Ithaca interzisă

ABSTRACT

Ithaca is a prohibited area for Paul Goma. After all the efforts to bring home the writer from Mana, we find in Bessarabia the affirmation of a strong popular current pro-Goma. Despite the reserves and obstacles, his name and works become more and more popular.

Key-words: Paul Goma, Mana, home, Bessarabia.

 

Atâta vreme cât la putere în Republica Moldova s-au perindat cadrele nomenclaturii de partid sovietice nu m-am gândit vreodată că Paul Goma ar vrea să revină şi ar putea reveni în Basarabia. La 28 ianuarie 1997, scriitorul îi trimite lui Dinu Mihail două texte promise cu o notă explicativă: „Dacă doriţi să le mai publicaţi, atunci puneţi la fiecare, următoarea precizare: Paul Goma atrage atenţia cititorilor: cum nu a fost partizanul lui Snegur, nu este nici al lui Lucinschi. El este cu adevărul, cu dreptatea, cu limba română, cu neatârnarea faţă de Ruşi – pe care îi consideră nenorocirea Românilor (a Polonezilor, a Bălţilor) şi tragedia permanentă a Basarabenilor şi a Bucovinenilor.” [1, p.10].

Ideea de a-l aduce pe Goma acasă mi-a venit pe neaşteptate, într-o seară de la sfârşitul lui septembrie 2009, în timp ce răsfoiam nişte fişe biobibliografice ale scriitorilor români. În toamna anului următor autorul nostru împlinea 75 de ani, iar la putere în Chişinău venise o alianţă care se declarase „pentru integrare europeană”. Asocierea acestor două evenimente au şi produs în interiorul meu un scurtcircuit. M-a străfulgerat brusc gândul că românilor le este prea de ajuns exemplul tragic al exilatului Bălcescu şi că, în sfârşit, este o şansă ca Paul Goma să se întoarcă la baştină, în „Basarabia rainică”, precum a descântat el acest pământ românesc unde a văzut lumina zilei. Deşi era vreme târzie, l-am telefonat pe Mihai Ghimpu. Proaspătul Preşedinte interimar al R.M. mai era accesibil. De Paul Goma auzise. Spre deosebire de alţi mari funcţionari, cărora mai târziu am fost nevoit să le explic pe îndelete cine este compatriotul nostru şi de ce se află la Paris, el chiar mi-a tăiat-o scurt că ştie foarte bine cine e Paul Goma şi că va vedea ce e de făcut. Am luat cuvintele lui Ghimpu ca o promisiune de rezolvare oficială a problemei. Dar pentru că revenirea acasă a scriitorului Goma era de neconceput fără o impunere în conştiinţa publicului basarabean a operelor sale, am început cu ideea unei conferinţe la Academia de Ştiinţe. De organizarea ei s-au ocupat două inimoase cercetătoare de la Institutul de Filologie, Aliona Grati şi Nina Corcinschi. Iniţiativa conferinţei a fost, la început, îmbrăţişată cu fervoare şi de către Gheorghe Duca, preşedintele AŞM. Cu timpul însă, entuziasmul oficial a mai scăzut. Un participant dintr-o parte la conferinţă, Theodor Codreanu, făcea într-o scrisoare către Paul Goma nişte constatări deloc măgulitoare: „Sentimentul meu e că organizatorii au stat sub semnul FRICII. În Sala azurie încap vreo 200 de persoane, dar, după numărătoarea soţiei, n-au fost decât vreo 50. Directorul institutului de filologie, VB, mi-a spus că s-a dorit un cadru mai «restrâns», încât evenimentul nu a fost popularizat. Şi m-am luminat de ce: mi s-a spus că s-au făcut presiuni din partea anumitor cercuri împotriva intrării spirituale a lui Paul Goma în Basarabia, din pricina că este autorul „Săptămânii Roşii”!” [2].

