Jurnalul lui Alexei Marinat: între faptul brut şi ficţiune

Despre jurnalul lui Alexei Marinat „Eu şi lumea” cititorul află abia în anii ᾽90, când în prim-planul vieţii literare încep să apară jurnalele şi memoriile, care, la noi, nu-şi estompează actualitatea nici chiar după mai bine de două decenii. E un lucru curios că de la Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova (27 august 1991) memorialistica se impune, conjunctural şi abuziv, în prim-planul vieţii literare, pe când, în condiţiile unei  normalităţi elementare, jurnalele şi memoriile ar trebui să ocupe locul ce li se cuvine în „raftul cu himere”. În pofida acestei situaţii oarecum anormale, literatura non-fictivă continuă să prezinte interes din mai multe puncte de vedere: politic, social, istoric, ideologic, cultural, dar şi din punct de vedere al metamorfozelor narative, al evoluţiei mentalităţilor literare. Un ochi grăbit ar putea trece lejer peste consemnările searbăde, lipsite de strălucirea unui limbaj elevat.

Supranumit Soljeniţân basarabean, Alexei Marinat excelează în genul diaristic şi proza documentară. În precuvântarea la suita de povestiri „Pe traseul siberian”, scriitorul mărturiseşte: „Zilnicele intitulate „Eu şi lumea”, sau jurnalele intime, cum le-aş mai spune, au fost concepute încă din tinereţe, pe când eram pe front, dar carnetul în care-mi făceam notiţele şi pe care-l ţineam în buzunarul tunicii mi-a fost confiscat de către căpitanul Mureasov, şeful Serviciului Contraspionaj „SMERŞ” al brigăzii 2 separate de artilerie antitanc, din care făceam parte, fiindu-mi interzis de a face orice fel de notiţe personale, întrucât mă aflam pe linia întâi, şi, adică, puteau să nimerească la inamic. Am fost strict prevenit să încetez, altfel…”

Timp de mai bine de şase decenii, cu mici intermitenţe, fostul deţinut politic meditează asupra unor evenimente şi fenomene, înregistrează experieţine, întâmplări în jurnale intime ale căror secvenţe văd lumina tiparului spre sfârşitul carierei sale de creaţie, odată cu tansparenţa şi „perestrioka” lui Mihail Gorbaciov, în procesul căreia s-a implicat activ Uniunea Scriitorilor, alte uniuni de creaţie. Cu remarcabil curaj se manifestă Marinat, mai cu seamă, în publicistica literară, în care se disting jurnalele intime şi care, de la bun început, nu erau destinate să fie publicate, cândva, ca o „literatură de sertar”, de altfel, o „rara avis” în spaţiul dintre Prut şi Nistru.

Câteva fragmente din jurnalul „Eu şi lumea” apar pentru prima dată în revista „Nistru” (nr. 3, 1988), o mică parte a lor, după anii ‚90. Volumul „Scrieri alese” (1991) include mai multe spicuiri din caietele „Eu şi lumea”, recuperate mult mai târziu, abia după reabilitarea sa politică deplină. Consemnările cuprind o perioadă scurtă de timp (30 decembrie 1946 – 27 mai 1947) de pe timpul aflării sale la universitatea din Chişinău, unde tânărul transnistrean, participant la război şi proaspăt demobilizat, se înscrie la filologie. În scurt timp studentul anului întâi este arestat iar manuscrisele, confiscate.

Din destăinuirile scriitorului aflăm că : „a doua zi am fost arestat de către organele de securitate din Chişinău. Au fost făcute percheziţii în camera unde am trăit la gazdă. Au fost găsite cele 3 caiete ale jurnalelor intime „Eu şi lumea”, au fost pe loc numerotate şi specificate: „Jurnalul nr.1 – conţine 158 pagini scrise, jurnalul nr.2 – 107 pagini, jurnalul nr.3 – 192 pagini” – fapt pe care a trebuit să-l confirm pe loc cu propria semnîtură. După felul cum s-au făcut percheziţiile am înţeles că prganele de securitate ştiau de jurnalele mele. Pe urmă am aflat că au fost şi fotografiate. Mi-au fost restituite toate cele 3 caiete ceva mai târziu după eliberarea din lagăr, abia când am devenit membru al Uniunii Scriitorilor şi am cerut prin mai multe instanţe să mi se restituie, ca fiind pe deplin reabilitat”.

