Întoarcerea doamnelor

N-aş putea nega chicotul răutăcios al unor bărbaţi când vine vorba despre literatura femeilor. Asta s-a întâmplat de când lumea. Foarte rapid îmi vine în minte manevra lui Mary Anne Evans de a-şi lua ca nume de scenă masculinul George Eliot. Există mai multe explicaţii, însă două mi se par interesante: 1. romanele unei femei, fie ele şi foarte sobre, nu ar fi fost luate în serios de criticii victorieni; 2. autoarea însăşi nu voia să fie alipită la plutonul de scriitoare care producea literatură lacrimogenă. Cum se străvede, ea însăşi era întrucâtva misogină…

Probabil că fiecare val feminist şi-a pus amprenta pe literatura produsă de femei. În plus, din experienţa mea, chiar se observă când ficţiunea este scrisă de femei. Zic femei, nu o femeie, pentru că şi femeile diferă între ele, aşa cum şi printre bărbaţi sunt destui indivizi cu caracteristici feminine ale scrisului. Deci nu s-ar putea spune că femeile – cel puţin în epoca noastră – ar evita subiecte ca sexul, barurile, sporturile, călătoriile etc. Posibil ca în cazul literaturii produse de ele să fie mai uşor decelabile emoţia, intimităţile, sensibilitatea, artele „minore”, analiza psihologică de o anumită factură, atenţia exagerată la detalii şi un narcisism decorativ. Posibil!

Pe de altă parte, în intervalele în care critica genetică nu a fost înăbuşită de vâlva formalismelor şi a Noului Criticism, biografia autorului a contat aproape la fel de mult ca opera. Georges Sand călărea ca un tătar, se îmbrăca a la d’Artagnan şi fuma trabuc ca Winston Churchill (ceva mai târziu, dar nu importă). Literatura ei însă, reflectă prea puţin din aceste fandacsii masculine.

Suspiciunea din jurul literaturii feminine se referă – încă – la unele trăsături ale medievalului Dolce Stil Nuovo. Dulcegăria – care a bântuit şi neoanacreontismul nostru – este ştampila cel mai des aplicată literaturii scrise de femei. Dar, cum ziceam, au existat destui scriitori ce au scris ca şi cum ar fi fost scriitoare. Bunăoară, nuvela lui Matteo Bandello, care l-a inspirat pe Shakespeare să scrie Romeo şi Julieta, propune înfocări politicoase şi preţioase de felul acesteia: „Ben vi dico che, se la mia mano vi scalda, che voi con il fuoco dei begli occhi vostri tutto mi ardete, assicurandovi che, se aita non mi porgete, acció possa tanto incendio soffrire, non passerà troppo che mi vedrete tutto abbruciare e divenir cenere”. Incendiu absolut, neronian – totul numai din dragoste! Şi apoi să nu-l uităm pe efeminatul Proust, cel al cărui narator avea ca modele în viaţă pe mama şi bunica lui.

Cred că foarte bine se poate observa atitudinea unor bărbaţi faţă de scrisul feminin în romanul lui Nicolae Breban, Pândă şi seducţie. Acolo, un scriitor faimos le încuraja pe tinerele scriitoare să fie cât mai prolifice şi se arăta dispus să le ghideze în ideea că în felul acesta le va suci capul şi le va poseda. În realitate, scrisul lor nu îl interesa nici cât negru sub unghie.

Până la urmă, în dozaje deştepte, sensibilitatea feminină se împleteşte perfect cu o intrigă dinamică, acţionând contrapunctic. Aşa se întâmplă în cartea lui Lisbeth Pahnke, Brittas Herz gehört den Pferden (Inima Hertei apaţine cailor, traducerea mea), în care o adolescentă refuză să-şi vândă poneiul pentru o sumă apetisantă. Dar exprimarea emoţiei fără prea multe zăgazuri le stă bine femeilor şi personajelor feminine. Cu bărbaţii e mai dificil la acest capitol. Recitind la maturitate cartea lui Edmondo de Amicis, Cuore. Inimă de copil, parcă mă încearcă oareşce jenă. Heidi, fetiţa munţilor însă, de Johanna Spyri, nu-mi provoacă nici acum arsuri.

Drept e că există o literatură scrisă de femei care nu este atât intelectualizată, ca la Gertrude Stein, ori ca la Doris Lessing (în maniere diferite), ci masculinizată şi cinică. Dar sunt şi bărbaţi foarte generoşi cu literatura scrisă de femei. Un exemplu este Al. Cistelecan, care nu conteneşte să laude tinerele poete. Ştiu că-şi plănuieşte o carte despre zece dintre acestea. Ce poate fi mai frumos?

Aş risca o teorie: temperamentul feminin este mai răbdător, mai înclinat către scriitura elaborată (locvace ar zice unii) şi volume masive. Mircea Cărtărescu însuşi, oarecum în linia lui Marcel Proust, beneficiază întrucâtva de această efeminare ce cultivă detaliul şi insistenţa pe anumite viziuni, nostalgii şi detalii. În această direcţie, dar fără supra-gama fantastică, se înscrie şi recentul roman al Doinei Jela, Villa Margareta, în care aluziile, gesturile, ticurile şi detaliile constituie armătura unui roman de nu mai puţin de 530 de pagini. Adesea scriitura feminină suplineşte fantezia ori fantasmagoria cu analiza psihologică, în buna tradiţie a romanului neoclasicist francez produs de madamele salonarde, ce nu se sfiau deloc să monteze romane în câteva zeci de volume.

Dar important era ce cred bărbaţii despre literatura scrisă de femei şi mai puţin descrierea caracteristicilor literaturii feminine ori masculine. Da, dar nu se putea fără divagaţii, căci văzând câte feluri de literaturi scrise de femei, or literaturi feminine există, cum ar mai putea fi luaţi în serios bărbaţii care îşi dau cu părerea despre literatura scrisă de femei? Ar fi o victorie à la Pirus, aşa că recomand o suspendare a judecăţii à la Sextus Empiricus.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>