Londra nu este realitate, Londra este un film de ficţiune

ABSTRACT

The text summarizes the author’s impressions from her business trip to London in order to realize a remarkable scientific and literary event. On November 14, 2015 poetry writer Radmila Popovici and the article’s author met representatives of Moldavian diaspora. The conference ”Moldavians in literature. Imagology study” and poetry party were held. The author’s stay in London was also marked by other cultural events such as her visit to Poets’ House, Global theatre, Romanian monastery Saint John Baptizer, some museums etc.

Keywords: London, Moldavian diaspora, imagology, poetry party.

Trei ore de zbor cu avionul companiei Wizz Air pe ruta low-cost Chişinău – Londra şi iată că decorul amorţit în depresie, tulburat uneori de vreun ciobănaş roşu-nvăpăiat, este înlocuit de un cu totul altul: dinamic, tehnicizat, ultramodern. Parcurs pe înserate, drumul de la aeroportul Luton spre Londra ne lansează instant în acest univers „răsturnat”, impresia fiind provocată nu neapărat de faptul că aici se circulă pe stânga. Mulţimea şoselelor alăturare, încrucişate şi giratorii unduiesc atât de ameţitor cu tot cu marcajele lor alb-roşii-fosforiscente şi cu stâlpii de iluminare artificială, încât ne dă peste cap sistemul de coordonate, deplasându-ne orizontul până pe sub bolta cerului, care, la rândul lui, brăzdat de mulţimea de luminiţe sclipitoare ale avioanelor şi elicopterelor, arată ca un oraş electrificat, destul de populat. Pe măsură ce înaintăm, starea în vârtej ni se echilibrează sub influența felului în care lucrurile întâlnite în cale ni se oferă privirii. Rigoarea traficului, inteligența căilor de circulaţie, arhitectura liniştit-pământeacă a caselor cu cel mult două niveluri, lipsa zgomotelor stridente etc. impun o atitudine sobră, numită şi „răceală” englezească. Agitaţia inerentă megalopolisurilor se ascunde sub această distanțare nobilă, susţinută fiind şi de un specific climatic – înnourările şi ploile frecvente. După un asemenea preambul, Londra care ni se deschide de-a lungul celor patru zile trăite în tensiunea vitezei pare a fi decupată dintr-un film de ficţiune.

Cu siguranţă, un început prost al unei intenţii bune nu înseamnă neapărat eşecul întregului demers. Din păcate, ambasadorul Republicii Moldova la Londra şi poetul Iulian Fruntaşu nu a fost la fel de cooperant cum au fost, acum un an, la Paris, domnul ambasador Oleg Serebrian şi domnul consul Eugen Vizir, care ne-au oferit susţinerea şi sediul ambasadei pentru o întâlnire cu diaspora pe temă literară. De data aceasta soluția a venit din partea unor oameni care nu au fost delegaţi de statul nostru să promoveze cultura peste hotare, dar care au făcut-o din proprie dorinţă şi cu o perseverență exemplară. Invitaţia cordială a concetăţenei noastre, stabilite de ani buni la Londra, Corina Bârlădean, a fost suficientă pentru a lăsa deschis proiectul unei călătorii. Întâmplarea ni i-a adus în ajutor și pe fraţii Ion Guțu şi Tatiana Guţu, doi tineri deosebit de frumoși și inteligenți, care şi-au asumat în totalitate misiunea organizării. Având asigurate toate condițiile, eu şi poeta Radmila Popovici am pornit la drum în speranţa că vom descoperi în inima capitalismului grăbit moldoveni receptivi şi dornici de a-şi întrerupe lungul şir de griji şi obligaţii pentru câteva ore de literatură. Spre surprinderea noastră, sala Colegiului Tehnic de pe Cranbrook Hause 61, Cranbrook Road Ilford, Essec IG61 4 PG a fost arhiplină. Chipuri exaltate şi frumoase, palpitând ritmat în tresăriri nostalgice și înseninări optimiste, ne serveau deosebit de încurajator.