Ceea ce s-a întâmplat la conferinţă nu poate fi înţeles fără jocurile de culise care s-au produs în jurul iniţiativei readucerii lui Paul Goma în Basarabia. După câteva luni de la discuţia avută cu Ghimpu, prin Chişinău încep să circule nişte zvonuri din zi în zi tot mai optimiste. Se spunea că totul e hotărât şi Paul Goma vine acasă, că Preşedinţia îi acordă cetăţenia moldovenească, îi oferă o casă, o pensie şi toate celelalte ce ar mai putea curge dintr-un mirific corn al abundenţei. Era deja luna aprilie, cred. Mă bucuram de un sfârşit atât de fericit al iniţiativei mele şi aşteptam să-l văd degrabă pe înstrăinatul nostru de la Paris în calidorul de la Mana. Dar în lunile următoare se produce brusc o răcire. Venirea lui Goma la baştină se amână. Explicaţiile cele mai contradictorii curg gârlă din mai multe părţi. Spre mijlocul verii Ghimpu pleacă într-un concediu de două săptămâni la Marea Moartă. În august problema Goma este deja pusă la naftalină, definitiv şi irevocabil. O declaraţie în doi peri a interimarului, fără a lămuri câtuşi de puţin lucrurile, precizează că Goma ar trebui să depună cerere pentru dobândirea cetăţeniei moldoveneşti. La o recepţie oficială de la sfârşitul lui august, prind un moment potrivit şi-l întreb direct pe Ghimpu: „De ce, măi Mişa, nu ai rezolvat problema cu revenirea lui Paul Goma acasă?”. El, cu un zâmbet şifonat mă trage într-o parte, mi se lipeşte cu gura de ureche şi-mi şopteşte, ca o glumă, ca o avertizare, ca un mare secret de stat: „Nu mă lasă evreii.” A spus-o mai frust şi a zâmbit cu multe subînţelesuri. I-am făcut şi eu cu maliţie un compliment referindu-mă la bronzul său superb, întrebându-l: „Cine a plătit? Nu cumva cei care nu-ţi îngăduie să-l aduci pe Goma?”.

Timorarea resimţită de Theodor Codreanu la conferinţa de la Academie îşi găseşte uşor explicaţia dacă o punem în conexiune cu un comunicat de presă al Comunităţii evreieşti din Republica Moldova [3] în care se exprimă îngrijorarea „în legătură cu vizita scriitorului Paul Goma la Chişinău”. „Îngrijorările, citim, sunt legate de ideile promovate de scriitor, precum că în timpul celui de-al Doilea Război Mondial nu a existat holocaustul.” În continuare, îngrijorările trec în grave semnale privind ameninţările unor posibile cataclisme sociale: „Reprezentanţii Comunităţii evreieşti consideră că decorarea scriitorului Paul Goma în Republica Moldova cu înalte ordine şi merite de stat reprezintă o greşeală capabilă să genereze un conflict religios şi naţional.” La această logică de avertismente profetice se adaugă, în stilul cârpelilor comuniste specifice acestui gen de desfiinţare a omului, şi o minciună crasă: „Paul Goma este cetăţean de onoare al Chişinăului printr-un ordin emis de primarul Dorin Chirtoacă”. Chirtoacă, vigilent, sare imediat bucuros să-şi demonstreze castitatea corect politică şi declară că nu, lui Goma nu i s-a acordat şi nu i se va acorda cetăţenia Chişinăului. Cireaşa de pe tortul Comunicatului cu pricina e ultima parte, în care lui Goma i se adie uşor că ar putea chiar să stea şi la puşcărie dacă va îndrăzni cumva să vină la Chişinău: „Ideea justificării şi, totodată, a negării fenomenului holocaustului se regăseşte în lucrarea scriitorului Paul Goma «Săptămâna roşie. 28 iunie – 3 iulie sau Basarabia şi Evreii». În 2008 Procuratura Generală a Republicii Moldova a intentat o cauză penală privind instigarea etniilor la conflict şi deznaţionalizare, elemente găsite în această lucrare. Dosarul a ajuns la Judecătoria sectorului centru.” Reacţia lui Goma la aceste abjecţii a fost una pe potrivă. Citim în „Jurnal” această consemnare din 10 octombrie 2010: „Noapte grea, agitată, udă. M-a atins rău acţiunea holocaustologilor acţionând la Chişinău. «Oculta» m-a pus în genunchi şi pe mine, fiindcă bieţii basarabeni de azi sunt, demult puşi-pe-burtă…” [4]. Dintre „bieţii basarabeni”, în acel moment, s-a găsit doar o mână de tineri de la Mişcarea „Democraţia acasă” care au condamnat „gestul laş al autorităţilor de la Chişinău de a nu-i acorda cetăţenia Republicii Moldova lui Paul Goma şi familiei sale, blocându-i astfel revenirea ACASA” [5]. Era o după amiază târzie de octombrie. Treceam întâmplător pe lângă Ministerul de Externe şi i-am văzut de partea cealaltă de drum. Nu cred că erau nici zece. Fluturau nişte pancarte din pânză şi scandau ceva. Într-un târziu am înţeles: „Ruşine!”. Protestul lor, naiv şi gratuit, pentru că era evident că nu va avea nicio consecinţă în rezolvarea problemei, mi-a amintit de o scenă de revoltă din 1988, când autorităţile comuniste interziseră într-o duminică desfăşurarea unui miting. Atunci, un grup de tineri prinşi ca la o horă în Grădina Publică, umăr la umăr, nemişcaţi, cu capetele în pământ, cântau: „Aşa-mi vine câte-odată să dau cu cuţitu-n piatră…”. Era în tot ce făceau ei o revoltă şi o disperare sfâşietoare, sentiment care mi s-a transmis şi mie. Acum îl regăseam iar, în scena acestei manifestaţii a tinerilor de la „Democraţia acasă”. Înţelegeam că nu la Ministerul de Externe trebuie ei să picheteze. Ştiam că acolo unde preşedintele, fie şi interimar, a încheiat un târg, nu mai e nimic de făcut. Goma era realmente „pus în genunchi” şi nu vedeam nicio perspectivă pentru revenirea sa în Basarabia.

