Lectura socio-istorică a textului literar. Şcoala de la Vincennes

Any literary text is a modality to reflect – in terms of art – social environment. Literary work as a creative product becomes one of the forms of society self-expression. Numerous theorists researched the issue of transforming social movements into art fiction as well as different approaches to this correlation. Social critics as one of the most recent approaches propose to analyze why and how social events are transformed into linguistic ones. The School of Vincennes promotes the conception of social critics and develops methods of „inner reading” in social and historical terms.

Keywords: Vincennes, social environment, self-expression.

 

Opera literară este una din formele de expresie a societăţii. Ea nu poate fi examinată în afara contextului social întrucât «orice creaţie artistică este şi practică socială» [1]. Mai mulţi teoreticieni s-au preocupat de modalităţile prin care fenomenele sociale se materializează în planul ficţiunii şi au încercat să descrie această corelaţie din diverse perspective. Sociocritica îşi propune să analizeze de ce şi felul în care are loc convertirea faptelor sociale în fapte de limbaj, sarcina ei constând în restabilirea legăturii dintre text şi contextul în care este produs.

Chiar dacă a existat ca disciplină ceva mai mult de patru decenii, metodele ei au fost practicate şi mai înainte. Sociocritica este strâns legată de numele lui Claude Duchet şi de studiul său Pour une socio-critique ou variations sur un incipit, publicat în Littérature, nr. 1, 1971. Această perspectivă de interpretare a textului literar ia naştere în plină epocă structuralistă şi formalistă şi în timpul în care se consacrau nume precum Lukács, Lucien Goldmann, Louis Althusser, Jacques Lacan. Investigaţiile efectuate iniţial au urmărit mai mult critica socialităţii, pe când studiile ulterioare au demonstrat că de fapt „prefixul «socio» a eclipsat dimensiunea «critică» sinonimă a judecăţii şi evaluării exclusiv critice” [2].

Conştient de faptul că interpretările sale vor avea de înfruntat un val de critici, Claude Duchet îşi începe studiul cu un avertisment: „Nu este sigur că termenul de sociocritică […] va putea fi spălat de orice ambiguitate.” [3, p.177]. Neînţelegerile se explică prin multitudinea de definiţii care au urmat, articolul generând un adevărat reviriment teoretic cu direcţii şi şcoli, în funcţie de direcţia de cercetare. Astfel distingem:

Şcoala de la Vincennes care optează pentru o lectură socioistorică a textului , avându-şi ca exponenţi pe Claude Duchet, în jurul căruia s-au grupat Isabelle Tournier, Stéphane Vauchon, Patrick Maurus, Xavier Bourdenet, In-Kyoung Kim, Roseline Tremblay, Pierre Barbéris;

Şcoala de la Montpellier, în frunte cu Edmond Cros, care privilegiază studiul lingvistic al textului literar şi pledează şi pentru reabilitarea subiectului cultural;

Şcoala de la Montréal, cu cercetători precum Marc Angenot, Régine Robin, André Belleau, Gilles Marcotte, preocupaţi îndeosebi de condiţia discursului social, de consideraţiile şi tipologia subiectului (subiect anonim, colectiv, …).

Exponenţii Şcolii de la Vincennes concep sociocritica ca pe o „sociologie a literarităţii” [4, p.183] care cercetează confluenţa esteticului cu socialitatea. Textul literar „degajează amprenta socială oricât de disimulată ar fi ea” [1]. Dacă Lucien Goldmann considera analiza sociologică un mijloc de studiere exterior obiectului de studiu al literaturii, Duchet optează pentru o lectură internă a textului, din motiv că discursurile sociale pot fi surprinse doar în interiorul textului.

Noua viziune asupra „lecturii textului” [5, p.6] a dictat revizuirea raportului dintre sociocritică şi istoria literară. Problema istoricităţii a fost îndelung discutată de Noua Critică. Istoria permite ordinarea timpului, dar ordinea timpului nu este percepută doar ca o reflecţie asupra trecutului, ci presupune şi o serie de relaţii dialectice, cu triplă valenţă: timpul obiectului studiat, timpul evenimentului în funcţie de care este studiat şi timpul cercetării însăşi.

