de a se exprima în sfârşit liber. De altfel, scriitorul german a fost în 1977 printre primii reporteri care i-au luat lui Goma interviu la telefon.

Cu Vlad Georgescu, devenit director al secţiei române după moartea lui Noël Bernard a postului de radio Europa Liberă din München, Paul Goma întreţine o corespondenţă centrată pe editarea în franceză, la editura „Albin Michel”, a Istoriei românilor, semnată de primul. Mesajele arată că scriitorul a citit cu mare atenţie manuscrisul lui Vlad Georgescu, operând redactări şi precizări punctate pe pagini concrete în legătură cu aspectele mai puţin clare pentru francezi în problemele de istorie a Basarabiei. De altfel, din Jurnal pe sărite aflăm că lui Vlad Georgescu redactările nu i-au căzut bine: „Prea te bagi în istoria mea, coane”. În ultimele scrisori, datate 1985 şi 1986, Paul Goma îl roagă să intervină pe lângă americani pentru a-i determina să-şi reevalueze interdicţia de a vorbi de rău românii din exil pentru a putea transmite la radio câteva materiale ce dezvăluiau adevărata identitate a unor români în exil, angajaţi ai Securităţii, cum sunt Iosif C. Drăgan M. Titus, Milhovan, Lepădatu sau Pordea. Materialele deconspiratoare şi niciun alt text de Paul Goma nu vor fi difuzate în timpul directoratului lui Vlad Georgescu.

O serie de mesaje vizând cu virulenţă scriitori români colaboraţionişti sau prieteni ai acestora sunt adresate lui Dorin Tudoran, proaspăt exilat în America (1985). Pentru a-l ajuta să se protejeze de campania denigratoare a Securităţii, intervine într-un mesaj adresat prietenului său Gheorghe Calciu, recomandându-l ca fiind „un om profund onest şi de o… neobişnuită normalitate” (p. 371, v. I).

Opozant anticomunist „până-n pânzele albe”

La Paris Paul Goma scrie cu atâta insistenţă pamflete anticeauşiste de parcă toate ziarele şi revistele ar fi stat la rând pentru a i le publica şi de parcă nu ar fi conştientizat suficient de bine pericolele la care se expunea nu doar el, ci şi familia sa. Occidentul, care îl mai primea „regeşte” pe Ceauşescu, trebuia neapărat pus la curent şi Paul Goma îşi asumă „eroic” (Eugen Ionesco) acest imperativ. Primul text, Sub zodia orbului, scris la câteva luni după exilare, avea menirea să informeze lumea liberă privind adevărata identitate, nemăsluită, a conducătorului RSR. Plasat în compania altor tirani-dictatori ca Lenin, Troţki, Stalin, Mao, Hitler, Mussolini, Kim, Castro, Hodja, Pol Pot sau Hruşciov, Ceauşescu pierdea lamentabil: („un tirănuţ… bou-bou”):

„Dar iată: pe scenă a apărut Hrusciov, clownul grobian, râgâitor şi petoman. Numai că tumbele, tiflele, pantoful, cucuruzul, hopackul lui Nickita Rotofeievici au fost interzise. Partidul (acela, Unicul) nu îngăduia asemenea atitudini ce nu cadrau… În arenă se agită un alt caraghios, măscărici – nu, Ceauşescu nu descinde din Hrusciov (ci din copac!) Nikita, fie-i ţărâna grea, el era un mujic: mojic, grosolan, uneori simpatic. Ceauşescu: copil de ţărani – nu are nimic de ţăran (în bine, în rău); el a plecat, de tânăr, către oraş, cu gândul să devină muncitor. N-a ajuns la oraş, n-a ajuns muncitor. Ceauşescu a intrat în închisoare – de acolo a ieşit aparatcik. Un aparatcik mărginit – dar şiret; incult, însă viclean; şi lipsit de supleţe, dar abil în a trage sforile. Mână-de-fier cu ceilalţi, inimă-slabă cu cei din numeroasa familie; cu veleităţi de independenţă în ce-l priveşte, intolerant în ceea ce-i priveşte pe alţii; sobru – când le cere altora să fie sobri, şi cu totul lipsit de măsură, de simţul realităţii când vine vorba de preamărirea persoanei, personalităţii, geniului său” (p. 152, v.I). Ceauşescu a plecat de la ţară: „înainte de a deveni ţăran (şi ţărănia se învaţă…), însă nu a ajuns orăşean – nu a apucat să intre în oraş, s-a oprit la mahala, cazanul în care fierb eroii lui Caragiale (şi viitorii orăşeni ai României urbane. Acolo, «la mijloc de drum», eroul nostru a devenit ceea ce era în firea locului opririi (între sat şi oraş – la mahala): «revoluţionar (de profesie)»” (p. 423, v. I)