De mai mulți ani încerc să import în mediul nostru academic preocupările Imagologiei. În contextul ideii de integrare europeană, dar și al deschiderii hotarelor pentru circulația liberă în spațiile geografice până nu demult interzise, această orientare în cercetare mi se impunea ca fiind necesară. Disciplina a apărut în Franța prin anii ’50 ai secolului trecut în cadrul Literaturii generale și comparate, fondatorii propunându-și cercetarea reprezentărilor străinului în literatură. Obiectul lor de studiu a constituit mai ales notele de călătorie ale unor scriitori în căutarea exoticului şi a alterităţii altor popoare. Curiozitatea mea s-a orientat oarecum invers, ceea ce m-a interesat au fost mai ales textele literare semnate de scriitori străini care au călătorit prin părțile noastre în ultimele două secole și au creat personaje literare care ne reprezintă simbolic. Titlul comunicării mele la Londra a fost „Moldovenii în literatură. Studiu de imagologie”. Am ales să le vorbesc conaționalilor noștri despre cei câțiva autori care ne-au vizitat în ultimii douăzeci de ani și ne-au proiectat alteritatea în texte literare. Portretul nostru văzut din exterior de englezul Tony Hawks în romanul Tenis cu moldoveni, italianul Nicola Baldassare în serialul de reportaje adunate în cele două cărți, Îţi explic eu cei asta Moldova, Un an în Moldova. Jurnalul semiserios al aflării mele în ţara dulcilor coline, canadianul Stephen Heininghan în romanul Provincia pierdută. Aventuri întro familie moldovenească și de nemţoaica Irena Brežná în reportajul său Livezi tăiate. Un reportaj despre Moldova şi Transnistria, însumând calități și mai ales defecte, a stârnit, în mod firesc, reacții diferite. La rândul meu, am ascultat cu mult interes părerile ce au izbucnit în sală îndată ce mi-am încheiat comunicarea în ideea de a confrunta atât atitudinea ascultătorilor mei față de felul în care au fost reflectați de către străini, cât și analizele lor referitoare la motivele care i-au determinat pe occidentali să ne vadă într-un fel anume. Conviețuind ani la rând cu englezii, cunoscându-le modul de viață și prejudecățile, cei din sală – Natalia Catrinescu, Tamara Lența, Maria Cozma, Loreta Stanev, Renata și Valeriu Goncearuc ș.a. – majoritatea fiind intelectuali, foști funcționari, învățători și cercetători la ei acasă, au comentat cu însuflețire reflecțiile lui Tony Hawks. Moldovenii mei au vibrat pe aceeași undă cu scriitorul englez atunci când acesta lăuda bunăvoința și ospitalitatea noastră legendară și au opus rezistență când ne imputa necunoașterea limbii sale.

În cealaltă parte a evenimentului întreg auditoriul a fost cucerit de poezie și de muzică. Pe fundal melodios Radmila Popovici s-a produs cu un recital de poezie din volumele sale pe teme invocând casa părintească, părinții, satul natal, copilăria şi trăirile cotidiene. Efectul poeziei a fost atât de spectaculos încât atmosfera se înfierbânta progresiv, aplauzele se țineau lanț și nimeni nu s-a grăbit să plece acasă fără să-și procure o carte cu autograful autoarei. Finalul a fost incendiar, talentata interpretă Geta Burlacu a cântat pe versurile Radmilei, completându-i astfel profilul creator. Am primit buchete mari de flori, am continuat discuția în grupuri mici. Iscusitul fotograf Ovidiu Șelaru a înregistrat pentru istorie această stare de jubilație colectivă. Cele trei ore au zburat pe neobservate. În față mai aveam trei zile pentru a cutreiera Londra.

Configurasem în prealabil, de acasă un program de vizită a locurilor și edificiilor de interes major pentru a cunoaște, într-un timp scurt, ceea ce oferea turiștilor acest măreț oraș european. La Londra însă ne-am lăsat cu încredere în mâinile prietenilor noștri mai vechi și mai noi, care și-au amânat obligațiile zilnice și ne-au însoțit, ușurându-ne activitatea. În prima zi, gazda noastră, Corina a ținut, mai întâi de toate, să ne facă martore ale unui spectacol dintre cele mai căutate în capitala Marii Britanii. Am alergat pe străduţe înguste, decorate cu tufe mari de trandafiri galbeni înfloriţi la această vreme, pentru a prinde schimbul de gardă de la Palatul Buckingham.