Acest curent critic îşi propune „studierea socialităţii literaturii într-o manieră nouă şi originală în raport cu cea a sociologiei, mai mult sau mai puţin marxistă, pe care o succede.” [6, p.237]. Ea poate fi considerată o metodă mediatoare între direcţia sociologiei literaturii şi cea structuralist-formalistă, pe care le depăşeşte. Modul de recuperare a socialităţii poate fi efectuat doar prin dialogul între sociologii literaturii, pe de o parte, structuraliştii şi formaliştii, pe de altă parte. Esenţa problemei constă în „concilierea acestor două perspective sau, mai curând, în reunirea lor, pentru a considera socialul şi literarul deopotrivă, socialitatea şi literaritatea ca un ansamblu.” [7]. Această cooperare este dictată de influenţa acestor curente în epocă. Cu toate acestea, Duchet nu împărtăşeşte întru totul teoriile formaliste care considerau textul un sistem închis, structură pur lingvistică independentă de orice impact exterior. El consideră că textul nu mai poate fi văzut ca un produs strict individual, ci doar în strânsă corelaţie cu mediul social.

Adesea sociocritica este confundată cu sociologia literaturii. Claude Duchet şi Edmond Cros punctează clar diferenţele dintre obiectul de studiu al sociocriticii şi cel al sociologiei. Primul subliniază faptul că „Sociocritica nu este o sociologie a literaturii şi nu are doar literatura ca obiect de cercetare, ci toate ansamblurile sociosemiotice. […]. Obiectivul sociocriticii este studiul socio-istoric a reprezentărilor”. [8, p.7]. În acelaşi timp, Edmond Cros menţionează faptul că „…la o primă vedere, sociologia literaturii şi sociocritica pot crea impresia că se suprapun şi au obiective identice, dar dincolo de aceste suprapuneri aparente se întrevăd preocupări radical opuse” [8, p.7]. Ulterior, constrânşi de aceleaşi confuzii, membrii CRIST-ului (Centrul de cercetări interuniversitare ale sociocriticii textului) elaborează un manifest menit să elucideze statutul sociocriticii, postulând: „Sociocritica nu este o disciplină şi nici o teorie. Ea nu este, cu atât mai mult, o sociologie şi, cu atât mai puţin, o metodă. Ea este o perspectivă.” [9].

Privite sub raport problematic şi epistemologic, sociologia literaturii şi sociocritica se deosebesc radical. Sociocritica nu îşi centrează studiile asupra raporturilor dintre lume şi diversele ei practice literare, asupra formelor de hegemonie culturală, a teoriei creaţiei şi receptării operelor literare, relaţiei cu publicul etc.,â Aceasta îşi are obiectul ei de studiu şi se defineşte în aria unor probleme, precum: conştiinţă posibilă (care asigură valoarea operei cu cât se identifică mai mult cu ea) sau viziunea despre lume (tendinţa scriitorului de a impune propriul său ideal, aspiraţii; universul construit de el pornind de la realitate), interesându-se şi de modurile de gândire, fenomenele de mentalitate colectivă, stereotipuri şi presupoziţii. Acestea implică o corelaţie impusă de literaritate şi agramaticalitate. Literaritatea este un concept datorat formaliştilor. Mai exact, Roman Jakobson considera că „obiectul ştiinţei literare nu este literatura, dar literaritatea, adică ceea ce face dintr-o operă dată o operă literară” [10, p.23] Michael Riffaterre propune şi termenul agramaticalitatea pentru a denumi emoţiile cititorului la întâlnirea cu o regulă de comunicare violată.

În încercarea de a-şi defini obiectul de cercetare, Claude Duchet este pus în situaţia de a explica modul de interacţiune dintre sociocritică şi lingvistică. În timp ce Edmond Cros, care efectuează cercetări în paralel cu Claude Duchet, privilegiază studiul lingvistic al sociocriticii, Claude Duchet nu vede o compatibilitate între aceste două discipline. Distincţia se impune la nivelul referenţialităţii: „lingvistica excludea referentul, pe când sociocritica se dorea o lectură ascunsă, parodiată sau disimulată a referentului”, totodată, „sociocritica […] pleacă de la exterior, de la socialitate, care nu este pertinentă pentru lingvistică care urmăreşte să pună în lumină sistemul limbii.” [11, p.126]. Dar acest fapt nu exclude posibilitatea unui „împrumut” din instrumentarul lingvisticii. Chiar dacă lingvistica propune o abordare diferită, menită să analizeze modul de funcţionare a textului în sine, iar sociocritica este interesată de posibilităţile în care ar forţa textul să depăşească tendinţa lui de închidere, în explorarea socialului ea se străduieşte să rămână mai mult în exterior, preluând diverse practici, precum modul de funcţionare a unui sistem textual la nivelul structurilor textuale, raporturile dintre semnificat/semnificant etc. completând cercetările efectuate în domeniu.