Portretul realizat de Goma, scos parcă dintr-o parodie politică semnată de Swift, distonează mult cu cele pe care le „pictează” scriitorii servili lui Ceauşescu, cum a fost „gornistul Păunescu”. Pentru a pune în evidenţă prestaţia acestuia, publicistul citează câteva inepţii culese dintr-un singur număr din 1978 al revistei Flacăra, care înşiră afirmaţii de genul: „Partidul comuniştilor, poporul românesc stegarul luptei şi-l sărbătoresc”, „Revoluţionarul neînfricat, vizionarul comunist”, „Chip luminos în care cu toţii ne recunoaştem”, „Patria – cabinetul de lucru al Preşedintelui – primul ei arhitect, primul constructor, primul muncitor”, „Tezaur de gândire atotcuprinzătoare, deschidere de largi orizonturi”, „O mare şansă pentru cultura română”, sau „Stimă-n lume şi mândria, Ceauşescu-România”. Presa din Bucureşti îi oferă un buchet întreg de calificative cu care ziariştii îşi prezintă tiranul: „Far luminos”, „Cârmaci călăuzitor., „Stea polară orientatoare”, „Tată părintesc”, dar şi „Conducător multilateral”, „Stejar din Scorniceşti”, „Cel mai mare fiu al României”, „Cel mai iubitor de copii”, „Primul bărbat al ţării”, „Primul gânditor al acestui pământ”, „Cel dintâi preşedinte al patriei noastre” sau „Primul miner de Onoare al ţării”. Ceauşescu, portret (cu materialul clientului) indică spre alte ziare ale timpului care înşiră gogomănii de tipul: „Planeta pământ (Terra) trăieşte azi sub Zodia Ceauşescu”, „Marea Chartă a naţiunii române este Programul PCR, elaborat de geniul tov. Ceauşescu”, „Autor al unei opere de impresionantă bogăţie şi multilateralitate” etc.

Încă în 1978 Goma anticipează căderea lui Ceauşescu şi o pune nu pe seama încălcării continue a drepturilor omului şi a altor greşeli comise de regimul acestuia, ce ar fi atras deopotrivă revolta Occidentului şi cea a URSS-ului, ci din cauza îndrăznelii acestuia de a-l neasculta pe Brejnev. Într-un text, intitulat Dacă România va fi invadată, scriitorul înaintează ipoteza, potrivit căreia, o eventuală invazie a URSS asupra României şi suprimarea şefului statului român, vor fi o consecinţă a „imprudenţei” lui Ceauşescu de a se opune majorării cheltuielilor militare, impuse de sovietici prin Pactul de la Varşovia („bomba românească”). Scriitorul regretă însă faptul că debarasarea de tiran pe această cale va atrage suferinţele multor români nevinovaţi, „acest nefericit popor care, de când se ştie, a suferit de pe urma nebuniei unor despoţi autohtoni” (p. 161, v. I).

Un alt moment care s-a învrednicit de pana sarcastică a autorului este felul în care s-a falsificat istoria în RSR. Ceauşescu „bou-bou, dar atâta lucru pricepuse: istoria este scrisă de cei care comandă scrierea, ca la restaurant chelnerului”. În primul rând, istoricii de la curte i-au preparat conducătorului o genealogie legendară, în descendenţa domnitorilor români. Creatorii „Ceauşiadei” nu au ocolit ideologia luptei de clasă: „…a mai aflat că Decebal luptase împotriva ocupaţiei romane, că Mircea, Vlad, Ştefan, Mihai luptaseră împotriva hainilor-vecinilor – şi mult i-a plăcut chestia asta, cu lupta. Atât de tare, încât s-a hotărât să intre şi el în istorie (fie şi ocolind prin geografie)” (p. 153, v. I). Această făcătură s-a înscris într-o linie mai generală a naţionalism-socialismului, supranumit „voievodism” sau „protocronism”.

Istoria nu a fost niciodată o ştiinţă exactă, implicând subiectivitatea celora care o consemnau. În spaţiul sovietic, istoria a devenit o modalitate criminală de falsificare a adevărului şi un instrument al luptei de clasă. Ghidaţi de doctrina materialismului istoric, „gardienii la uşa memoriei” au utilizat câteva metode de lucru, pe care Goma le semnalează într-un articol intitulat Falsificatorii: 1. OMISIUNEA unei părţi şi a unor documente din trecut, pentru că „tăcerea provoacă uitarea – deci, inexistenţa”; 2. INVENŢIA unor evenimente eroice: greve, manifestaţii, răscoale şi mari acţiuni de masă, necesare pentru justificarea istoriei măreţe a partidului comunist; 3. FALSIFICAREA drept care „ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 şi consecinţa: răpirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord devin, sub condeiul istoricilor comunişti: «retrocedarea (acestor teritorii) către URSS»; actul de la 23 august 1944, înfăptuit de rege şi de şefii partidelor democratice, devine «insurecţie armată antifascistă de sub conducerea PCR»; numirea lui Ceauşescu în funcţia de secretar general al partidului de Gheorghiu-Dej (care şi el fusese numit de Ruşi) devine «alegere» – ş.a.m.d.” (pp. 195-197, v.I). Nici istoria literaturii nu s-a salvat de metodele materialismului istoric. Omiterea s-a numit epurare, sub a cărei acţiune în anii stalinismului au picat Arghezi, Ion Barbu, Eliade, Goga, Iorga, Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, Maiorescu, Pillat, Stere, Urmuz, Vinea, Voiculescu, recuperaţi după dezgheţ. Alţii – Eliade, Cioran, Vintilă Horia, Horia Stamatu – au rămas tăcuţi şi mai mult timp. În schimb, pseudo-istoricii i-au inventat pe poeţii Neculuţă, Păun-Pincio, A. Toma, pe prozatorii Sahia, Dumitru Mircea, Ion Istrate, Şerban Nedelcu sau pe criticii Nicolae Moraru, Mihail Novicov, Sorin Toma, Vitner, Crohmălniceanu, Paul Georgescu, Jacob Popper. Falsificare se numeşte şi editarea lui Mihai Eminescu în Opere alese, punându-se accentul pe aspectul social al creaţiei lui, omiţând, spre exemplu, Doina şi articolele politice. În a doua parte a articolului Paul Goma trece în revistă dicţionarele scriitorilor români existente la momentul acela (1979) în România, apreciind munca enormă în condiţiile cenzurii a autorilor, dezaprobând actele de „ţigănie literară” prin alăturarea unor nume de scriitori talentaţi ca Nichifor Crainic sau Eugen Ionesco cu acelea ale unor Nicolae Dragoş-Răcănel sau Dumitru Bălăieţ.