Jurnalul „Eu şi lumea” este opera unui scriitor trecut prin şcoala crâncenă a vieţii şi constituie produsul unor suferinţe enorme. Este dificil să admitem, fie şi pentru un moment, că fragmentele, adevărate „felii de viaţă”, ar purta pecetea unor excepţionale răsturnări de perspectivă. Jurnalul rămâne un model al genului, cel puţin, acesta trebuie lecturat ca o alternativă la experienţele egocentriste, la ficţiunile artistice inventate şi defazate. Însemnările lui Marinat, pe alocuri dezarmant de naive, nu au absolut nimic din auto-iluzionările meschine caracteristice provincialismului vanitos (cum e în cazul unui student „pe vremea rinocerilor”). Marinat nu e interesat de micile adevăruri personale, ci de realităţi cu semnificaţii suprapersonale. În ultimă instanţă, „Eu şi lumea” e o replică lucidă şi curajoasă la politica şi ideologia regimului totalitar: „Profesorul ne citeşte (ne ţine, n.n. – I.S.) lecţia despre politica actuală. Mă toropeşte somnul. Lecţia e pe tema: propunerea delegaţiei sovietice la Organizaţia Naţiunilor Unite, la New-York, despre reducerea totală a armamentelor. E o chestiune delicată. Mă îndoiesc că s-ar putea rezolva repede această problemă (30 decembrie 1946)”.
În acelaşi timp, consideraţiile, alimentate de mentalitatea şi starea de spirit specifică unui „homo sovieticus”, nu sunt totuşi lipsite de devotament patriotic, de atitudini fie critice, fie reflexive la iniţiativele inspirate de regimul de ocupaţie. Note cu asemenea conţinut sunt exemplare pentru felul de a fi, de a privi lumea dintr-o perspectivă egocentristă a unui tânăr născut şi educat în societatea sovietică şi trecut prin „malaxorul stalinist”. Mult mai târziu avea să-şi amintească: „Tatăl meu era contabil, avea gospodărie frumoasă, în timpul NEP-ului a luat în „nadel” 10 hectare, avea cai, boi, vacă şi i s-a propus – pentru că avea casă frumoasă – s-o dea în colhoz; tata a refuzat. În februarie 1930, o „comisie” înarmată ne-a aruncat în drum şi le-a interzis sătenilor să ne primească în casă. Mama mea dreaptă, Catrina Săndulescu, era gravidă cu al cincilea copil şi a născut pe zăpadă. Frate-meu a trăit, dar mama a murit. În ᾽37, l-au ridicat pe tata şi enkavediştii i-au cerut mamei noastre de-a doua să divorţeze de tata, ceea ce ea a refuzat să facă. În ᾽39, tata a fost reabilitat” („M-a salvat fundamentul moral moştenit de la părinţi”. Interviu cu Alexei Marinat realizat de Rodica Mahu, „Jurnal de Chişinău”, 20 mai 2005).

Weltanschauung-ul diaristului cu şcoală pedagogică, trecut prin război, călit în experienţele unui copil de „duşman al poporului”, este, în viaţa studenţească, a unui activist responsabil, dedat, se pare, cu trup şi suflet, sistemului: „La universitate, în mod grabnic, decurg pregătirile pentru serbarea Anului Nou. Rectorul m-a numit responsabil de serata de revelion. Adică, va trebui să răspund de cei care vor bea un pahar în plus. Dar dacă am să vreau să beau şi eu un pahar de vin, cine o să mă păzească pe mine? Cine o să răspundă? (31 decembrie 1946)”.

