Lecturi pe furiş: cazul Dumitru Crudu

 

Abstract
The book “Stealthily views” by Dumitru Crudu contains the metatextual approach in which the author “tells” how he reads literature. The verb “tells” is the right one. The prose writer Dumitru Crudu sees in books of his colleagues of the guild a pretext for the critical narrativity. The metatext in this case, taking the form of some book reviews (presentations), of some small literary essays, is a form to live literature from the “garden” of other writers. The book title “Stealthily views” confirms this statement. Reading books of many authors belonging to different generations, Dumitru Crudu demonstrates that reading does not require generation criteria, but the quality and impact. Thus this book is certainly recommended in the chapter: “how do writers read between them”.
Keywords: metatext, generation, quality, impact.

 

Cartea „Priviri pe furiş” (Bibl. Municipală „B.P. Hasdeu”, Tipografia „Foxtrot”, Chişinău, 2014) pare, în primul rând, să anunţe un manifest al criticului şi eseistului literar Dumitru Crudu. Paginile volumului conţin o scriitură pe care unii o vor considera un corpus de texte critice, alţii le vor declara eseuri literare, care pornesc de la lectura unor cărţi, noi le vom numi metatexte, pentru a evita confuzia şi polemica de multe ori proximă snobismului terminologic departe de ştiinţă şi mult mai apropiat polemicii de cafenea.

Pe lângă faptul că îşi propune să completeze peisajul criticii literare cu unele flash-uri metatextuale ancorate în prezent, autorul are drept scop şi revizitarea trecutului nostru literar sovietic şi cel de dată mai recentă. Dumitru Crudu scoate din anonimat nume (Serafim Belicov), revine la cele consacrate (Grigore Vieru) şi le redescoperă în altă cheie, insistă pe dialogul dintre generaţii, dând la o parte resentimentele de gaşcă şi de generaţie care încă mai domină literele oricărei literaturi. Or, autorul nu îşi propune să o facă pe „celestina” literară între găştile scriitoriceşti, Crudu anunţă sus şi tare necesitatea „revizuirii critice a literaturii scrise până acum” şi nu putem să nu îi dăm dreptate aici.

Place felul aproape jurnalistic al autorului de a-şi întitula aceste texte. Retorismul întrebărilor şi al frazelor de final anunţă o stilistică aparte şi o poetică inedită a discursului metatextual şi a opiniilor netrucate al acestuia. Dar sunt evitate din plin acele simulări de raţionamente şi elaborări de care abundă critica azi. De savurat însă sunt incisivităţile, colţii critici arătaţi, acele momente care incită în mod deosebit, aşa cum sunt şi un atelier de lectură critică, un model de bătălie a cărţilor din minţile noastre. Crudu evită consideraţiile neutre, acele operaţii mărunte aplicate pe text: banala descriptivitate, citarea masivă, narativitatea simplistă şi stilul preţios. Totodată, de remarcat este colocvialitatea acestor cronici, aşa de parcă autorul îţi povesteşte tezele sale critice de la tribuna literaturii, doar că tribuna e scoasă din universitate, academie, muzeu, bibliotecă etc. şi este pusă în mijlocul unui trotuar, de unde criticul îşi perorează ideile ca într-un Hyde Park, abandonând demonstraţiile cu pretenţii ştiinţifice.

O altă dimensiune a acestor pagini este francheţea criticului care la o cotitură a cărţii, public, îşi „toarnă cenuşă în cap” pentru că s-a grăbit să desfiinţeze un autor. În acest sens, cartea este şi un fel de critic performance, un fel de spectacol teatral în care criticul literar iese la rampă în diferite ipostaze, unele răsturnând pe precedentele. Şi aceasta nu poate să nu trădeze talentul, dexteritatea, seriozitatea, experienţa estetică şi acea sensibilitate autentică a literatului pe care o citim aici. Criticul scoate măştile de pe alţii şi de pe sine (a se citi cu juisare „Fracturism şi barbarie”).

Nu poţi să nu constaţi maturitatea analitică şi sintetică a metascriiturii lui Dumitru Crudu, care, chiar dacă nu face paradă de instrumente teoretice, trădează o bună şcoală sau mai bine zis o bună şcolire literară, care presupune şi un umor de bună calitate a absolventului. Personal am fost un voyeur care a tras cu ochiul, pe furiş, la felul în care Dumitru Crudu îi rade şi îi laudă pe scriitori (uneori pe aceeaşi). Savurezi cât de atent este la mijloacele stilistice ale cărţilor şi ale pieselor de teatru care ţintesc aiurea, trecând pe lângă conceptul artistic, dar şi pe lângă contextul sociocultural şi politic al receptorului literar. Caută în cărţi latura ce aspiră să creeze o credibilitate care nu este necesară, adică elaboratul, neautenticul, chiar falsul. Nu exemplificăm, aşa cum considerăm că această cronică va fi citită la modul cel mai firesc şi linear al lecturii şi anume ca un text postlectural, un fel de coadă pe care şopârla oricând o poate abandona, dar de amintit şi-o va aminti mereu…

Am învăţat câte ceva din această carte, iar o carte care te învaţă o poţi considera ca şi a ta. Iar fiindcă este şi a mea, ţin să reamintesc că arta borgesiană este una înaltă, dar totodată şi împotriva oricărei dictaturi şi a oricărui autoritarism (a se vedea „O nouă pledoarie pentru arta angajată”), dar aceasta este deja o altă discuţie care ar putea poate să încapă într-o carte scrisă la patru mâini…

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>