Foarte curând Paul Goma începe să aibă faima de „muşcător agresiv”, comentând cu promptitudine ştirile-gogomănii venite dinspre „Ţara lui Analfabetescu”. Spre exemplu, Decretul 98 îi provoacă o reacţie virulentă pentru că limitează dreptul scriitorilor la opinie. Conform acestui decret ceauşist, „Deţinerea maşinilor de scris de către persoanele fizice este permisă numai pe baza autorizaţiei eliberate de miliţie. Nu pot fi autorizate să deţină maşini de scris persoanele care, datorită antecedentelor penale sau comportării lor, prezintă pericol pentru ordinea publică ori pentru securitatea statului” (p. 236, v. I). În felul acesta, „Decretescu” intenţiona să împiedice apariţia „nemulţumirilor dactilografiate”, adică samizdatul, de frică să nu se preia modelul disidenţilor din URSS. Goma remarcă faptul că acest decret îl abrogă pe cel din 1964, semnat de Gheorghiu-Dej, care permitea persoanelor fizice, chiar dacă aveau antecedente penale, să deţină acasă maşină de scris.

Demonstrând cu exemple concrete din RSR, Goma atenţionează asupra caracterului nociv şi periculos al sistemului totalitar, care „ameninţă să devină planetar” (Internaţionala Rezistenţei). În susţinerea acestei credinţe, publicistul aduce argumente din lucrările specializate pe analiza doctrinei comuniste şi a partidului care o îmbrăţişează, fiind mereu la curent cu apariţiile editoriale pe această temă. Aflăm de la Goma că studiile istoricului francez Philippe Robrieux, Istoria internă a partidului comunist şi Secta, a provocat scandal de proporţii, campanii denigratoare în presă, calomnii, ameninţări, tentative de sustragere a documentelor şi a zaţurilor din tipografie, intervenţii în text etc. Aveau dreptate să se teamă cei vizaţi în carte, pentru că autorul istoriei pune în premieră la dispoziţia cititorului o listă de vreo 200 de nume ale militanţilor comunişti din tot spaţiul euro-asiatic în ordine cronologică, de la Althusser şi Aragon până la Clara Zetkin şi Zinoviev. Curios e că în calitate de comunistă a României apare doar Ana Pauker. Polemizând cu unele afirmaţii din carte, Paul Goma demonstrează o bună cunoaştere a fărădelegilor făcute de „această tragică şi promiscuă afacere de sânge şi de murdărie, care este «istoria partidului comunist», în comunism, nimic, nimeni nu poate rămâne nepătat, nepângărit” (p. 255, v. I). În urma reacţiilor presei la această istorie, în orizontul lecturilor lui Paul Goma s-a profilat şi o „istorică”, şi anume cartea Une enfance stalinienne (O copilărie stalinistă), având ca autor pe Lilly Marcou, „specialistă internaţională în problemele comunismului”, aşa cum era prezentată pe copertă. După ce condamnă „cele trei dictaturi” (regală, legionară, antonesciană), Lilly Marcou afirmă cu emfază că „poporul român a primit cu flori Armata Roşie eliberatoare”. „Gogoriţele” memorialistei au fost copios ridiculizate de Goma şi de presa franceză, descoperindu-se şi faptul că Marcou a intervenit de nenumărate ori cu campanii denigratoare la adresa literaturii anticomuniste.

Scriitorul şi Puterea

Relaţiile scriitorului cu Puterea şi rolul lui într-o societate totalitară constituie una din temele cele mai abordate de Paul Goma, care îşi exprimă convingerea fermă că literatura se deosebeşte de celelalte arte prin faptul că depăşeşte hotarele esteticului şi că „debordează din vasul «artei indiferente», atingând eticul” (Scriitorul şi Puterea). De aceea scriitorul nu poate şi nu are dreptul să se retragă totalmente în estetic. E adevărat, în secolul trecut, poezia s-a făcut mai discretă, nemaidorind a comunica o atitudine – ideologică, filosofică sau morală, tendinţă care a prins bine în spaţiile totalitare în formula „anti-realismului”. La cehi, spre exemplu, evazionismul s-a manifestat prin suprarealism, în România prin onirism. Această tendinţă de retragere în lumea artei este justificată în ţările totalitare, unde scriitorul este împins, tras, obligat să facă apel la categoriile esteticului pentru a căpăta libertate interioară. În acest sens, în ţările blocului comunist s-au manifestat exemplar scriitori ca Ismail Kadare sau Aleksandr Soljeniţân. Întrebându-se într-un articol La ce slujeşte poetul, Paul Goma oferă şi răspunsul, confirmându-şi credinţa: „Probabil la asta slujeşte poetul: să spună totul” (p. 323, v. I). Fiinţă cugetătoare, poetul nu are dreptul să tacă şi astfel să devină „plantă”, contribuind la creşterea unui „popor vegetal” (metaforele sunt preluate dintr-un poem al Anei Blandiana).