Apoi a urmat procesul lung şi chinuitor al alegerilor parlamentare anticipate, constituirea clonei politice AIE-2 şi postarea în fruntea Preşedinţiei RM a lui Nicolae Timofti. Mi s-a părut că e o bună oportunitate pentru a readuce în actualitate problema Goma şi am cerut şefului administraţiei prezidenţiale o audienţă la preşedinte. A trecut suficientă vreme într-o aşteptare fără nici un răspuns, apoi în diverse tentative de a afla care e situaţia. Până m-am convins că preşedintele, de fapt, nici nu fusese informat asupra chestiunii. Şeful administraţiei prezidenţiale şi cei cu iniţiativa Comunicatului sus pomenit din spatele său deciseră să-l ţină cât mai departe de problemă. Abia după ce am implicat pe alţi doi consilieri prezidenţiali lucrurile au prins conturul unor perspective. Preşedintele Timofti a căzut de acord că Paul Goma trebuie să revină acasă. Numai că, deşi împuternicirile de care dispune îi permiteau să acorde scriitorului nostru şi membrilor familiei sale cetăţenia moldovenească prin decret prezidenţial ca unor cetăţeni străini, fie şi cu statut de apatrizi, dânsul a optat, cu precauţie, pentru „calea legală”. Mai întâi trebuia să obţină cetăţenia Republicii Moldova Paul Goma prin procedura de repatriere, ca fiind născut în Basarabia, urmând ca mai târziu s-o dobândească şi ceilalţi membri ai familiei prin decret prezidenţial. Ceea ce a urmat poate fi numit un interminabil periplu prin labirinturile zisei „statalităţi” moldave într-o încercare tenace (şi, de foarte multe ori, disperată) de a-l aduce pe Paul Goma la Chişinău. Am fost adesea sfătuit de unii colegi să renunţ. Uneori eram chiar gata să părăsesc lupta. Şi numai gândul la marea singurătate şi la infinitul sacrificiu al pământeanului nostru m-a făcut de fiecare dată să perseverez şi să găsesc soluţia pentru depăşirea impasului. Cunoscând bine specificul RM de ţară liberă cu „barbarii înlăuntrul cetăţii”, am adoptat de la bun început tactica luptei de partizani.