La exact ora 10.00 santinelele în uniforme lungi de iarnă și cu căciuli mițoase din blană de urs încep a se deplasa prin curtea palatului după o coregrafie bine lucrată. Noua componență a gărzii ajunge aici cu un comandament de infanterie şi altul de călăreţi, acompaniați de o fanfară, cu stegari și toboșari în frunte. Peste puțin timp, masiva poartă a palatului se deschide din nou pentru a lăsa să treacă câteva calești roșii de lux cu invitați ai reginei. Steagul flutură semeț pe acoperiș, semn că Majestatea Sa, o persoană mitologică în carne şi oase, e în palat şi își așteaptă deja oaspeții. Toată solemnitatea se desfășoară sub ochii încântați ai turiștilor, mulți la număr, îmbulzindu-se lângă grilaje. Câțiva polițiști călare pe cai negri-lucioşi supraveghează mersul lucrurilor. Un rabin îl întreabă ceva pe poliţistul mai în vârstă, acela se apleacă cu dibăcie pentru a întreţine conversaţia. Radmila înregistrează scena cu aparatul de fotografiat.

Palatul Buckingham este situat în Westminster, o regiune istorică a Londrei cu cele mai multe monumente celebre pe metru pătrat. Traversăm parcul Saint James și descoperim un ansamblu arhitectural de neuitat, alcătuit din câteva edificii din piatră galbenă, construite în stilul neogotic. În față își înalță arcurile catedrala Westminster Abbey, vestită prin faptul că aici s-au produs importante ceremonii din istoria Angliei, de la încoronările, cununiile, până la înmormântările regilor britanici. În peluza din fața abației stau înfipte zeci de mii de cruci mai mari și mai mici, de care sunt lipiți maci roșii de hârtie. Corina ne informează că acestea sunt gesturi simbolice în memoria soldaților englezi căzuți în Primul Război Mondial, foarte răspândite în Anglia. Renunțăm să intrăm în catedrală din cauza prețului biletului de intrare cam pipărat pentru noi și alegem biserica Sf. Margareta din imediata apropiere. Avem noroc pentru că prindem aici un concert cu orgă cu muzică de J.S. Bach și F.J. Haydn și un recital de muzică corală. Dorind să ne integreze, vecina de pe scaunul din față ne oferă câteva foi cu textele cântate. Ne vrăjim de atmosfera liturgică, de frumusețea basoreliefurilor, picturilor și vitraliilor.

Palatul Westminster, edificiul ce găzduiește parlamentul Marii Britanii, ni se înfățișează cu partea lui cea mai extinsă, paralelă cu râul Tamisa, flancat maiestuos din ambele părți de cele două turnuri celebre. Turnul Victoriei, privit de jos în sus, ne copleșește atât prin dimensiunile lui impunătoare, grave, apăsătoare, cât și prin rafinatele elemente arhitecturale exprimând înălțarea. Cele patru turle susțin câte o coroană regală, semnal pentru întreaga lume că ordinea în această țară are la bază tradițiile seculare ale monarhiei. Facem cale inversă și ajungem la celălalt turn, numit în cinstea reginei Elisabeta și supranumit Big Ben. La rândul lui, acest simbol are menirea să reprezinte legendara exactitudine a englezilor. Ca orice turist care se respectă pozăm lângă giganticul ceas cu patru fețe și ne anunțăm cu pozele acestea pe facebook. Aprobările curg șiroaie spre buna noastră dispoziție și dorința arzătoare de a culege cât mai multe impresii.

Pășim pe podul Westminster. Tamisa ne înfiorează cu apele ei reci, tulburi, vijelioase. O navă mică înaintează împotriva sensului de curgere, cu destul efort de vreme ce nu reușește să-și țină corpul pe poziție perpendiculară valurilor. „Nu e locul cel mai agreabil”, observ eu, iar Corina mă anunță că anual zeci de oameni hotărăsc să-și pună capăt zilelor în apele Tamisei anume aici. Suntem martorele unei dezagreabile scene pe pod care ne adaugă fiori. Doi muzicanți stradali, unul îmbrăcat în kilt scoţian/irlandez de culoare verde şi altul în costum obişnuit – giacă şi blugi, se iau la harță, revendicându-și probabil dreptul de a munci într-un loc anume, avantajos. Se înțeleg în curând și mâinile lor revin la ocupația obișnuită. Depășim foarte repede starea şi urmărim cu bucurie minunatele autobuze roșii cu două niveluri și taxiurile în stil retro care traversează podul.