Ceea ce caracterizează pe diarist este vocaţia sincerităţii, miza pe comportamentul etic corect. În genere, interesul pentru literatura documentară de inspiraţie autobiografică are mai multe explicaţii. În planul confruntării individului cu lumea, faptul real, „realemele” de multe ori surclasează ficţiunea: „M-am trezit o dată la ora 5 dimineaţa, a doua oară – la ora 6. Ne-am îmbrăcat repede şi am ieşit din casă. Afară era un ger de 26 de grade. M-am dus cu Vania la piaţă să vindem porţia de pâine pe care am primit-o ieri. Picioarele ne-au degerat, nu le mai simţeam. De urechi – nici vorbă. Principalul e că am câştigat câte 20 ruble. Iar aceasta înseamnă că avem cu ce trăi 2 zile. La piaţă o pâine costă 130 – 140 ruble. O cutie de ţigări – 10 ruble. Un kilogram de slănină – 200 ruble. Bursa e de 200 ruble. La 21 ianuarie am examen la limba latină. Dacă am să-l susţin, plec acasă… Dar ce mă aşteaptă acasă? Acasă – nici o bucăţică de pâine, nici o lingură de lapte, cât despre grăsime – nici vorbă. Şi totuşi, am să plec. Voi împărtăşi necazurile cu fraţii (4 ianuarie 1947)”.

„Istoria oficială” a sovieticilor nu a recunoscut cauzele obiective ale organizării foametei pe teritoriul „eliberat”. Nimic despre foamea organizată în presa timpului, dar crimele regimului de ocupaţie s-au întipărit în memoria şi literatura populară orală, în destinele şi folclorul deţinuţilor politici. În opoziţie izbitoare cu rezistenţa conştiinţei naţionale româneşti, poeţii timpului semnau ode şi imnuri închinate partidului şi lui Stalin,„tatăl popoarelor”. Puţini dintre scriitori au încercat timid, mult mai târziu, se evoce realităţile atroce ale foamei, apelând la alegorii şi sugestii deduse printre rânduri. Exponenţială pentru transfigurarea artistică a foamei rămâne romanul „Povara bunătăţii noastre” (1963 – 1968) de Ion Druţă.
Alexei Marinat înregistrează materialul brut, conştient sau inconştient, care, pentru scrisul său de mai târziu, va constitui materialul de construcţie al romanului „Urme pe prag”, în care identificăm mai multe „biografeme” sau „realeme”. Revelatorii în acest sens sunt paginile romanului despre Mihail Delasari şi Octavian Panuş, Sanda Panuş şi Serghei Delasari, un subiect reluat în povestirea „Arţarul uscat”, zilnicul ţinut de mama Sandei Panuş etc.

Este adevărat, observaţiile la data înregistrărilor erau, în primul rând, nişte exerciţii de supravieţuire. Un argument în acest sens este adresarea animată către jurnal: „Salutările mele, caiet verde! Tot tu ă salvezi câte odată, pentru că mă laşi să-mi descarc sufletul: toate greutăţile mele ţi le împărtăşesc ţie. Şi, totuşi, nu-ţi pot destăinui esenţialul şi-mi pare rău”. Ciudat lucru, dar şi într-un jurnal intim, un cenzor interior îl atenţionează: „Sunt ochi care pândesc, servind pe înfăţişătorii legii, iar legea limitează drepturile omului şi tare mă tem ca el să nu nimerească pe mâinile mitocanilor şi ale formaliştilor de tot felul” („formalişti” este un termen consacrat în lupta ideologică iniţiată de Jdanov, I. S.).  În continuarea destăinuirii, primele atitudini tranşant disidente: „Deseori mă întreb: am să pot oare să trăiesc uşor pe lumea asta? Dacă aş fi indiferent faţă de tot ce se face în jur, s-ar putea să trăiesc mai uşor, dar atunci ar trebui să nu văd nimic, iar văzând să fiu un nesimţit şi să nu dau nici o atenţie. În lumea aceasta, unde la fiecare colţ de stradă sunt îngropate drepturile omului, demnitatea omenească, unde la fiecare pas sunt încălcate legile, unde se strigă despre legi, dar nu se respectă, unde totul se vinde şi se cumpără, unde sunt batjocorite şi statul, şi legea, este greu să nu strigi: reprezentanţi ai legii, de ce mai purtaţi uniformă?!” (26 martie 1947).