Convins că orice scriitor, martor al unei epoci, este dator să prezinte fapte veridice şi să semnaleze pericolele care ameninţă societatea, Goma citeşte cu atenţie cărţile venite din ţară. Este conştient că şansele apariţiei unor mărturii netrucate sunt extrem de mici, iar acele scrieri care au reuşit să treacă de filtrul Securităţii nu întotdeauna trebuie crezute. În articolul Mareşalul şi editorul Goma pune în discuţie problema relaţiei Scriitor-Putere, prezentând o carte, editată în RSR, cu mărturii despre mareşalul Antonescu. Dincolo de ideile preţioase privind deconspirarea mărturiilor fabricate, atribuite unui ofiţer anonim din cabinetul militar al mareşalului, Goma atinge o problemă dureroasă din istoria Basarabiei, vizând căderea tragică a celor două personalităţi celebre ale Unirii: Pan Halippa şi A. Boldur. Trecem aici în întregime fragmentul în care Goma descrie întâlnirea lui cu Pan Halippa:

„În 1973, în luna octombrie, la Bucureşti, am avut onoarea (e puţin spus, fiindcă atunci când te invită o statuie să-i faci o vizită, termenul: onoare e neîncăpător-precum…), aşadar, am dat mâna cu, l-am pipăit pe însuşi Pantelimon Halippa. Ca orice basarabean care se respectă şi eu crezusem în cultul regelui Ferdinand, al lui Averescu şi al lui Halippa – iar când, la telefon, o voce care s-a prezentat: «Inginerul Grosu» şi mi-a comunicat că Halippa doreşte să mă cunoască, am crezut că este o glumă – de prost gust, fireşte. Pentru mine – repet: basarabean – Halippa urcase demult în legendă, iar de acolo (de sus) nu dădea semne că ar avea chef să coboare oleacă printre noi… I-am răspuns inginerului Grosu că nu cred, nu-l cred: Halippa fiind «un fel de Tudor Vladimirescu al nostru», în timp este plasat cam tot pe-atunci… Inginerul a râs, m-a asigurat că «monumentul» trăieşte, bine-mersi în propria-i casă, şi, dacă n-ar fi dat peste el tocmai acum o pustie de gripă, ar fi sprinteior ca la 20 ani… – şi m-a întrebat dacă mi-ar fi frică de gripa… altuia… Frică-nefrică, n-o să ratez întâlnirea cu statuia din pricina «unei pustii», vorba lui Grosu (şi după nume şi după vorbă – la telefon – basarabean de-al meu).

M-am dus, cu Grosu. Halippa locuia pe strada Alecu Donici; avea «o pustie», şedea nu la-pat, ci pe o canapeluţă, culcat. Am să povestesc cu alt prilej întalnirea, în amanunt, acum rămân la «Institut». Şi Halippa lucra la Institut…

«Care?» am întrebat.

«Ei, care!» a râs Halippa. «ştii mataluţă care – unde-aş putea eu să…» – a ezitat îndelung — «să fiu util…», apoi, după altă pauză, cu ochii în tavan: «Institutul de istorie a partidului»… Am înghiţit un şirag de găluşti (seci…), apoi am îngăimat:

«Nu văd ce are «istoria partidului comunist» cu istoria Românilor – cu atât mai puţin cu istoria Basarabiei noastre».

«N-o fi având istoria trecută, dar are prezentul», a spus Halippa.

Chiar aşa a spus, am înregistrat exact, mecanic, deşi nici atunci nu m-am hotărât pentru o variantă (nici azi – ori poate erau vorbe-vorbe ale unui om în vârstă care avea chiar şi gripă).

«Deocamdată, suntem trei grupuri», a urmat Halippa. «Basarabia-şi-Bucovina, unul, al doilea Transilvania, Cadrilaterul, al treilea… Ceauşăscu vrea sa ceara restituirea Basarabiei noastre — uite, mă aflu în corespondenţă cu Mao, l-am rugat să ne sprijine în chestiunea Basarabiei noastre…».

Mi-a întins, într-un dosar, scrisori de-ale lui (cu antetul «Institutului») către «Preşedintele Mao Tze Dun», precum şi răspunsuri – mai multe (trei sau patru – şi lungi) din partea «Preşedintelui Mao adresate lui Pantelimon Halippa, la Institutul de istorie al Partidului Comunist Român – Bucureşti» (în engleză, nu în… chineză).

Halippa aştepta să cad fulgerat de admiraţie (că el, Halippa, era «în corespondenţă cu Mao»). Îl auzeam cum zicea ceva de eventuala mea contribuţie – la recuperarea Basarabiei; la «împărţirea sarcinilor»; el, Halippa, lucrează cu Răsăritul, eu să mă ocup de Occident …

«Să ne putem întoarce iaraşi la Patria Mumă», zice Halippa. «Eu am avut noroc: m-am întors din Extremul Orient – dar unde: în România-altă-ţară… Dar ei, săracii, Basarabenii şi Bucovinenii noştri – vreo trei milioane, pe loc, dar câţi or mai fi răspândiţi în Rusia cea nesfârşită…».

Mie îmi venea să plâng. Şi de mila Basarabenilor mei, răspândiţi prin Rusia cea fără de capăt, şi de mila-ciuda resimţite faţă de Monument. Am zis…

Am zis ceva ofensator la adresa nu doar a legendei, ci a omului. Inginerul Grosu a intervenit, m-a pus la punct. Halippa i-a cerut să mă lase să spun mai departe.

Şi i-am spus. I-am spus că eu unul mă îndoiesc: şi de Ceauşăscu şi de Mao şi de «Institut»… Bine-nţeles că auzisem de acest… această «storcătoare de lămâi stoarse»: după ce uciseseră, direct, indirect elita românească, pe cei care răzbătuseră prin închisori, prin boli, prin lipsuri o mie (iar Halippa şi prin zăpezile Siberiei) — uite că… Ceauşăscu (aşa pronunţă el, cu aproape tandreţe) îi adunase pe supravieţuitori şi-i pusese să colaboreze. (…)

«Nu ni s-a cerut mare lucru», a zis Halippa. «Să ne punem amintirile pe hârtie — atâta. Tot ceva: decât nimica… Nu? Nu?».