Ne-am înţeles cu Paul Goma să păstrăm o totală discreţie asupra demersurilor mele pe lângă forurile oficiale şi asupra acţiunilor concrete pentru obţinerea cetăţeniei şi pregătirea terenului pentru revenirea sa în Basarabia. În schimb, am iniţiat şi am orchestrat în presa de la Chişinău o campanie intensă de promovare a creaţiei şi a numelui lui Paul Goma, prea puţin cunoscut publicului de la noi. Ideea a fost sprijinită (într-o fază iniţială) de ziarul „Timpul”, apoi de „Jurnal de Chişinău”, prin publicarea mai multor articole critice despre creaţia lui Goma şi a unor editoriale speciale la tema cetăţeniei, urmate de scrisori de susţinere a acestei iniţiative semnate de persoane de la baştina scriitorului. Un succes adevărat l-a constituit seria de emisiuni TV de câte o oră (cinci la număr) cu o publicitate prealabilă masivă, în care, pentru a sugera ideea unei largi implicări naţionale, am avut grijă să participe cât mai multe personalităţi ale vieţii literare din Basarabia. Acţiunea a culminat cu emisiunea de două ore cu genericul „Paul Goma vine acasă”, difuzată la un timp cu o audienţă maximă la 28 iunie 2014. 28 iunie, fireşte, nu a fost o dată aleasă întâmplător, iar această victorie mediatică nu ar fi fost posibilă fără concursul preşedintelui TV Moldova 1, Mircea Surdu.

Din aceeaşi strategie de promovare a operei şi a numelui ilustrului nostru basarabean a făcut parte şi gestul Uniunii Scriitorilor de a-l propune pe Paul Goma la premiul Nobel, iniţiativă susţinută de Academia de Ştiinţe şi de catedrele de literatură de la Universitatea de Stat şi de la UPS „Ion Creangă”. Propunerea a avut un impact puternic mediatic, dar şi de altă natură. Trei ambasadori, după cum mi-a fost dat să aflu mai târziu, şi-au exprimat „îngrijorarea” la Ministerul de Externe în legătură cu această decizie, iar la Preşedinţie şi-au făcut apariţia doi soli din România, scriitori (n-am putut să le aflu numele, din păcate), secondaţi de un „confrate” de la Chişinău, care au atenţionat asupra pericolului de „destabilizare” a situaţiei social-politice pe care ar putea să-l reprezinte eventuala revenire în Republica Moldova a buntuşnicului Goma. Probabil, în urma acestor intervenţii oculte, demersurile mele în privinţa cetăţeniei, într-un moment dat, păreau înfundate iremediabil într-o cazuistică instituţională fără de ieşire. Deşi legislaţia nu prevede acest lucru, pentru a i se acorda cetăţenia lui Paul Goma, s-a insistat ca mai multe ministere şi alte instituţii să-şi dea avizul. SIS-ul, fireşte, s-a eschivat. I-am sugerat într-un mod imperativ funcţionarului de la Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor care se ocupa de dosar să treacă peste această „lacună” şi să trimită actele pentru perfectarea necesară la ambasada noastră din Paris. Aici îl aveam de partea cauzei Goma pe ambasadorul Oleg Serebrian. De la Paris dosarul trebuia să se întoarcă la acelaşi minister. Aici însă lucrurile iar au clacat. Actele s-au pierdut. De la ambasadă fuseseră trimise cu poşta diplomatică rapidă, dar la minister, deşi trecuseră aproape două luni, nu aveau nici o ştire. Exasperat, sătul să umblu căutând dosarul pierdut de la un minister la altul, le-am declarat în mod ultimativ celor de la Ministerul Tehnologiei Informaţiei şi Comunicaţiilor că vin a doua zi la ei cu 500 de studenţi şi luăm cu asalt instituţia. Ştiindu-mă o persoană care se ţine de cuvânt, mai ales când e vorba de manifestări de masă, după amiază am fost anunţat că actele s-au găsit. Pentru a nu mai tolera alte surprize de acest gen, am decis s-o iau înainte şi să anunţ, împreună cu Em. Galaicu-Păun, într-o conferinţă de presă că lui Paul Goma i s-a acordat cetăţenia RM. Peste o săptămână Oleg Serebrian înmâna pământeanului nostru paşaportul moldovenesc. N-am deschis niciodată parantezele; în scurtele mesaje către Paul Goma mă limitam a relata numai micile reuşite. Odată însă, după o scrisoare a Domniei Sale în care am resimţit o mare amărăciune, i-am descris amănunţit peripeţiile mele prin labirinturile birocratice din ziua respectivă. Răspunsul său a fost laconic şi sugestiv: „Ce cursă cu obstacole, domnule!”

