Istoria literară a lui Jean Rohou. Perspectiva sociologică

OXANA DIACON
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
L’histoire litteraire is a pertinent study on problems of literary theory, as far as approach the history of literary history with the solidity of a complex analysis: treat the phenomenon through the nature of object, of literary function, of literalness, of literary practice, resume the problem of the horizon of waiting, the aesthetic taste and the conditions of propagation of the poetic act, the function of the artistic work, the intertextuality, the sociological critique of Marxist, the sociology of literature, the social criticism. This book is a brief presentation of literary history, insisting on the relevant aspects, achieving a study able to inform and to make familiar any reader with the main events that marked the literary history and with the fears and contradictions that collides the author. Jean Rohou doesn’t hesitate to take action even in opposition with the great theorists of literature, keeping the critical note throughout the book. The relevance of this study in terms of the rehabilitation of intersubjectivity and of the approach of social criticism perspective of literary in hermeneutic becomes one overwhelming.
Keywords: literary history, sociological critique of Marxist, sociology of literature, social criticism, literalness, social discourse.

Având un titlu comun – L’histoire littéraire (Istoria literară), cartea emeritului profesor Jean Rohou, apărută în 1996, la editura Nathan, diferă de lucrările de acest gen care, de cele mai multe ori, prezintă fenomenul literar după principiul diacronic. Studiul dat dezvăluie modul de existenţă şi de funcţionalitate a istoriei literaturii sub raportul literarităţii şi a actului de producere/difuzare/receptare a operei literare.

După Rohou, istoria literară (şi nu a literaturii!) debutează cu destulă nesiguranţă, abia spre secolul XVIII, şi numai în secolul XIX se fundamentează ca ştiinţă. Ca disciplină autonomă, ea este interesată de opera literară văzută ca rezultat al „imaginaţiei, compoziţiei şi stilului” (p. 31). Ulterior, Georg Lukàcs, Lucien Goldmann, Pierre Bourdieu impun o altă importantă formă de prezentare a istoriei literare – sociologia literaturii, completată mai apoi de sociocritică, sociopoetică şi pragmatica literară. Aceste figuri emblematice consolidează pentru mult timp ideea că literatura este, întâi de toate, expresie a societăţii.

Interacţiunea dintre societate şi opera literară este semnalată încă din antichitate, dar „veritabilele” studii care tratează corelaţia dată se impun mult mai târziu. Cu adevărat, deplasarea accentului pe studiul sociologic se produce odată cu afirmaţiile lui Taine şi ale discipolului său, Hennequin, conform cărora, atunci când se creează sistemul istoriei literare, „…este cazul să începem cu analiza estetică a operei, din care să deducem psihologia autorului, după care să o explicăm printr-un studiu sociologic” (p. 9). Acest studiu presupune analiza naturii intrinseci a autorului, determinarea confluenţelor de ordin psihologic care condiţionează materializarea gândurilor în fapte de limbaj. H. Taine şi Renan pledează, în repetate rânduri pentru o analiză din perspectivă sociologică, iar ca argument le servesc considerentele: „Operele desăvîrşite sunt acelea create în mod colectiv de umanitate, fără ca un nume concret să le poată fi ataşat. Geniile nu sunt decât redactorii inspiraţiilor mulţimii (Renan) (p. 9). Prin urmare, opera este văzută ca produs colectiv, iar reabilitarea autorului are loc doar odată cu contemporanii lui Sainte-Beuve care poziţionează opera şi autorul ei în mediul sociocultural.