Roata Eye London, cea mai mare din lume la momentul actual, nu are cum să ne lase indiferente, așa că ne grăbim să ajungem la ea. Avem norocul să găsim puțini turiști necertați cu înălțimea și cumpărăm bilete destul de repede. Surprizele se țin lanț. În culoarele care ne duc spre Ochiul Londrei avem posibilitate să pozăm lângă câteva statui din ceară, apoi suntem invitate într-un cinematograf 4D. Timp de zece minute, prindem pescăruși virtuali, ne agățăm de cupolele catedralelor londoneze, artiști ambulanți aruncă cu foc în noi şi, în momentul în care ne obișnuim deja cu șiretlicurile tehnicii 4D, simțim baloane de săpun și zăpadă reală pe față. Animate în bună măsură, urcăm în una din capsulele roatei care ne transferă într-o lume ruptă de pământ la propriu și la figurat. În oul gigantic de sticlă ridicându-se alene, orizontul ni se lărgește, descoperim podurile mai îndepărtate, clădirile înalte cu arhitectură modernistă, înmărmurite în poziții ciudate deasupra blocurilor albe, mai vechi. Încă puțin și vom putea atinge cu mâna mulțimea de avioane și elicoptere de pe cerul Londrei. De sus, capitala ni se oferă din alt unghi, devine un simplu panopticum ilustrativ. În același timp, nimic nu pare mai aventuros decât să te lași purtată de câteva fiare subțiri la înălțimea celor 132 de metri deasupra apelor tulburi ale Tamisei. În coborâre prindem o altă priveliște-unicat, un fel de avanpremieră a asfințitului londonez. Soarele apune grațios în spatele turnului Big Ben, învelindu-i pereţii galbeni într-o eşarfă aurie.

Ne întoarcem pe malul stâng al Tamisei, parcurgând pe jos podul Jubileului de Aur în căutarea Pieței Trafalgar și a Galeriei Naționale. Cei patru lei de bronz de la baza coloanei lui Nelson, amiralul care a comandat flota britanică în bătălia victorioasă de la Trafalgar, nu au nimic împotriva noastră, lăsându-ne să înaintăm spre muzeul de artă. Avem patru ore la dispoziție pentru a face turul sălilor, expunând picturi din secolul al treisprezecelea până în cel de-al nouăsprezecelea. Intrarea este liberă, comandăm audio tour și parcurgem pe rând colecțiile de artă italiană, franceză, spaniolă, flamandă, olandeză și germană. Vocea din căşti ne opreşte îndelung asupra mai multor picturi superbe, executate de Leonardo da Vinci, Masaccio, Botticelli, Raphael, Michelangelo, Hans Holbein the Youger, Titian, Rembrandt, Rubens, Velázques, Monet, Cézane, Renoir sau Vincent van Gogh. Pe final, descoperim cu bucuria unor copii răsfățați, cărora li se oferă cadouri cu nemiluita, tablourile lui Monet, Lacul cu nuferi, și Van Gogh, Vas cu Floarea-Soarelui. Deși obosite, în drumul spre casă mai păstrăm încă acea stare de suspendare a realităţii pe care ţi-o creează întâlnirea cu arta. După ora zece ascultăm știrile despre atentatele de la Paris și ne prăbuşim în infernul realităţii. Este vineri, 18 noiembrie 2015.

A doua zi avem în rezervă câteva ore bune până la evenimentul-cheie, planificat pentru ora 17.00. Plouă și bate un vânt neplăcut. Nu renunțăm însă la program şi mergem la o altă galerie, de această dată de artă modernistă. Tate modern se află pe malul de sud al Tamisei. Ieșim din metrou și traversăm London Bridge. Apa curge de sus, râul vălură sub pod, iar noi suntem determinate să găsim, la sugestia Nataliei Catrinescu, cea mai vizitată galerie de artă din Anglia. În dreapta noastră se vede magnifica cupolă a catedralei St. Paul, în stânga – renumitul Globe Theatre, a cărui arhitectură reproduce localul în care își desfășura activitatea, la vremea lui, Shakespeare. Galeria Tate este găzduită de clădirea unei foste centrale electrice, impunându-se din start prin o cu totul altă viziune. În sala mare a parterului domină betonul, fierul și sticla. Aici sunt expuse și turbinele electrice ale fostei centrale. Sălile de expoziții sunt austere, cu pereții albi, fără niciun fel de decorații, podeaua e din beton nevopsit. Atenția ne este orientată în exclusivitate asupra ciudatelor exponate de artă, realizate după 1900, care ne stârnesc fie zâmbetul, fie stupoarea. Traversăm sălile fără a avea vreun ghid, de aceea fiecare descoperire ne provoacă bucurii enorme, cum ar fi cea suscitată de sculptura lui Brâncuși, intitulată Fish. Privim pe viu picturi ale unor somități reprezentând impresionismul, abstracționismul sau expresionismul ca Monet, Newman și Matisse. Facem poze lângă tablourile lui Pablo Picasso, Bust of a Woman și Marcel Duchamp, Coffee Mill. Nu ignorăm nici posterele cu Marilyn Monroe. Înapoi, spre stația de metro suntem conduse de o escortă gălăgioasă, asemănătoare cu cea a gărzii reginei Elisabeta, mai bine spus, mergem în aceeași direcție cu aceasta. Apoi grupul festiv cu tot cu fanfară glisează undeva în spatele stației dispărând într-o poartă mare de fier.