Aceste exerciţii de supravieţuire, dincolo de inocenţele care sare în ochi la fiece pas, denotă atmosfera de groază, de urmărire generală într-un sistem torţionar. Desigur, răbufnirile strangulate ale protestatarului nicidecum nu erau menite nici prietenilor intimi. Unicul confident rămânea jurnalul. Foarte sugestive, exacte şi necruţătoare sunt cugetările despre ipocrizia sistemului: „… orice stat are două ipostaze ale existenţei sale. Una – este faţa, şi alta – dosala. Nu încape nici o îndoială că aşa stau lucrurile. Statul are grijă de faţa sa: şi-o arată, o propagă cu toate mijloacele disponibile – presa, radioul, literatura.

Dar cât de mult se deosebeşte dosala de ceea ce numim faţă! Dosala sunt subsolurile, închisorile, lagărele, activitatea miliţiei, a „NKVD”-ului şi a tuturor organelor de securitate cu anchetările, bătăile, schingiuirile, torturile, celulele, carcerele, omorurile premeditate…” (24 aprilie 1947).

Între multe altele, despre un coleg noteză: „Cu degetele tremurânde, culege fărâmiturile de pâine, se apleacă sub masă şi linge hârtia în care a fost învelit oleacă de magiun. Foamae a pus stăpânire pe toate mişcările şi gesturile lui. Îl văd bine – şede în rândul de dinainte. Suntem la lecţia de filozofie. La recreaţie o să încerce să mă convingă că nu partea materială stă la temelia vieţii, ci ideea, arta, nesfârşita tendinţă spre frumos, iubirea. Vrea numaidecât să mă convingă, cu nesfârşita ei tendinţă spre frumos, e mai puternică decât foametea. Dar de ce se bagă sub masă să lingă hârtia în care-şi învelise magiunul? (5 ianuarie 1947)”.

Treptat, odată cu însăilarea altor naraţiuni, prinde contur un cronotop diaristic „reificat” în serii de fapte brute, de evenimente şi imagini temporale, care se intersectează cu seriile de imagini spaţiale edificând o lume total diferită de idilele şi utopiile realismului socialist, unica metodă de creaţie propagată şi oficializată în literatura sovietică. De remarcat că acest construct spaţial-temporal este organizat în jurul unui eu unic în literatura noastră, cu un acut sentiment al adevărului în confidenţele sale cu lumea şi cu sine însuşi. În acest sens, ilustrative sunt situaţiile, comparaţiile ca modalitate de structurare a textuleţelor, dar şi scenele, rezumatele narative. Chinurile foamei sunt depăşite metodic, cu „ingeniozitate” bine calculată: „Situaţie: mănânc o dată pe zi, la masă – 500 grame de apă chioară în care, conform normei, ar trebui să plutească 20 grame de crupe – dar câte grame plutesc, nimeni nu ştie! – ar trebui supa să conţină 5 grame de grăsime de care mă îndoiesc că sunt prezente: poate doar a cincea parte le sorb şi le gust. Pe lângă toate, combinaţia aceasta de nimicuri mai e şi nesărată! Hojma cer sare de la bucătăreasă! Iar pâine – câte 600 grame pe zi. Ca să nu ne chinuie stomacul la lecţii, mă scol cu Vania la 5 dimineaţa – când tensiunea curentului electric e mai bunicică – şi fierbem la plita electrică un fel de terci, însă răruţ de tot (aceste momente sunt o mare fericire pentru noi, fiindcă nu totdeauna avem crupe). Iar seara ne gândim că totuna avem de dormit şi ne culcăm cu stomacul gol şi cu nădejdea că somnul va birui stomacul… şi ne vom visa la o masă mare, plină cu bucate gustoase, – pâine şi slănină, în primul rând! – unde vom mânca pe săturate… şi-ţi vine să dormi şi să tot dormi, şi să nu te mai trezeşti niciodată (14 ianuarie 1947)”.