O schimbare mai sesizabilă se produce odată cu ideile lui Gustave Lanson care este considerat unul dintre marii teoreticieni ai istoriei literare. Prin analogie cu teoria evoluţiei speciilor la Darwin, Lanson trece de la istoria naturală la istoria societăţilor şi a sociologiei. Rohou apreciază atât contribuţiile lui în calitate de istoric al literaturii, cât şi cele de sociolog, întrucât: „Orice operă literară nu este un act individual, ci un act social al individului. Ceea ce geniul are mai valoros nu consistă în unicitatea care îl distinge”, dar în „capacitatea de a îngloba şi simboliza viaţa colectivă a unei epoci şi a unui grup” (p.12). Se instituie, astfel, un raport de proporţionalitate între ei: geniul este mesagerul colectivităţii în care trăieşte, iar societatea alimentează sursele lui de inspiraţie, care se reflectă în operă. Această interdependenţă devine inerentă şi indisolubilă pe măsură ce încercăm să înţelegem interacţiunea complexă dintre literatură şi societate: „literatura, deseori, este complementară societăţii: ea exprimă regretele, visele, aspiraţiile. Geniul aparţine secolului său, dar pe care întotdeauna îl depăşeşte, mediocrităţile aparţin în totalitate veacului lor.” (p. 12). Marele merit al lui Lanson rezidă în tentativa de a institui noi concepte hermeneutice, reluate o jumătate de secol mai târziu sub termenii „recepţie” şi „orizont de aşteptare”.
Proust continuă direcţia iniţiată de Lanson, explicând opera prin prisma omului social. Eul operei literare este o alteritate suprapusă omului social, devenind, în cele mai dese cazuri, un etalon al maselor: „ O carte este produsul unui alt eu, decât cel care se manifestă în obişnuinţele noastre, în societate, în viciile noastre.”(p.15)

Ulterior, un alt teoretician, Lucien Febvre, aduce în prim-plan aspecte complementare celor emise anterior de Mornet sau Lanson. Relevanţa afirmaţiilor sale este una majoră în contextul în care se impunea revizuirea raportului dintre autor-societate-receptor pentru a asigura viabilitatea operei literare. „Ar fi necesar să reconstituim mediul, să ne întrebăm cine scrie şi pentru cine, cine citeşte şi de ce, ar trebui să cunoaştem ce educaţia au primit scriitorii şi, în paralel, cititorii acestora, ar trebui să realizăm legătura dintre schimbările de obiceiuri, gusturi, scriitură şi preocupările scriitorilor cu vicisitudinile politicii, mentalităţii religioase, vieţii sociale, stilului” (p.16). Jean Rohou consideră că tezele lui Lucien Febvre, René Bray, Antoine Adam, Paul Bénichou nu au avut nici un ecou în epocă, întrucât au tratat subiecte comune şi nu au pus în valoare nicio formă de literaritate. Şi asta în vreme ce au făcut tentativa de substituire a istoriei literaturii prin cea a ideilor şi a vieţii sociale.

Noi reinterpretări se impun începând cu anii 1920, odată cu activitatea formaliştilor ruşi şi a Cercului de la Praga, care promovează insistent reevaluarea conceptului de literatură şi, implicit, schimbarea de optică asupra istoriei literare. De asemenea, New Criticism-ul şi Noua Critică franceză afişează o poziţie contra istoriei literare. Istoria literară îşi găseşte un bun suport în contribuţiile lor, deşi, în aparenţă, pretindeau abandonul ei (Saussure şi Lévi-Strauss). Cu toate acestea, Barthes şi Genette optează, mai curând, pentru reinterpretarea istoriei, decât pentru renunţarea la ea. Primul se centrează pe perspectiva sociologică care, la el, nu doar devine inerentă istoriei, ci deţine întâietatea: „Istoria literară este posibilă doar în cazul în care se bazează pe sociologie, interesându-se de activităţi şi instituţii, nu de indivizi.” (p.18). Gerard Genette, de asemenea, pledează pentru o reinventariere a sociologiei. Potrivit lui, atenţia istoricului ar trebui să se orienteze nu pe influenţele exterioare ale literaturii, ci pe faptele care se produc în interiorul ei: „…o istorie a literaturii axată pe ea însăşi (nu pe circumstanţe exterioare) şi pentru ea însăşi (nu în calitate de document istoric)” (p.18). Aspectele tratabile în cadrul unei istorii literare sunt: „formele: de exemplu codurile retorice, tehnicile narative, structurile poetice” (p.18) şi nu autorul sau textele concrete.

Conceptul de istorie literară se extinde şi la nivel de comprehensibilitate a textului. În absenţa unei culturi istorice asupra textului ne va fi imposibil să sustragem fondul de idei: „Fără un minumum de informaţii despre context, tradiţia literară, intertextualitate, ele [textele] pierd o bună parte din interes” (p. 20-21). Chiar şi cele mai elementare deprinderi au la bază un fundament socio-istoric: „ Nimeni nu ştie să citească şi să scrie din obişnuinţe înnăscute, ci prin deprinderi socioculturale, marcate istoric.” (p. 21). Prin analogie, genurile, temele, stilurile, etc. se conformează tendinţelor sociale contemporane, păstrînd, în esenţă, genul hipotextului.