Seara suntem invitate la o petrecere în stilul anilor ’60 (Vintage Twist the 1960s) pe o proprietate care se află la mai mult de o sută de kilometri de Londra. Mergem cu mașina Corinei, pe drum savurăm prestația carismaticei Geta Burlacu. După „Geta – spectacol!”, cum i-am zis eu la un moment dat, plâng marile scene de teatru. Amfitrioana petrecerii este o concetățeană de-a noastră, Tamara Șchiopu, căsătorită cu un englez pe nume Lain Tolhurst (Tolly îi zic prietenii). Locuind de mulți ani în Marea Britanie, Tamara Șchiopu reușește să rămână cunoscută la noi ca promotoare a mâncării eco prin intermediul cluburilor „Etnogastronomica” și a festivalului anual Bostaniada. Ajungem la fermă cam târzior și ratăm concertul formației englezești de muzică country „Dolly and the Clothespegs”, ne umflăm însă de mândrie când încingem o horă împreună cu englezii, acompaniați de interpretarea Getei Burlacu. Coreografia autohtonilor ne dă de bănuit că ei nu sunt pentru prima dată la o petrecere cu muzică românească.

Duminică ne lăsăm cu bucurie în mâinile Tatianei Guțu şi ale prietenului ei ucrainean care au pentru noi un program foarte atractiv. Dis-de-dimineață ei ne conduc spre The poetry Cafe, un local de pe Betterton Street, vestit prin faptul că aici se adună poeți care își citesc în public textele. Avem neplăcuta surpriză să găsim cafeneaua cu ușile închise, descoperim că e singura zi fără program. Privim prin geam tablourile și candelabrele decorate cu rânduri de litere, citim anunțul cu evenimentele care urmează să se desfășoare de-a lungul săptămânii viitoare. Avizul ne oferă o listă cu nume necunoscute de autori ai unor „new poems”, precum Mike Barlow, Jemma Borg, Harry Clifton, Julia Copus, Greg Delanty, James Hollandev, Katrina Naomi şi alţii.

Programăm navigatorul care ne ghidează printre case şi străduţe nici prea mari şi nici prea mici, mereu interesante, până la Chinatown. Decorul cartierului chinezesc e diferit cu mult faţă de celelalte. Sub felinarele roşii şi oranj, atârnând peste tot de-a lungul străzilor, îşi întind vitrinele cu panouri de publicitate cu ieroglife un şir de prăvălii, cafenele şi restaurante. Ne convingem că mărfurile „made in China” pot avea şi vânzători chinezi. Câteva mici magazine alimentare îşi expun marfa care ne atrage atenţia prin formele şi culorile ciudate. Bucăţi mari de carne afumată de animale şi păsări greu de identificat stau atârnate în cârlige de-asupra câtorva platouri cu fragmente de vietăţi marine, felurit preparate. Continuăm să ne tot minunăm de mâncarea chinezească într-un restaurant, unde încercăm senzaţii gustative în premieră. Punem pe farfurii mari alimente exotice, Tatiana ne avertizează asupra mâncărurilor prea picante. Cartofii iuţii cu coajă, carnea de vită cu sos dulce, specialităţile marine acrişoare, algele crocante cu miere, orezul gătit în mai multe feluri pot fi trecute la capitolul curiozităţi culinare. Obişnuite ni se par doar îngheţata şi fructele.