Odată cu acestea, primele însemne ale ficţiunii se întrevăd în utilizarea rezumatului narativ, modalitate eficace în ordonarea observaţiilor: „Ieri-dimineaţă am condus-o pe soră-mea la gară. De-acolo m-am întors cu Vanea pe jos. Pe strada centrală am dat de un om care şedea culcat la pământ, în nemişcare. Vania l-a ghiontit, vrând să afle ce-i cu el. Dar era ţeapăn-cremene. Murise de foame. Dar de ce nu era umflat? Noi doar ştim care-s semnele foametei! Acesta a murit, se vede, nevrând să mai aştepte semnele (23 ianuarie 1947)”.

În alte însemnări dăm de probleme sentimentale, raporturi intime, relaţii de dragoste păstrate discret: „Astăzi am aflat că Ea s-a împrietenit cu V.R. La serata de încheiere a semestrului ei au fost împreună. M-a durut. Atât de mult îmi place! Aş vrea tot timpul s-o văd, aş vrea tottimpul să-i aud glasul… Nu cred să se îndrăgostească de el. Dar mai ştii? Dacă încerci să alegi pe unul dintre noi doi, el are mai multe avantaje. S-o luăm de la cap: el poartă o cuşmă frumoasă, eu – un „cartuz” de vară de pânză ieftină; el e îmbrăcat în palton bun, eu umblu în manta militară, găurită; el are câteva costume degală (ce şi le schimbă mai în fiecare zi!), pe când eu port eceeaşi tunică militară, pe care n-am cu ce s-o schimb. El se duce în ospeţie în pantofi cu galoşi, pe care îi lasă în prag, iar eu dau busna în cizme soldăţeşti. De aceea el e mai deştept decât mine. Şi mai frumos. Şi mai dorit. (29 ianuarie 1947)”.

Mizeria existenţială e fără margini şi se face evidentă în toate formele vieţii cotidiene. Obsesia degradării morale îl urmăreşte pretutindeni. Notândându-şi observaţiile, fostul militar, participant la război, din care ţara ieşise învingătoare, vede lucrurile cu ochii unui învins. Instrumentul la care apelează, de regulă, e comparaţia, în care faptul brut e concurat de apetenţa diaristului pentru descrierea perspicace şi detaliul revelator. Iată o încercare de reprezentare a unei scene, am putea afirma, de o anumită semnificaţie arhetipală, în contextul literaturii „obsedantului deceniu”, nelipsită de valoare artistică: „Azi am fost în oraş în apropiere de piaţa Ilie. Femei se duceau la târg cu mâinile goale, veneau de la târg cu coşurile goale. La intrarea în piaţă am fost martor al unei scene. S-au întâlnit doi bărbaţi. Unul din ei – după îmbrăcăminte – trebuia să fi fost un funcţionar de la vreo instituţie înaltă: purta pâsle siberiene, era îmrăcat gros, se vedea că ţine un post bun. Celălalt – în bocanci. Primul avea pe el şi o blană scumpă, în jurul gâtului se încolăcea de două ori un fular călduros, un capăt al căruia cădea pe umărul stâng; pe cap îşi pusese o cuşmă de piele „cu urechi”, având deasupra două lini: una arăta direcţia înainte, iar alta – înapoi. Celălalt era îmbrăcat într-o manta de postav kaki englezesc, dar, fiindcă nu era cusută pe măsura lui, poalele i se târau din urmă ca o coadă lată de oaie. Eram înclinat să cred că e un om nevoiaş, dar nu şi puşlama.