Ideea de „câmp literar”, lansată de Bourdieu, este prezentată în mod concis, cu toate acestea, sintetizarea respectivă ne permite să deducem cele mai importante aspecte pe care le implică complexitatea relaţiilor textuale. Menită să soluţioneze dezacordul dintre structuralişti (care postulează o autonomie a operei) şi marxişti (care explică relaţia ei directă cu spaţiul social), teoria câmpurilor literare pare să prezinte interacţiunile complexe, directe, centrate pe opera literară: adică, focusarea pe actul producerii, difuzării şi consumului operei literare. Profesorul susţine că o amplă manifestare a câmpului literar o identificăm la mijlocul secolului al XIX-lea, când atestăm un grad mai mare de difuzare a cărţii. Acest fapt se datorează editării unui tiraj impunător de cărţi, inclusiv publicărea de romane în foiletoane în presă). Jean Rohou menţionează şi influenţele exterioare care au marcat în mod direct câmpul literar: rolul inovaţiilor artistice şi literare, evoluţia normelor etc. Insolitul în teoria lui Bourdieu o reprezintă punerea accentului pe „tripla analiză sociologică: «poziţia câmpului literar în câmpul puterii», «structura internă a câmpului literar», adică raporturile dintre poziţiile diverselor grupuri sau indivizi, şi, în sfârşit, «geneza habitusului celor care au ocupat aceste poziţii» – culminând cu sociocritica” (p.84). După această fază de constituire a primului câmp literar urmează faza de consolidare şi de mutaţie care cuprinde principalele direcţii ce au marcat literatura contemporaneităţii.

Jean Rohou consideră că obiectul istoriei literare rezidă în ideile conţinute în postulatele lui Lanson: „Obiectul nostru”, ca şi al oricărui istoric, aparţine trecutului, spunea Lanson, dar contrar altora, este „un trecut care persistă», (p. 86). Lanson consideră că „problemele cele mai importante ale istoriei literare sunt cele sociologice”, întrucât „fenomenul literar […] este, în esenţă, un fapt social”(p.79).

O serie de concepte fundamentale ale teoriei literare sunt reluate de către Rohou, care încearcă să prezinte fenomenele literare, însă nu înainte de a familiariza cititorul cu noţiunile-cheie cu care urmează să opereze în studiul său. Astfel, folosirea conceptului „teoria receptării” în acest context nu este accidentală, în măsura în care ea prezintă o coordonată indispensabilă istoricităţii. Disciplina readuce în discuţie raporturile dintre autor, text şi cititor, care au fost fie uitate, fie ignorate: „Doar în procesul scriiturii textul este operă: şi redevine la lectura lui” (p.87). Şi conceptul „orizont de aşteptare” este adaptat perspectivei socio-istorice de abordare a textului. În afara celor trei criterii impuse de Hans Robert Jauss: „experienţa prealabilă a publicului în privinţa genului […], forma şi tematica operelor anterioare a căror cunoştinţă o presupune, opoziţia dintre limbajul poetic şi cel uzual, dintre lumea imaginară şi realitatea cotidiană” (p.87), teoreticianul german atribuie şi dimensiunea istorică raportată la „interesele, dorinţele, necesităţile şi experienţele condiţionate de societate […], cât şi la istoria sa individuală” (p.87). În acest context, Rohou conchide că considerentele lui H.R. Jauss asupra orizontului de aşteptare, cît şi notele aluziv-ironice sunt justificabile în măsura în care: „…un anumit tip de lectură produce anumite efecte (W. Iser). Opera mediocră e conformistă. Adevărata operă este originală: orizontul său de aşteptare nu corespunde cu a celui care lecturează” (p.87-88).