Odată cu ideile inaugurale, care au fost propuse de către Claude Duchet şi, în paralel, de Edmond Cros, au fost instituiţi şi primii termeni care au devenit inerenţi actului hermeneutic din această perspectivă. Valoarea textuală, co-textul, sociograma sunt repere terminologice care vin să faciliteze explicitarea discursului în redarea dimensiunii istorice a scriiturilor literare. Edmond Cros proiectează sociocritica în planul multiaspectualităţii, integrând aici şi contribuţiile structuralismului, ale semiologiei şi psihanalizei. Astfel sociocritica scoate în prim-plan o nouă teorie a subiectului, privilegind studiul lingvistic al textului literar.

Căutând să îi restituie textului socialitatea, sociocritica are ca obiectiv, în opinia lui Claude Duchet, dezvăluirea „implicitului, presupunerilor, nespusului sau negânditului, tăcerilor” [8, p.7]. Ea apare în rezultatul cercetărilor raporturilor dintre societate şi operă, încercând să reprezinte o „poetică a socialităţii, inseparabilă unei lecturi ideologice în specificitatea sa textuală.” [12]. Sociocritica vizează textul şi socialitatea lui, interesându-se de modalităţile de articulare a problemelor sociale şi a intereselor grupului în plan semantic, sintactic şi narativ. În condiţiile în care societatea şi textul sunt două entităţi inseparabile, se încearcă argumentarea prezenţei societăţii în interiorul textului, altfel spus, sociocritica „îşi propune să studieze societatea prin filiera textului.” [6, p.237]. Efectuând acest demers, ea are la bază trei piloni : societatea romanului, sociograma şi ideologia.

Cercetările efectuate de către Duchet propun perceperea sociocriticii ca pe o entitate integratoare. Pentru relevarea globalităţii ei teoreticianul stabileşte două universuri paralele care coexistă: la textul de bază este suplinit sociotextul, având anexate extra-textul (hors-texte) şi co-textul (co-texte). Extratextul constituie un univers de referinţă, care se referă la toate datele de ordin socioistoric ce au precedat opera, diverşi indicii ai realităţii sociale extratextuale, exteriori diegezei. El deţine un rol foarte important în actul lecturii: doar în baza extratextului lectorul îşi poate forma o concepţie proprie asupra textului, fiind un fundament în interpretarea textului. Cotextul se raportează la „tot ce ţine de text şi face corp comun cu el, ce aduce el” [1]. El se referă la acele momente socio-istorice care se nasc odată cu opera şi se materializează în indicii de ordin spaţial, temporal, în codurile culturale, faptele istorice şi sociale, obiceiuri etc. pe care le găsim configurate în text. Cotextul este echivalent la Edmond Cros cu „aparatul translingvistic”, avându-se însă vedere ceea ce „transcrie” şi nu ceea ce „semnifică” [13, p.2].

Dacă extratextul se raportează la acele momente pretextuale care au existat înaintea elaborării operei, cotextul are în vizor condiţiile infiltrate în text din momentul în care el începe să existe. Trei aspecte se impun a fi elucidate în paralel cu aceste straturi anterior menţionate: societatea textului, societatea de referinţă şi extratextul. Societatea textului este exprimată prin structurile, valorile, ierarhiile sociale, ideologiile cu care face parte integrantă. Aceste caracteristici permit deosebirea ei de societatea de referinţă. Societatea romanului face trimitere la o formă de realitate socială extratextuală, ceea ce se referă la conceptul de societate de referinţă. Societatea de referinţă are sarcina de a expune realitatea socială imaginată de scriitor. Realitatea socială ajunge a fi percepută prin prisma trăirilor autorului, infiltrată conştient sau inconştient de către acesta, iar modalitatea în care este formulată exprimă personalitatea sa şi propriile viziuni asupra lumii, deşi acesta nu este un garant aul autenticităţii. Dovadă a coerenţei teoriei şi practicii sociocritice sunt îndeosebi debuturile şi finalurile romanelor. Examinării socio-stilistice este supus titlul, sub-titlurile, modalităţile de introducere a dimensiunii sociale, tipologia numelui etc.