În întâmpinare le venea o femeie de vreo cincizeci de ani, poate că mai tânără, se vedea că viaţa trecuse nemilos peste ea şi a tupilat-o, încât acum puteai să-i dai cu vreo zece ani mai mult. Era greu să înţelegi de unde începe şi unde i se termină îmbrăcămintea, în ce este îmbodolită, pentru că hainele ei, din cap până-n picioare, erau numai aţe. Avea o faţă pământie, aş spune. Şi frigul, şi foamea – ambele nevoi îi apăsau greu chipul. Căuta cu ochii ceva, cerşind de la toţi, dar fără să întindă mâna.
Când băbuţa s-a apropiat de bărbaţi, cel îmbrăcat bine l-a întrebat pe cel în manta:
Cât o să mai umble băbuţa asta aşa?
Omul fără să se gândească mult, i-a răspuns:
Atâta timp cât tu vei umbla cu geanta cu geanta asta de şef în mână!
Primul a mutat geanta în mâna stângă.
Al doilea n-a întârziat să-i comenteze gestul cu ironie:
Crezi că astfel se schimbă ceva în situaţia ei!” (30 ianuarie 1947).

Este dificil să atestăm careva afinităţi cu situaţia şi personajele din nuvela „Grasul şi slabul”, dar modelul lui Cehov e foarte transparent. Marinat mărturiseşte în repetate rânduri că a lecturat pe maestrul îndrăgit chiar şi aflându-se pe front. Oricum, însemnările acestea sunt ceva mai mult decât simple notiţe de jurnal, ele denotă veleităţi de scriitor. De fapt, el nici nu ascunde că a venit la filologie cu intenţii bine definite. În însemnările datate pe 14 februarie 1947 el notează: „Ne-am adunat tinerii scriitori şi poeţi începători la şedinţa cenaclului universităţii. Este prima şedinţă literară a cercului nostru. Vom citi nuvele, povestiri, vom da glas poeziilor. Fiecare a stors din sine tot ce a avut. Fiecare vorbea ca să se evidenţieze din capul locului, să se arate cine-i, fiecare voia să spună ceva nou, în stil nou. Toţi doresc să devină poeţi cu renume, toţi vor să fie scriitori consacraţi… Dorinţa nu e rea, dar să vedem ce putem.

Pare-mi-se, am dat de câţiva care au talent. E posibil, cu vremea, să devină şi scriitori consacraţi. Unul din ei este I.O., chiar din grupa mea, mititel de statură, cu părul cârlionţat, dar tare slăbuţ la trup – cade de pe el mantaua de licean… Cunoaşte bine limba. Şi de ce să n-o cunoască: a învăţat aici, în limba maternă, probabil că îi plăcea literatura încă din şcoală, a citi mult…

Sunt mulţi tipi cărora le place să critice. Avem foarte mulţi critici literari! Cine ştie, poate că ei, în afară de a critica, nu-s în stare să facă nimic altceva?

În literatură trebuie să intri totuşi cu ceva al tău, trebuie să ai o concepţie a ta. E bine să vii ca un oaspete şi să rămâi ca un stăpân. Iar să apari cu mâinile goale şi să aştepţi să-ţi pice ceva pe dinte nu face. Nu strică să ai şi un bagaj de cunoştinţe şi niscaiva experienţă de viaţă. Şi dacă ai ieşit în arenă, trebuie să stai, înfipt ca un stâlp de piatră, să nu te zboare vântul. Oricât de cumplit ar fi el”.