La această etapă survine şi contestaţia autorului cărţii: gradul de aplicabilitate redusă în detrimentul studiilor erudite, profund ideologice de pînă acum. Rohou remarcă, şi pe bună dreptate, că „istoria literară se face pe teren (…), o istorie care reia patrimoniul şi obiceiurile, evitînd scleroza ideologică. Orizontul de aşteptare al operelor cu adevărat originale suscită noi aspiraţii „anticipează posibilităţi irealizate încă” în viaţa socială şi „deschide, astfel, noi experienţe”(p.88)

Conştiinţa auctorială poartă, inevitabil, amprenta socialităţii. Autorul pune în scenă experienţa existenţială a umanităţii. El cumulează diverse practici de viaţă, competenţe de ordin cultural, social, lingvistic, etc., şi, cu toate astea, este creator de ficţiune artistică. Reflecţiile asupra societăţii, exprimate cu ajutorul materiei lingvistice, fac din scriitor „agentul temelor, schemelor, tradiţiei, tendinţei contemporane, refractate prin poziţia socio-ideologică” (p.94). În consecinţă, Rohou conchide: „autorul este un agent istoric, sociocultural, la intersecţia necesităţilor care îl motivează – mijloace care îi constituie talentul – şi satisfacţia pe care o aduce unui grup social.” (p.94) Prin urmare, un maestru al condeiului este influenţat, dar şi influenţează, în egală măsură, actul poetic.

De asemenea, autorul mai consideră că diferenţele legate de abordarea auctorială se datorează, în mare parte, interpretării într-un mod distinct, de la o epocă la alta, a atributelor acesteia: „Cu siguranţă, se constată că originea şi statutul social al scriitorilor al aceleiaşi epoci sunt relativ apropiate şi diferite de cele ale epocilor vecine, deoarece fiecare defineşte diferit funcţia autorului, statutul său, gradul său de valorificare”(p.99).

Momentele zilnice pun scriitorul în situaţia reexaminării mijloacelor limbajului şi valorificării fondului artistic. Cuvintele nu sunt plasate în stare brută, imaterială, ele devin reflecţia conştiinţei şi a experienţei umane. Uzitarea lor în anumite situaţii marcheză o proiecţie „asupra realităţii, asupra viziunilor condiţiei noastre, asupra expresiei şi aspiraţiilor noastre, organizării gîndirii şi afectivităţii” (p.101) . Ele acţionează implicit asupra faptelor de limbaj în măsura în care „deprinderile sociale mobilizează limbajul, valorificînd şi devalorizînd anumite forme”(p.101).

Toate fenomenele literare trec, în viziunea lui Rohou, prin filiera istorică: „Este insuficient să spui că funcţia literară depinde de condiţia noastră istorică, că practica literară este făcută din acte sociale, că o operă este luarea unei atitudini într-o problematică istorică. Este cazul să demonstrăm includerea acestora în texte, prin o sociocritică istorică, şi în formele de literaritate, prin o sociopoetică istorică” (p.107). În acest mod, se realizează trecerea la nişte concepte-cheie caracteristice perioadei poststructuraliste, printre care referirea la redescoperirea subiectivităţii umane şi a condiţiilor socio-istorice în care este angrenat întregul circuit al instanţelor narative. Cel care propune abordarea din acest punct de vedere este Claude Duchet care instituie şi un termen definitoriu al noilor realităţi literare – cel de „sociocritică”. El realizează această „manevră” pentru a restabili dimensiunea socială a textului, la extensia căreia asistăm ulterior. Perspectiva socio-istorică regrupează şi se defineşte ca fiind „viziunea raporturilor a propriului eu cu lumea, cu alţii, cu valorile şi cu sine însuşi” (p.107). Legătura dintre sociocritică şi sociopoetică este una de strînsă interdependenţă şi asta pentru că „sociocritica textelor trebuie să se bazeze pe o istorie a formelor de literaritate […] – şi pe o sociopoetică, studiul variaţiei acestor forme în funcţie de cele ale societăţii, şi a diverselor poziţii în aceeaşi societate” (p. 108). Aceste noţiuni-cheie, la rîndul lor, servesc ca fundament pentru pragmatica literară „care demonstrează cum utilizează şi modifică scriitorul discursurile sociale şi formele de literaritate, pentru a produce anumite efecte şi a angrena lectorul în producerea lor.” Astfel, istoria literară devine purtătoarea acestor variaţii: sociocritică, sociopoetică, pragmatică.