Pentru a demonstra modul de integrare a discursurilor sociale în roman, Claude Duchet recurge la sociogramă percepută ca „un ansamblu vag, instabil, conflictual de reprezentări parţiale, aleatorii, în interacţiune unele cu altele, gravitând în jurul unui centru de asemenea conflictual” [8, p.18], adică nişte imagini eterogene şi disparate, discursuri repetate şi deplasate care converg într-un „nod”. Avem în faţă astfel un fapt social principal, în jurul căruia intervin alte fapte sociale (subordonate), sau sub-teme, în vederea reprezentării unei situaţii tipice. Cel mai frecvent, sociograma apare sub forma unui conflict: mai multe sub-teme negative sunt opuse celor pozitive. Ea permite decodarea operei ca produs al ficţiunii, dezvăluind socialitatea şi literaritatea ei. Acest concept este utilizat de către Duchet pentru a interpreta faptele istorice şi faptele literare. Régine Robin, reprezentantă a Şcolii de la Montréal, consideră sociograma un instrument care serveşte la citirea în mod „diferit” a intenţiilor autorului, care stăpâneşte anumite coduri şi modele socio-culturale infiltrate în text. Pe de altă parte, lectura textului depinde, în egală măsură şi de referinţele socio-culturale ale lectorului, care sunt diferite de ale autorului.

Ideologia este o axă menită să reflecte socialitatea textului literar. Socialitatea este rezultatul experienţei personale sau a trăirilor individuale, dar şi produsul unui grup social care a modelat raportul scriitorului cu ideologia. Ideologia ca sistem de idei şi reprezentări ce domină spiritul individului sau grupului social pune şi ea problemele sale: procesul de funcţionare, prezenţa, traseurile pe care ea le urmează în textul literar, natura discursului. De aceea, este mai eficient a identifica întâi constituentul social al textului pentru a decoda, mai târziu, ideologia, care constituie un fel de amalgam de voci interpuse pentru a se completa.

Pe de altă parte, deşi sociocritica îşi alimentează tezele din studiile marxiştilor, structuraliştilor şi formaliştilor, unele idei sunt contrare acestora. Astfel, Althusser neagă istoricitatea ideologiei: „ideologia nu are istorie, deoarece istoria sa este în afara ei, acolo unde există singura istorie care există, cea a indivizilor concreţi etc.” [14, p.36]. Dar istoricitatea este intrinsecă socialităţii. Negarea istoricităţii ideologiei ar însemna anihilarea teoriei sociologice.

Ideologia îşi justifică existenţa doar prin prezenţa subiectului. Prin procedeul interpelării se produce transformarea individului în subiect, ideologia demonstrându-şi, astfel, funcţionalitatea. Dacă indivizii sunt fiinţe abstracte, subiecţii au o existenţă concretă. Datorită faptului că ea, ideologia, este „o reprezentare a raportului imaginar al indivizilor cu condiţiile lor reale de existenţă” [14, p.38] iau naştere variaţiile religioase, politice, morale etc.

Ideologia generează un proces iluzoriu, ceea ce se întâmplă de fapt în ideologie, pare că se petrece totuşi în afara ei. În acest sens, Althusser emite o ipoteză contradictorie, precum că ideologia nu se iscă în exterior, dar că, în acelaşi timp, ea nu există decât în exterior. Faptul că istoricitatea revine în vizorul teoreticienilor permite explorarea a ceea ce a fost neglijat anterior de către istorici.

Totodată, Claude Duchet consideră că sociocritica ar trebui să propună şi evaluarea condiţiei subiectului, deoarece acordă o importanţă sporită subiectului scriiturii şi nu autorului, „accentul nu este pus pe autor, dar pe subiectul scriiturii” [8, p.6], fapt împărtăşit şi de Edmond Cros. Cu toate acestea, el rămâne reticent în privinţa legăturii dintre discursul literar şi sociocritică, neafiliindu-se teoriei expuse de Marc Angenot, reprezentant al Şcolii de la Montréal. Dacă ar admite această corelaţie, atunci literatura ar deveni un discurs printre altele, iar premisa ar fi contrară ideii precum că literaritatea şi textul scris ar merge mână în mână şi ar contrazice demersurile de factură sociologică. Cu atât mai mult, faptul ar impune schimbarea raporturilor dintre literatură şi lingvistică.