Ba da, ba da: decât nimica…

«Matale ştii epigrama ceea cu Gurie-care-a-vândut-stilul?», m-a întrebat Halippa.

Cum să n-o ştiu – doar sunt basarabean: Gurie, mitropolit al Basarabiei «cedase» – faţă de Patriarhia de la Bucureşti într-o chestiune: «stilul» (vechi, nou, povestea aceea cu calendarul – Basarabia trebuia să intre în sânul Patriei Mume pe «stilul nou». Drept care, „poporul» i-a zis-o lui Gurie – care, ca răsplată pentru „strădanie», primise «de la regăţeni» o maşină):

«Ei, uite, despre Gurie se zicea: «Gurie, Gurie, ne-ai vândut stilul /ş-ai căpătat otomobilu’…» Dar despre mine are să se zică: «Halippa, Halippa, ne-ai vandut arhiva, /şi ţi-ai mâncat coliva’» – şi bătrânul monument a început să râdă, apoi să tuşească, apoi să plângă.

«Arhiva?», am făcut, târziu, când amândoi ne-am potolit. «Adică actele? (Halippa a încuviinţat din cap). Adică hârtiile noastre? (încuviinţare). Adică tot ce-avem? Să spunem acum: aveam? (Da, da, din cap). Şi hârtiile cu Sfatul Ţării şi cu proclamarea autonomiei? (Da). Şi hartiile cu proclamarea unirii? Tot-tot? Tot-tot-tot?»

«Tot-tot – mi-au plătit, mi-au dat banuţi pe ele – pentru doctor, pentru babă, pentru casă… Aici tot nu le putem păstra, e umed, ar fi mucezit hartiile, cum le zici…»”.

Fireşte, nicio carte cu memorii care să fi urmat colaborării pomenite a lui Pan Halippa cu institutul în cauză nu a văzut lumina tiparului. La Paris Goma dă de o broşură în franceză Le recit du temoin Alexandru V. Boldur (L’Union de la Bessarabie avec la Roumanie), semnată de V. Boldur, apărută la o editură cu sediul la Roma. Cunoscând numele agentului din România la Roma – I.C. Drăgan –, Goma presupune că şi cartea lui A. Boldur a ieşit tot sub auspiciile Securităţii. La această presupunere mai adaugă afirmaţia lui Drăgan din periodicul de la Roma, Europa şi neamul românesc, că ar deţine şi manuscrisul Pe baricadele vieţii/ Basarabia revoluţionară de Onisifor Ghibu. Colaborarea, chiar şi cea înnobilată de intenţii bune, scriitorului cu o putere dictatorială şi criminală are consecinţe dezastruoase.

Şi pentru că are posibilitatea să comunice cu scriitorii ruşi din exil, Paul Goma invocă de mai multe ori exemple nefaste de manifestare a puterii comuniste din istoria literaturii ruse contemporane, dovedind cunoştinţe impresionante pentru un basarabean care a refuzat categoric să înveţe limba rusă. Interesul vine şi din convingerea că toate mişcările strategice ale oficialităţilor din RSR sau din alte ţări ale lagărului socialist sunt coordonate de Moscova. În viziunea lui, prin anii ’70 artiştii români au propulsat ideea naţională, cu derivatele ei: patriotism, protocronism, voievodism, ţărănism, la îndemnul şi susţinerea Moscovei. Reînvierea şi forţarea unei idei condamnate în anii ’60 de către capii moscoviţi a avut un scop de manipulare. Prin această iniţiativă de confiscare a patriotismului sincer partidul dezamorsa „bomba disidenţilor”: „Puterea, surprinsă de fenomenul «disidenţei», dar mai ales de acea formă ilustrată de Soljeniţîn (să-i spunem: «patriotismul moral, «rusismul religios», cu o, deloc neglijabilă, doză de slavofilie) a reacţionat doar prin represiune şi interdicţie. Însă în faţa multiplicării cazurilor de disidenţă naţionalistă, «rădăcinistă», «gliistă» (de la «glie»), ortodoxistă, sau pur şi simplu antistrăinistă, puterea a intervenit recuperând programele acestor, la urma urmei, opozanţi ai regimului, ajutându-le pe ici pe acolo (şi anume prin punctele esenţiale), pe unii înregimentându-i direct, pe alţii tolerându-i, însă răstălmăcindu-i” (Naţionalismul rusesc în literatura rusă, p.334, v. I).

Unul dintre primii tribuni ai naţionalismului rus a fost criticul literar Palievski care, în decembrie 1977, la Casa Scriitorilor din Moscova, în faţa unui auditoriu de trei mii de persoane a rostit un discurs despre importanţa clasicilor (Clasicii şi noi) şi nocivitatea literaturii avangardiste. Prin clasici el înţelegea mai întâi pe Şolohov cu al său Don liniştit („cel mai mare roman al sec. XX”) şi, parţial, pe Bulgakov. Promovând noua faţă a literaturii clasice, Palievski pleda pentru întoarcerea „nu la cultură, nu la marea literatură rusă, ci la simbolurile de mare putere, la tradiţiile imperiale ruseşti”.