Deşi istoria literară se dezvoltă abia odată cu secolul XIX, în mod paradoxal Jean Rohou apelează la exemplificări din perioada Clasicismului şi Iluminismului francez. O multitudine de fenomene literare converg, în mod suprinzător din / prin creaţia lui Racine, care, în opinia sa, este autorul tragic absolut. Predilecţia pentru creaţia raciniană s-a cristalizat şi în alte volume precum: „L’évolution du tragique racinien” (Evoluţia tragicului racinian), „Jean Racine entre sa carrière, son oeuvre et son dieu” (Jean Racine între carieră, operă şi Dumnezeu), „Jean Racine: bilan critique” (Jean Racine: examen critic) etc. Profesorul de literatură la Universitatea din Rennes tratează şi alte probleme de factură literară, spirituală, civică în: „Liberté? Fraternité? Inégalités!” (Libertate? Fraternite? Inegalităţi!), „Le Crist s’est arrêté à Rome, Reflexion sur l’Église et l’Évangile” (Hristos poposit la Roma, Reflecţii asupra Bisericii şi Evagheliei), sau cu note autobiografice „Fils de ploucs” (Fiu de ţărani), în 2 volume, în care îşi înfăţişează provenienţa modestă.

Revenind la „Histoire littéraire”, observăm, în subtextul cărţii afirmaţii relevante, dar uneori contradictorii. Fenomenul literar este unul complex ce presupune multiple interpretări, fapt ce determină şi prezenţa unor discordanţe. Astfel, autorul consideră contribuţiile literare anterioare superficiale, motiv pentru care le discreditează, în analogie cu Baudelaire care „aruncă la gunoi toată tradiţia literară”. Fiind de părerea că „majoritatea manualelor rămîn a fi o juxtapunere de capitole ale autorilor” (p. 22). J. Rohou depreciază lucrările respective considerînd că ele reprezintă doar o expunere a tradiţiei literare, fără a explica cauzalitatea schimbărilor din practica literară. Suntem de părerea, totuşi, că nu putem „neutraliza” literatura de pînă acum sau să o acuzăm de superficialitate, din cauza că nu toţi cercetătorii adoptă acelaşi principiu în actul hermeneutic.

O revedere a contribuţiilor aduse de critici, teoreticieni, istorici literari va scoate în evidenţă studii care marchează tentative pe alocuri vagi, pe alocuri expuse cu temeritate care încearcă să pătrundă în chintesenţa lucrurilor. Rezumativ vorbind, istoria literară este construită, în opinia lui Rohou, aidoma unui puzzle, fiind o reconstituire a unor date, în care se ignoră receptările şi intercondiţionările ulterioare. În aceeaşi ordine de idei, aspectul searbăd al istoriei literare rezidă în superficialitatea cu care sunt trecute în revistă mişcările literare, subsumate etapelor din literatură, dar care nu explică realmente interacţiunile pe care le implică. Suita de întrebări care şi le pune autorul sunt justificabile pentru orice cercetător, dar, cu regret, el însuşi, deşi remarcă această lacună, nu contribuie substanţial la umplerea golului.

Cu toate astea, L’histoire littéraire de Jean Rohou reprezintă un studiu pertinent asupra unor probleme de teorie literară, în pofida titlului care ne determină să intuim alt gen de scriitură. Acest fapt se datorează abordării istoriei istoriei literare cu temeinicia unei analize complexe: tratează fenomenele literare prin prisma naturii obiectului, funcţiei literare, a literarităţii, a practicii literare, reia în discuţie problema orizontului de aşteptare, a gustului estetic şi a condiţiilor de propagare a actului poetic, a ficţiunii operei artistice, a intertextualităţii etc. Ideile expuse de autor au tangenţă cu cele lansate de formalismul rus privind literaritatea. Această carte se vrea o prezentare concisă a istoriei literare, care insistă asupra aspectelor relevante, astfel realizîndu-se un studiu capabil să informeze şi să-l familiarizeze pe cititor cu principalele evenimente ce au marcat istoria literară, dar şi cu temerile şi contradicţiile cu care se ciocneşte autorul. Jean Rohou nu ezită să ia atitudine, chiar şi în opoziţie cu marii teoreticieni ai literaturii, păstrînd nota critică aproape pe tot parcursul cărţii: „…îmi pare că H.R. Jauss acordă prea multă autonomie literaturii: în principiu pentru a face faţă necesităţilor datorate transformărilor sociale sau ideologice care generează marile schimbări literare” (p.88). Relevanţa studiului, în condiţiile reabilitării intersubiectivităţii şi abordării perspectivei sociocritice în hermeneutica literară, devine una covîrşitoare.

Referințe bibliografice:
1. Jean Rohou „L’histoire littéraire. Objets et méthodes”, Éditions Nathan, Paris 1996.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>