Reflecţiile tânărului aspirant la gloria literară cuprind, în esenţă, un crez, fără a exagera, un ideal pe care nu l-a trădat şi pentru care a îndurat ani grei de detenţie. Este cazul să accentuăm că, mai cu seamă în primul deceniu postbelic, în RSSM politica de deznaţionalizare a luat proporţii dramatice. În lipsa modelelor de literatură română clasică, cenaclistul caută să se limiteze la „corifeii” autohtoni ai realismului socialist, de care se apropie cu destulă înţelegere, dar şi foarte critic. De exemplu, despre o povestire de Ion Canna, el reţine: „Povestirea e bună: fiecare mişcare e fixată, fiecare fir de gunoi, adunat într-o grămăjoară, e arătat în toate amănuntele, se întâlnesc foarte des expresii din popor. Este accesibilă povestirea pentru cititorul de rând, mai ales pentru oamenii de la ţară, dar mă întreb: ce-mi dă ea mie? Nu găsesc în ea nimic ce mi-ar atrage atenţia şim-ar pune să o citesc până la capăt: din primele rânduri ştiu cu ce se va sfârşi. Ar trebui să avem şi noi, tineretul studios, în limba noastră, povestiri mai cu idei. Să nu se creadă că, dacă este vorba de un om simplu – fie el ţeran sau muncitor, nu se poate scrie interesant. Fie eroul şi omsimplu, dar dacă el tinde spre un ideal – devine ideală povestirea. Mai puţin ne interesează exteriorul: pantofii şi colţunii. Vrem să cunoaştem lumea interioară a eroului, sufletul, vrem să ştim ce-i place, de ce s-a săturat şi de ce i s-a făcut dor, spre ce tinde, cu ce nu se poate împăca şi fără ce nu se poate trăi; vrem să urmărim lupta eroului pentru ideal şi vrem să ştim cât mai concret care este idealul lui. Aceasta ne interesează în primul rând” (9 aprilie 1947).

Meditaţiile autocritice vădesc o ardoare mare de a deveni scriitor: „Vreau să mă apuc de toate odată: şi de literatură, şi de istorie, şi de limbă. Îmi vine să lucrez mult asupra limbii. Dacă aş avea condăţii materiale şi învăţători buni, aş pute să fac câte ceva pentru literatură. Dar cine ar putea să mă ajute acum? Poate cândva mă vor susţine, dar deocamdată alunec – după ce am urcat pe o înălţime – şi nici un salvator! Fir-ar să fie de viaţă! Încearcă s-o schimbi pe alta mai bună!” (7 mai 1947). În pofida multiplelor complexele literare care îl copleşesc, veleitarul în ale scrisului are presentimentul că „în imaginţie îmi licăresc nişte personaje, se înnoadă ceva, se înfiripează tema, devine tot mai clară ideea. S-ar putea să încep să scriu, dar, mai întâi să susţin examenele şi colocviile. Până la 1 septembrie 1947 voi izbuti, poate, să scriu măcar câteva capitole. Dar un lucru mă îngrijorează – limba. O lucrare de proporţii cere o cunoaştere profundă a limbii, iar eu limba n-o prea ştiu, şi din cauza asta voi fi nevoit să-mi îngustez aria de interese. Păcat!” (16 mai 1947).

În contextul confruntărilor cu realităţile imediate, Marinat se întreabă: „… cum va fi literatura în comunism? Ştiu că acum statul îl încadrează pe scriitor la înfăptuirea planurilor partidului şi guvernului. Scriitorii nu se simt liberi de a scrie ceea ce vor şi cum vor. Ei se supun politicii statului… De aceea se simt strâmtoraţi, ca şi cum ar fi strânşi în menghină, sunt obligaţi să scrie ce le dictează partidul.
Dar ce-ar fi oare să li se dea scriitorilor libertatea din secolul XIX?” (22 aprilie 1947).