Dezgheţarea temei naţionale a dus, potrivit lui Paul Goma, la manifestarea mai multor variante de „rusim” în literatura rusă: „Noul rădăcinism”, tendinţă creştină, ortodoxă în linia Dostoievski, Grigoriev, Strahov, Astafiev, Şukşin, Makanin şi Molceanov; „Noul mesianism”, care propaga anarhism şi cruzime, menite să distrugă lumea aceasta „putredă” pentru o lume mai bună; şi o a treia variantă ce ataca „intelighenţia”, „francmasoneria” şi „anti-sovietismul primar”. Citatul din Stejarul şi viţelul a lui Soljeniţîn e cât se poate de potrivit pentru a caracteriza acest hibrid „împotriva naturii dintre «rusism» şi comunism, această corcitură dintre javră şi scroafă, care poate da porcul-de-câine” (p. 337, v. I). Naţionalismul rus cu voie de la centru s-a prins şi în solul românesc, rodind sub forma „rrromânismului ceauşist”.

Despre homo sovieticus

Moartea lui Gheorghe Ursu într-o închisoare a Securităţii îi dă prilej lui Paul Goma să pună în discuţie, într-un articol din 1985, una dintre cele mai grave consecinţe ale regimului comunist – reeducarea pe scară largă naţională. Se ştie, Gheorghe Ursu a fost arestat pentru că ţinea un jurnal intim şi pentru o corespondenţă cu Europa Liberă. Cazul lui nu este unul de excepţie, scrie Goma, căci „atâta vreme cât Securitatea este un stat-în-stat, şi atâta vreme cât acel stat este, de 40 de ani, o filială în România, a statului sovietic, asemenea întâmplări nu sunt accidente” (p. 446, v.I). Moartea lui Gheorghe Ursu este cauzată şi de el însuşi, crede Goma, de imprudenţa lui şi a familiei sale de a nu informa opinia publică din Occident despre fărădelegile Securităţii. Mai ales că în scurtul răstimp al eliberării lui se sărbătoreau cei zece ani de când a avut loc Conferinţa de la Helsinki. Trecând sub tăcere criminalii, şi-au apropiat tragedia, pentru că „nu există complice mai fidel, mai eficace al călăului (adică al Securităţii) decât tăcerea victimei” (p. 449, v.I). Terorizaţi, speriaţi, dezumanizaţi de-a lungul celor 40 de ani de comunism, oamenii şi-au pierdut, crede Goma, instinctul de conservare.

Evenimentele de la penitenciarul Piteşti au jucat un rol esenţial în „spălarea pe creier” a lui homo sovieticus. Articolele dovedesc că Goma are pentru această temă un interes constant. Autorul unor cărţi-mărturii esenţiale despre universul carceral românesc – Ostinato, Camera de alături, Soldatul câinelui, Uşa noastră cea de toate zilele, Gherla-Lăteşti, În cerc, Gardă inversă, Culoarea curcubeului ’77 – caută mereu informaţii despre acest infern românesc al reeducării, pornit ca model de la ruşi (Makarenco), căruia nu i-a fost martor direct. Câteva mărturii ale supravieţuitorilor au făcut posibilă zguduitoarea carte Patimile după Piteşti.

Continuă ameninţare pentru comunismul ceauşist, Goma scoate în ochii lumii occidentale toate strâmbătăţile operate de regim împotriva oamenilor din ţara sa. În septembrie 1985, prin intermediul postului de radio Deutsche Welle, Goma critică dur programul lui Ceauşescu prin care urma să cureţe oraşele de pensionari – „gurile-care-mănâncă-fără-să-producă”, beneficiari de asistenţă medicală (Ceauşescu şi bătrânii). Într-un alt articol semnalează pericolul desfiinţării agriculturii ca impact al industrializării şi „urbanizării” satului: „Pentru comunişti – ca adepţi ai unei ideologii, nu ai unui partid politic – primează industria (şi nu eficacitatea ei economică, ci controlul pe care partidul îl poate exercita asupra salariatului) care peste tot, a fost construită, nu doar din excedentul agriculturii, ci din însăşi seva ei” (p. 392, v. I). Exemplu convingător poate servi ineficienţa şi caracterul criminal al unui astfel de program în Rusia, unde a provocat două valuri teribile de foamete: în 1921-22, soldată cu 5 milioane de morţi, şi 1933-34 de pe urma căreia au suferit 60 de milioane de oameni. În China „Marele Salt” al edificării socialismului a ucis peste 30 de milioane de suflete.

Comunismul a confiscat nu doar ideea naţională, viaţa tihnită a bătrânilor sau libera opţiune a tinerilor de instruire şi educaţie, dar şi feminismul. Într-o serie de articole, intitulate Femeia sovietică, Ceauşescu şi femeia, Zodia porcului, Paul Goma opinează pe marginea unor reportaje din presa occidentală care a difuzat interviuri cu mai multe femei venite de la Moscova sau, cum titrează unul din articole, cu „fiicele lui Marx”. Deşi au trecut selecţia autorităţilor sovietice în vederea transmiterii în Occident a unor informaţii strict pozitive despre URSS, acestea, referindu-se la egalitatea drepturilor lor cu cele ale bărbaţilor, au dezvăluit câteva adevăruri cutremurătoare. În urma unui deziderat de natură democratică, şansele femeii la egalitate au devenit şi mai mici, pentru că au fost nevoite să-şi asume suplimentar o sumă uriaşă de alte obligaţii, cum sunt activitatea la serviciu după acelaşi program cu bărbatul, angajarea la munci considerate tradiţional ca fiind pentru bărbaţi – în siderurgie, în exploatări miniere, în construcţie, în agricultură…, suplinirea pe timpul războiului a bărbatului în toate domeniile etc. Stalin i-a împuşcat, i-a arestat sau i-a trimis la război pe bărbaţi, înstrăinându-i de muncile şi responsabilităţile casnice. La întoarcere, ei nu s-au putut integra în normalitate, aşa că femeile au dus mai departe greul muncilor negre.