Orice operă literară reprezintă un univers în care se întâlneşte ficţiunea cu realitatea. La limita dintre text şi imaginar se interpun reflecţiile, care condiţionează reabsorbţia socialităţii în text. Ele au scopul, după cum menţionează Edmond Cros, de a „deconstrui, deplasa, reorganiza sau resemantiza diferitele reprezentări ale trăirilor individuale sau colective.” [3] Pentru a analiza modalitatea de transpunere a acestor reflecţii se impune efectuarea unei cercetări interdisciplinare, pentru că şi ele implică o diversitate care se cere a fi urmărită. Rezultatul introducerii unor noi concepte şi schimbării unghiului de vedere al reflecţiilor, sociocritica este supusă unei permanente evaluări şi reconsiderări.

Totodată, reflecţiile constituie produsul aspiraţiilor ideologice şi estetice dar, şi a perioadei istorice care formează socialitatea operei. Reflecţiile de tip discursiv se materializează, respectiv, în planul discursului. În condiţiile în care „viaţa socială este în corelaţie cu literatura înainte de toate prin aspectul său verbal” [3], sociocritica devine o modalitate de disociere a socialităţii textului prin filiera discursivităţii. Reflecţiile instituţionale, în schimb, văd sociologia textului în corelaţie cu factorii extrinseci (de ordin economic, politic, etico-religios etc). Un volum de carte, publicat şi difuzat, trecând prin filiera sociologiei lecturii şi, efectiv, a receptării devine obiect de cercetare a sociocriticii. Reflecţiile instituţionale au sarcina de a extrage sensul sedimentat în text. Ele sunt puse în funcţiune de diversele practici sociale care au miza de a „decupa, ierarhiza şi particulariza relaţia indivizilor cu socialitatea”. [3]

Sociocritica devine obiectul de interes major pentru Claude Duchet pe o perioadă îndelungată. În rezultatul unei munci de peste 15 ani, volumul Un cheminement vagabond reuneşte articolele mai multor cercetători din Québec, America Latină, Coreea de Sud, care expun noi perspective propuse de sociocritică din 1995 încoace.

Teoria pusă în circulaţie de către Claude Duchet şi-a demonstrat ulterior caracterul dezertabil, dezvoltându-se şi diversificându-se. Numeroase articole au fost publicate, au fost organizate colocvii având ca tematică eficienţa pragmatică a acestei perspective. Sociocritica şi-a asumat ca materie de cercetare textul, în speţă – romanul. Ulterior, prin extensie, ea parcurge traseul aplicabilităţii şi asupra altor genuri literare. Cele mai recente studii relevă întrebuinţarea şi în cunoaşterea artei teatrale. Teatrul este considerat a fi „formă socială prin excelenţă” [13, p.3], nu doar pentru că permite reprezentarea imaginarului social, dar şi pentru că se află la confluenţa mai multor discipline: istorie culturală, litere, studii teatrale, etc. O lectură sociocritică a teatrului este propusă de acelaşi Duchet în studiul Théâtre, histoire et politique sous la Restauration, dar constituie un centru de interes şi pentru Bernard Dort şi Annie Ubersfeld.

De asemenea, prin extensie, se vorbeşte despre o sociocritică a traducerii, care este pusă însă de către unii cercetători sub semnul îndoielii. Henri Meschonnic rămâne constant în consideraţiile sale: traducerea este inferioară textului original, iar posibilitatea alterării textului devine inevitabilă în multe cazuri – deci validitatea sociocriticii este, aici, contestabilă. Primatul istoricităţii persistă şi în cazul traducerii. Transferul sociocriticii în câmpul traducerii este totuşi posibilă, întrucât traducerea implică un schimb de socialitate: „Ce se traduce când traducem ? Fără îndoială, socialitatea textului. Ce se practică când traducem ? Un transfer de socialitate.” [15, p.256].