Cele mai multe subiecte sunt centrate pe istoriile despre infernul existenţial al lui 1947. Relatări despre faptele concrete ale vieţii cotidiene par a fi desprinse din filme de groază: „Astăzi mi s-a povestit cum pregătesc oamenii mâncare în satele Moldovei. Dezgroapă mormintele de animale, scot oasele. Le taie în bucăţi mai mici, le macină şi lr fierb cu sare. Felul doi: crupe fierte, făcute din hlujeni de păpuşoi. Taie încălţămintea, opincile, în bucăţi mai mici, şi le fierb. Taie copaci, fac rumeguş şi îl fierb…” (24 martie 1947). O altă consemnare despre o întâmplare înfiorătoare: „Colegul meu de grupă I.O. mi-a povestit că în sat la ei o mamă tânără şi-a mâncat copilul. Primul său copil!”

Ficţiunea şi comentariile sunt neaşteptat de revelatorii: „S-a stins focul marii dragoste dintre mamă şi copil. Milioane de femei ar trebui să se cutremure auzind de această întâmplare. Toate femeile de pe tablourile cred că s-au îngrozit în acea clipă. La ce limită a conştiinţei a ajuns omul în zilele noastre, în ce situaţie este pusă o femeie care merge împotriva instinctului său de mamă? Dar nu ea e canibală. Canibali sunt cei care mănâncă astăzi pâine albă. Canibali sunt cei care mănâncă două feluri de bucate la masă. Sunt canibali cei care au adus-o pe tânăra mamă la starea de a-şi mânca pruncul. Blestemul va cădea asupra lor! Şi judecata se va săvârşi tot asupra lor!” (26 februarie 1947).
Turnat la securitate, este arestat pentru îndrăzneala de a ţine un jurnal intim şi, mai cu seamă, pentru astfel de mărturisiri. Aceste tip de secvenţe fac parte din mult prea săraca noastră „literatură de sertar”.  Desigur, tânărul A. Marinat nici nu gândea, în condiţiile regimului stalinist, că însemnările ar putea vedea lumina tiparului.

În acelaşi interviu cu scriitorul, realizat de Rodica Mahu, A. Marinat mărturiseşte: „… mi-a spus unul dintre cei patru anchetatori ai mei că, adică, am avut de gând să le vând la „Intelligent Service”. Eu nici nu ştiam ce-i asta. Şi-i întreb: pentru ce să le vând? Ca să fie publicate în Occident! Zic, e o idee bună, cum de nu mi-a venit şi mie?!” Dincolo de această ironie amară sesizăm un destin dramatic, care se distinge favorabil şi categoric de biografiile colegilor de breaslă. Trecut prin infernul GULAG-ului, condeierul are conştiinţa că „nici un scriitor – oricât de talentat ar fi – şi nici un fantast n-ar putea să aranjeze lucrurile în felul în care le aranjează viaţa. Am fost arestat ca student. Eram urmărit de un maior Golovcenko, care patrona universitatea. După ce m-au eliberat, am luat cu chirie un apartament în preajma redacţiei „Tinerimii Moldovei” la care eram angajat. Vine într-o zi poştaşul şi întreabă dacă e sau nu acasă dna Golovcenko. Vă imaginaţi că văduva lui stătea acolo! Ajunsese consilier al preşedintelui RDG, Vilhelm Pik… Am rămas trăsnit, şi eu care o învăţam alfabetul deţinuţilor!”

În concluzie, destinul lui Marinat a avut un impact decisiv asupra întregii sale creaţii. Chiar dacă e deficitară sub aspectul limbii literare, „literatura de sertar” a scriitorului prezintă interes în planul sublimării unei biografii exemplare. Mai multe însemnări cu privire la evenimentele şi faptele brute din jurnalul „Eu şi lumea”, unice în literatura noastră, vor sta la temelia celor mai inspirate opere, între care se remarcă nu numai romanul „Urme pe prag”, dar şi povestirile „Damen-vals”, „Prânzul anchetatorului”, „Ziua „X””, „Taina primei nopţi”, „Împăratul Manciuriei”, „Armeanul”, „Amiralul şi poezia”, „Albgardistul” ş.a., la care vom reveni pentru a ilustra metoda de creaţie a lui Alexei Marinat.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>