O cursă cu obstacole a fost pentru mine orice iniţiativă ce ţinea de Paul Goma. O forţă ocultă neîndurătoare, secondată de o frică meschină autohtonă, de laşităţi egoiste sau de un mercenariat cinic s-a pus mereu de-a curmezişul oricărei încercări de a-l aduce pe exilatul nostru în Ithaca sa natală. Lucrurile au ieşit la iveală în toată hidoşenia lor după ce Uniunea Scriitorilor i-a propus candidatura pentru Premiul Naţional. Ceea ce a urmat nu poate fi calificat altfel decât o interminabilă şi ruşinoasă „înNEGURAre” a lui Paul Goma: intervenţii ale ambasadelor străine, denunţuri publice în stilul cel mai bolşevic, eschivări laşe, inclusiv de la votul final, schimbarea regulamentului comisiei de premiere şi presiuni asupra membrilor ei făcute numai pentru ca scriitorul nostru să nu ia premiul. La toate acestea aş adăuga încă o pagină dezonorantă – dezinteresul cinic al primarului Chişinăului, care nici nu a catadicsit să răspundă demersurilor unor personalităţi marcante pentru a se acorda Centrului de studiere a comunismului în Basarabia şi Bucovina „Paul Goma” un local ce ar fi trebuit să fie şi o casă pentru familia Goma. Nenumăratelor scrisori trimise la Primărie de Centrul „Paul Goma”, de Uniunea Scriitorilor, de Mircea Snegur, Vladimir Beşleagă etc. li s-a răspuns printr-o ofertă umilitoare – un demisol execrabil la marginea oraşului. Intervenţiile pe lângă alte instituţii ale RM, inclusiv una foarte recentă pe lângă una din primele persoane ale politicii moldoveneşti, s-au ciocnit de fiecare dată de o eschivare ambiguă, dincolo de care am sesizat un sentiment de înţelegere/compasiune/aprobare dublat de unul, mai puternic, de prudenţă/frică/oportunism dictat de comandamentele „corectitudinii politice”. Nu numai Goma este un indezirabil. Tot ce are vreo atingere cu el într-un fel sau altul cade sau riscă să cadă sub incidenţa indezirabilului. Insul cu înNEGURArea m-a învinuit de antioccidentalism. Dincolo de orice comentariu este refuzul Preşedintelui Băsescu de a da curs cererii mele, în care îl rugam să intervină în problema unui paşaport românesc pentru doamna Goma ca să poată veni la Chişinău. Deşi demersul respectiv i-a fost înmânat personal şi, cu toate că mai apoi am avut pe marginea subiectului dat discuţii cu doi dintre consilierii săi, rezultatul a fost … tăcerea.

Ithaca îi este interzisă lui Paul Goma. Uitându-mă în urmă şi recapitulând eforturile depuse pe parcursul celor cinci ani pentru readucerea acasă a copilului/bătrânului de la Mana, constat un sentiment amestecat de insatisfacţie şi de tristeţe adâncă, părerea de rău a unui scop neîmplinit şi amărăciunea faţă de nimicnicia morală şi laşitatea atâtor persoane fără coloană vertebrală de la care, pentru revenirea lui Paul Goma acasă, s-ar fi cerut doar un pic de curaj. Pe de altă parte, nu pot să nu remarc apariţia şi afirmarea la baştina scriitorului a unui curent popular pro-Goma tot mai puternic. În ciuda reticenţelor şi a opreliştilor, numele îndărătnic al lui Paul Goma şi opera sa plină de tumulturile unor disecţii necruţătoare, împletindu-se cu simfoniile unei poezii discrete, calde, îşi fac tot mai energic cale printre bolovanii plânşi şi tăcuţi ai Basarabiei, bolovani, care priviţi mai de aproape, nu sunt altceva decât „bieţii basarabeni demult-puşi-pe-burtă” de o istorie ingrată.

 

Surse bibliografice:

  1. Dinu Mihail, Paul Goma sau predica în pustiu, Magna-Princeps, Chişinău, 2010.
  2. http://asm.md/administrator/fisiere/cadru/f105.pdf
  3. http://www.ipn.md/ro/arhiva/33812
  4. http://asm.md/administrator/fisiere/cadru/f105.pdf
  5. http://www.moldova.org/tinerii-de-la-democratia-acasa-lupta-pentru-rezolvarea-definitiva-a-cazului-goma-212983-rom/

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>