„Am aproape şaptezeci de ani, spune o colhoznică într-un interviu dintr-o revistă din Occident, dar nu-mi aduc aminte să-i fi văzut pe bărbaţi muncind; înainte, în timpul războiului, reformaţi (invalizi şi schilozi) făceau pe paznicii, pe brigadierii – mai mult încurcau; cei care s-au întors de pe front n-au mai ajuns acasă, la ţară, s-au dus în alte părţi. Acum ei sunt preşedinţi, activişti, bărbaţii dau ordine, dar, noi femeile, domnim…” (p. 341, v. I) Chiar şi la muncile de câmp, în agricultură „femeia-i cu sapa, bărbatul cu mapa”.

Comunismul, scrie Goma, a produs mutaţii sociale şi psihologice în relaţia bărbat-femeie: „Tragedia care pândeşte însăşi existenţa poporului român este dezumanizarea bărbatului”, căci „…femeia din România «anilor lumină» este supusă unei permanente agresiuni din partea fratelui ei pentru sclavie: bărbatul” (p. 430, v.I). „Supra-drepturile” la egalitate, lipsa de timp pentru îngrijirea de sine, muncile nespecifice corpului feminin i-a modelat „o călcătură de marinar abia debarcat, de soldat obosit de marşuri”.

Dacă epoca stalinistă a făcut din femeie o „vită de povară”, „ «Ceauşescu» a urcat-o până la rangul de vită de prăsilă”, impunând-o să sporească numărul de „ostaşi ai neamului”. Publicistul îngroaşă nota, învinuind regimul de crimă împotriva femeii prin campania de sporire a natalităţii din anii ’80. Drept probe el citează din declaraţiile unor femei: „Vacile şi oile şi scroafele destinate «reproducerii» sunt cel puţin scutite de a munci, scutite de a mulţumi Văcarului (sau Porcarului) pentru «grija cu care…» etc. Cel puţin, faimosul control-ginecologic nu este făcut, la tovarăşele scroafe, de către tovarăşii porci” (Zodia porcului)” (p. 433, v. I). Şi asta în timp ce persoana nr.2 din stat – Elena Ceauşescu – este sau „aproximativ este” o femeie. Faimosul portret pe care Goma i l-a făcut Elenei Ceauşescu, surprinzând-o la televizor în timpul vizitei ceauşeştilor în Republica Federală Germania, o plasează mai degrabă în zona personajelor diforme ale lui Urmuz:

„… acea formă fără formă (ca să-l parafrazăm pe Maiorescu) compusă — cum ar zice Urmuz, descriindu-l pe Ismail, cel care se găseşte azi cu foarte mare greutate — compusă, deci dintr-un fel de romb trăgând spre trapez scalen şi un fel de calotă-perucă de sub care ieşea, ca un fel de ţeavă de mitralieră de bord, un fel de excrescenţă nazală — Ea era?, nu era Ea? — mai degrabă, era, judecând după acel obiect numit poşetă, ţinut cu îndârjire apăsat cam prin dreptul Tropicului Capricornului (sau al Racului, forma fiind oarecum lipsită de puncte cardinale). Până una-alta, chestia se, în felul ei, rotea în jurul unui ax oarecum paralel cu cel al siluetei impozante a Cancelarului. Cancelar care nu se oprea din zâmbit şi arătat — spre amândoi oaspeţii şi spre fiecare în parte — locul acelor fotolii (nemergând până la a şi face un desen, pentru a explica la ce anume folosesc ele, fotoliile)”.

La televiziunea germană, scrie Goma, familia dictatorială arată neretuşată, neidealizată şi deci neconvenabilă. În ochii întregii omeniri „împăratul este gol”:

„Nicolae Ceauşescu, rătăcit şi contrariat, continua să-şi flencăne pielea de pe fălci, căutând, cu ochii pe nivele diferite, ceva de care să se agaţe – şi negăsind; Elena Ceauşescu dându-şi târcoale sieşi, mărunţel şi ticăit şi tenace şi nevăzând nimic şi puţin păsându-i unde se află şi «pentru de ce», ştiind Ea una şi bună: cel mai scurt drum între două puncte este… circumferinţa…” (p. 453, v.I ).

Paul Goma se informează mereu din presă despre situaţia din România, decupând bucăţi din ziarele româneşti, traducându-le în franceză pentru jurnaliştii autohtoni, dar filmul prezentat de televiziunea franceză despre „cazul României” în prag de iarnă are asupra sa efect de şoc. Filmul propune publicului francez o Românie în plină mizerie: cozi la tarabele şi magazinele goale, îmbrăcăminte jalnică, dar mai ales surprinde chipurile dezolante ale românilor:

„Ca spectator, din fotoliu, la televizor, la alte nenorociri întâmplate în lume, am văzut chipuri de înfometaţi din Etiopia, de supravieţuitori ai masacrelor puse la cale de Pol Pot în Cambogia, chipuri de supravieţuitori vietnamezi, fugind pe mare, am văzut chipuri de răniţi şi muribunzi şi morţi din Liban şi «execuţii» prin sfârtecare, în Iran (nu între patru cămile, ca Ion Vodă al nostru, ci între patru jeep-uri) – scene şi chipuri de-moarte. Însă chipurile Românilor filmate pe furiş, pe fugă, în Bucureşti, în această toamnă, a acestui an, 1985, arătau mai disperate decât ale supliciaţilor de pe alte meridiane – acea disperare-în-resemnare pe care nici moartea n-o mai mişcă. În viaţa – care nu ne-a răsfăţat – am văzut chipuri de prizonieri de război şi de deportaţi în Siberia, chipuri de internaţi în lagăre şi de deţinuţi. Dar niciodată asemenea chipuri – ca ale «cetăţenilor RSR», în principiu, liberi, fiindcă nu se deplasau cu puşca la spate – şi, atenţie: scenele fuseseră filmate numai în Bucureşti şi numai în centru. O umanitate stoarsă, strivită, golită. Doar-înfometaţii au alte chipuri; doar-torturaţii – altă privire. Românii umblători pe străzile Capitalei în această toamnă a anului 1985 arătau că ei trecuseră demult prin aceste vămi, aflându-se dincolo.”