Contradicţiile care apar între Meschonnic şi Duchet au în vedere actul lecturii. Se impune, în acest context, o delimitare, în măsura posibilităţii, între valoarea şi vârsta textuală. O traducere poate fi, mai curând, depăşită, decât proastă sau inadecvată. Lecturile pot varia de la o persoană la alta, de aceea şi traducerile pot obţine o altă formă, în funcţie de persoană şi timpul istoric în care aceasta se efectuează, iar „istoricităţii textului trebuie să îi corespundă istoricitatea traducerii.” [15, p.258]. În orice caz, transferul de socialitate este unul real.

O altă reprezentantă a Şcolii de la Vincennes, Roseline Tremblay, îşi centrează cercetările asupra romancierului fictiv. Ea propune examinarea scriitorului ca personaj fictiv, ca tip literar, de unde şi specificitatea studiilor sale. Totodată, Roseline Tremblay realizează şi o sociogramă a scriitorului. Dat fiind faptul că sociograma este văzută ca un ansamblu conflictual, ea ilustrează o luptă dată între scriitorul-scriitor şi scriitorul-putător de cuvânt. Primul, a cărui reprezentare ideală o constituie poetul, „revendică libertatea absolută a scriiturii şi al doilea, care se aliniază modelului intelectualului, vorbeşte din numele tuturor.” [16]. Sociograma scriitorului este problematică ca şi cea a ţării. Québec-ul este considerat o comunitate lingvistică, o provincie, o minoritate percepută în ultimă instanţă ca o realitate fragmentată care nu îşi poate asuma integritatea întregii ţări. Aceste două sociograme (a scriitorului şi a ţării) se suprapun „înfruntându-se într-o luptă de legitimare între individ – persoana creatorului – şi colectivitatea – familia, cartierul, clasa, naţiunea. Cu certitudine că fiecare scriitor poartă amprenta epocii sale, el devine reprezentarea unei ţări. Preluând atribuţiile autorului, scriitorul e purtătorul mesajului. De aici vine şi intenţia sa de a participa la viaţa socială, pentru a contribui la ameliorarea ei.

Laurence Rosier, în schimb, este preocupată mai mult de coexistenţa dintre sociocritică şi analiza discursului. Realizând un scurt istoric pentru a ilustra persoane, grupuri, noţiuni, ea clarifică convergenţele şi divergenţele apărute, ilustrând, în egală măsură, aportul Şcolii franceze de analiză a discursului, condusă de Michel Pêcheux asupra curentelor sociocritice. Analiza discursului şi sociocritica se află într-o relaţie de interdependenţă, cu toate acestea, analiza discursului are sarcina de a aduce în prim plan „entităţi discursive mai mult sau mai puţin identificabile” [17], pe când sociocritica preferă omogenitatea obiectului său de cercetare şi restrângerea sa doar la examenul asupra textului literar. Ambele sunt preocupate de filozofia istoriei, de teoria subiectului, de o viziune socială şi critică a lumii – istoricizarea, contextualizarea şi socializarea, devenind atribute inerente ale investigării din această perspectivă. Corelaţia dintre ele a fost discutată în cadrul a două colocvii organizate la Toronto cu titlurile: Lectura sociocritică a textului românesc (organizate de G. Falconner şi H. Mitterand) şi Analiza discursului (organizat 2 ani mai târziu, în 1974, de H. Mitterand şi P. Léon). Distincţia dintre ele rezidă, în opinia cercetătoarei franceze în încercarea sociocriticii de a fonda o teorie a literaturii, ambiţie absentă pentru analiza discursului, care se vrea mai mult o «hermeneutică» a discursurilor.”[17]

Alţi teoreticieni au urmărit să ilustreze aplicabilitatea sociocriticii pe opere ale unor scriitori consacraţi. Astfel, Xavier Bourdenet elaborează o teză ce reflectă modul în care se materializează sociocritica în romanul stendhalian – Ô dix-neuvième siècle! Historicité du roman sthendhalien: Armance, Le Rouge et le Noir, Lucien Leuwen. El este preocupat mai mult de raportul instituit între text şi istorie. Filiaţiile socio-istorice dezvăluie în romanul Lucien Leuwen meditaţii instituite la nivelul nomenclaturii vizând organizarea socială. Tipologia meditaţiilor intertextuale se suprapun primelor, evocând diverse informaţii anterioare, actualizate ulterior sub o altă formă.