Într-un alt grupaj de articole Paul Goma atacă direct instituţia Securităţii care îşi infiltrează agenţii peste tot în exil, învinuind-o de intoxicarea, manipularea şi semănarea discordiei. Deconspiră strategii, urmărindu-le cum funcţionează în diaspora ruşilor. Pentru informare trimite la articolele şi interviurile lui Soljeniţîn pe această temă sau la ficţiunea lui Volkov, Manipularea. Scrie negru pe alb nume de agenţi români care au reuşit să tulbure şi chiar să paralizeze activitatea oamenilor de cultură din exil, dintre aceştia devenind mai cunoscuţi Aurel Lepădatu cu misiune în Germania, I.C. Drăgan cu activitate în Italia şi, mai ales, G.A.Pordea care a semănat discordia în diaspora românească din Franţa. Recrutarea agenţilor pentru „spionită”, manipularea informaţiilor false, difuzate prin intermediul publicaţiilor finanţate de la Bucureşti, calomnierea personalităţilor cu renume, dar şi atacurile directe: corecţia, bătaia, răpirea, asasinatul etc. – toate fac parte din inventarul de instrumente de intimidare a personalităţilor din exil. Cel mai cunoscut caz de „corecţie” este cel al Monicăi Lovinescu care a fost bătută crunt chiar în faţa casei ei.

În susţinerea demonstraţiei sale, Goma analizează cartea jurnalistului Thierry Wolton, intitulată KGB în Franţa. Împărţită în patru capitole, cartea lui Wolton porneşte de la descrierea modelului instituit de Troţki care impunea recrutarea şi asigurarea loialităţii agenţilor săi prin perfectarea dosarelor cu „slăbiciunile, caracterul, înclinaţiile…” membrilor şi prin şantaj. După aceasta jurnalistul trece în revistă „specializările” agenţilor KGB, infiltraţi în ţările din Occident. Din această carte Goma află că Pavel Haiducu, spion timp de 7 ani în Franţa, a fost trimis de Securitatea română pentru a-i lichida fizic pe el şi pe Virgil Tănase. În continuare, Wolton scrie despre metodele KGB-ului de recrutare a agenţilor francezi şi despre modalităţile de dezinformare, manipulare şi finanţare a revistelor. Cele mai multe dezinformări ţinteau radio Europa Liberă şi colaboratorii acestuia. La rândul lui, Goma a suferit din cauza unor dezinformări promovate de ziarul francez Présent, potrivit cărora, era agent KGB, se numea de fapt Efremovici, soţia sa era fiica Anei Pauker, iar socrul său consilier al lui Ceauşescu. Ideea conducătoare a articolului era că Paul Goma, de fapt, nu ar fi adevăratul iniţiator al mişcării pentru drepturile omului în România, ci un ordinar agitator al troţkiştilor francezi.

Note şi referinţe bibliografice:
1. Petru Ursache, Omul din Calidor, Cluj-Napoca, Eikon, 2012.
i Ortografia volumelor respectă voinţa autorului.
ii Potrivit lui Paul Goma, în 1992 Oancea Viorica i-a solicitat textele de publicistică pentru a le publica la editura „Litera”. Cele două culegeri de articole, Scrisori şi Butelii aruncate în mare au văzut lumina tiparului într-o selecţie operată de cei de la editură, într-un volum de 100 de pagini (di 1000 depuse), intitulat Amnezia la români. În mod cu totul paradoxal, în volumul cu pricina, împreună cu multe alte texte, lipsea tocmai articolul care dădea titlul volumului. Şi mai trist era faptul că lipseau articolele scrise de opozant încă din 1972, în timpul în care regimul era în manifestare.
iii Dintre scriitori a semnat doar Ion Negoiţescu.
iv Prima adresare a lui Paul Goma către Ceauşescu, scrisă sub formă de memoriu, datează 17 decembrie 1971. Scriitorul informa tovarăşul despre cauzele reale ale interzicerii în România a romanului Ostinato. În a doua scrisoare, scrisă la 11 februarie 1972 şi publicată de ziarul Le Monde în 30 aprilie a aceluiaşi an, Goma dă asigurări adresatului că nu va scrie literatură prin care va „minte”, ci va promova adevărul pe toate căile în virtutea obligaţiilor de cetăţean şi scriitor.
v Titlul unei cărţi cu scrisori semnate de Paul Goma sună Scrisori întredeschise – singur împotriva lor, ediţie îngrijită de Laszlo Alexandru, Oradea, Familia,1995.
vi Începând cu anul 1978, Paul Goma va ţine Jurnal, care ne clarifică contextul apariţiei mai multor articole şi scrisori.
vii În cadrul aceleiaşi campanii din vara anului 1979 au fost denigraţi Gheorghe Calciu („nazistul”), Eugen Ionesco („beţiv, gagarisit, ramolit” etc.) şi Monica Lovinescu („Căţeaua” – pamflet semnat de I. Lăncrănjan).
viii George Focke este inclusiv fondatorul editurii Thule din Köln unde apare în traducere germană romanul lui Paul Goma Patimile după Piteşti.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>