Examenul sociocritic asupra romanului dat se extinde şi asupra temporalităţii. Cum deducem timpul care este reprezentat în text şi dacă textul poartă amprenta timpului său? Relaţia dintre temporalitate şi opera literară este percepută însă nu ca percepţie a experienţei umane, dar ca istorie. Întrucât Stendhal îşi propune ca romanul să reprezinte o oglindă a realităţii, fiind înfăţişarea veridică a obiceiurilor societăţii actuale, nu vorbim de un timp trecut, dar de unul continuu, etern – imperative pentru orice timp istoric. Începuturile, ca şi în oricare alt roman, permit intrarea în timp, satabilind un anumit raport cu timpul. In-Kyoung Kim a ales, în schimb, ca sistem de referinţă, opera balzaciană, demonstrând aplicabilitatea teoriei sociocritice.

Prefigurarea scriitorului în romanul din Quebec, cât şi modalităţile de conciliere a filiaţiilor literare şi sociale este analizată de Benjamin Mathieu îndeosebi anii între 1919-1945, perioadă de criză a literaturii de aici. Isabelle Tournier a fost ispitită mai mult de noţiunile abstracte şi istoria socială a ideilor, iar Patrick Maurus – de interacţiunea dintre spaţiile culturale.

Sociocritica înscrie deci un spectru larg de viziuni, care încearcă să cuprindă multitudinea de aspecte şi să acopere alte genuri literare. Carenţele acestor postulate rezidă totuşi în faptul că „substituie psihologia individuală a scriitorului sau studiul de factură sociologică prin literatura însăşi.” [7]. În esenţă, ea este o perspectivă aflată în raport de interdisciplinaritate cu mai multe discipline ca: sociologia literaturii, istoria culturală, analiza discursului etc., dar nu o face pentru a se contopi cu ele, ci pentru a-şi împrumuta instrumentarul metodologic necesar definirii obiectului său de studiu. În procesul de lectură socio-istorică a textului: intertextul, interdiscursul, dialogismul, formele discursive devin inerente unui astfel de demers.

 

Referinţe critice:

  1. Symboles et société: vers une inteprétation socio-symbolique du roman

  2. Stéphane Vauchon et Isabelle Tournier, Sociocritique: bibliographie historique,

  3. GREMLIN, Sociocritique, méditations et interdisciplinarité,

  4. http://orbi.ulg.ac.be/bitstream/2268/31822/1/gremlin.pdf

  5. Claude Duchet, La sociocritique dans l’histoire, RHLF, Colloque du Centenaire, 1994

  6. Claude Duchet, Pour une sociocritique ou variations sur un incipit// Littérature, nr 1, 1971, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/litt_0047-4800_1971_num_1_1_2495

  7. Brynja Svane, Claude Duchet (réd): Sociocritique. Nathan-Université, Paris, 1979 //Revue Romane, bind 16 (1981) 1-2, https://tidsskrift.dk/index.php/revue_romane/article/view/11649/22138

  8. Les conditions de productions et d’existence, http://www.sociocritique.com/fr/theorie/sc_theorie1.htm

  9. Pierre Popovic, La sociocritique. Définition, histoire, concepts, voies d’avenir // Pratiques, nr. 151/152, décembre 2011

  10. http://www.site.sociocritique-crist.org/p/manifeste.html

  11. Gheorghe Crăciun, Introducere în teoria literaturii, Cartier, 2003

  12. Amossy Ruth, Entretien avec Claude Duchet, //Littérature, nr. 140, 2005, http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/litt_0047-4800_2005_num_140_4_1916

  13. http://sociocritique.com/fr/

  14. Olivier Bara, Lectures sociocritiques du théâtre //Études Littéraires, 43/3 (2012), http://www.erudit.org/revue/etudlitt/2012/v43/n3/1016844ar.pdf

  15. Louis Althusser, Idéologie et appareils idéologique d’État, Paris 1970

  16. 15. Patrick Maurus, Actualité de la sociocritique, L’Harmattan, Paris 2013

  17. Roseline Tremblay, L’écrivain dans le roman québecois (1960-1995). Esquisse d’une sociogramme, Université Paris-8, nr. 1, 13 mars 99,

  18. http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/litt_0047-4800_1999_num_113_1_1615

  19. Laurence Rosier, Analyse du discours et sociocritique. Quelques points de convergence entre des disciplines hétérogènes

    ,http://www.persee.fr/web/revues/home/prescript/article/litt_0047-4800_2005_num_140_4_1908

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>