Ieşim din Chinatown şi păşim pe faimoasa stradă londoneză Piccadilly, plină cu librării (cele mai cunoscute fiind Hatchards şi Waterstone), teatre, cinematografe, magazine și alte zone de agrement. Tot aici se află Academia regală de arte, dar şi luxosul hotel Ritz. Ne despărţim de generoşii noştri însoţitori care se grăbesc să plece la Oxford, unde locuiesc la moment şi ne continuăm expediția. Coborâm la staţia de metrou Piccadilly Circus şi luăm trenul spre muzeul figurilor de ceară, Madame Tussauds, în preajma căruia pozăm. Timpul înclină nemilos spre seară şi decidem să ne îndreptăm cu pași rapizi spre Baker Street. Renumita stradă literaturizată de Sir Arthur Conan Doyle, părintele personajului Sherlock Holmes, nu e prea departe. Găsim casa în care a fost localizat celebrul personaj după numărul mare de oameni cu aparate de fotografiat. De-a lungul străzii sunt mai multe magazine cu suveniruri, cele mai răspândite fiind chipiurile Sherlock. Tot aici se află un magazin în care se vând obiecte legate în exclusivitate de formația Beatles.

A înserat de-a binelea şi, potrivit prietenilor noştri, e momentul oportun pentru a vizita Tower Bridge. Ieşirea din metrou ne lansează sub pereţii cetăţii London Tower, care îşi înalţă impunător istoria seculară. Cu cele două turnuri în stil gotic medieval, Tower Bridge armonizează stilistic cu cetatea din preajmă chiar dacă e construit mult mai târziu. Podul este, în acelaşi timp, mobil şi suspendat. Tras de mecanisme modernizate, la origine hidraulice, podul de jos se ridică şi se desface în două părţi pentru a permite trecerea navelor mari, cel superior este o pasarelă suspendată de cele două turnuri. Cu multe lumini, aceasta construcţie superbă se proiectează magnific pe cerul nocturn, vrăjindu-şi iremediabil spectatorii. Traversând podul, lăsăm în urmă zona istorică şi intrăm în regiunea centrală a oraşului cu cele mai înalte, mai moderne şi mai ingenioase construcţii, găzduind companiile financiare. Aici se află clădirea de forma căştii de motociclist City Hall sau cea în formă de ananas pregătit parcă pentru lansarea în cosmos, numită The Gherkin.

În cea de a treia zi ne orientam lejer, ca nişte amazoane, prin metroul londonez care nu ni se pare cu mult mai sofisticat decât cel parizian. Stațiile de metrou, ca și străzile, sunt vii tablouri sociale cu o imensă diversitate de etnii, culturi şi religii. Sunt foarte mulți indieni, deosebindu-se vestimentar de ceilalți. Oamenii merg pe stradă fără să se privească, fiecare își duce în spate cochilia cu griji și obligații. Dacă însă îi adresezi cuiva o întrebare, te ascultă cu atenție și îți dă explicaţii de rigoare cu multă răbdare. Radmila oprește un cuplu și îl roagă să ne indice cea mai apropiată stație de metrou. Aceștia se oferă să ne conducă, deși stația nu e în imediată apropiere. Impresia de moment că am fi nimerit într-o lume dezumanizată se dizolvă imediat și pentru totdeauna.

Seara de duminică o petrecem la familia Goncearuc, stabilită de ani buni la Londra. Ei au deja propria lor casă construită din temelii, așa cum le stă în fire moldovenilor gospodăroși de pretutindeni. Renata este o fostă colegă de-a noastră de la școala pedagogică din Călărași. Stăm până noaptea târziu de vorbă. Valeriu se dovedește a fi la curent cu tot ce se întâmplă în politica din Republica Moldova, oferindu-ne coerent și credibil propriile interpretări și considerații referitoare la vectorul nostru de viitor. În familie cresc doi copii excelenți, un potențial pe care statul nostru l-a pierdut. Teodora studiază la universitate și este angajată într-un laborator științific. Îi pun întrebări despre felul cum englezii concep cercetarea, îmi răspunde cu înțelepciune și cunoaștere. Alex, mezinul, vorbește engleza cu mai multă siguranță decât limba lui maternă.

În ultima zi a sejurului nostru suntem la discreția Tamarei Lența și a soțului ei, Zaharia. Suntem reperate de ei la stația de metrou, unde ne despărțim de Valeriu Goncearuc. Avem de parcurs calea până în satul Tolleshunt Knights, districtul Maldon, regiunea Essex. Acolo vom vizita o mănăstire ortodoxă unicat, Sf. Ioan Botezătorul, cu călugări și măicuţe de mai multe naţionalităţi, veniţi din Rusia, Grecia, România, dar şi din Occident. Mănăstirea a fost întemeiată în 1959 de către Starețul Sofronie (Saharov), ucenic al Af. Siluan Athonitul, rus de origine, numit şi Starețul Sofronie de la Essex. Curtea obștii include mai multe case, ai căror pereți sunt decorați cu mozaic înfățișând sfinți și inscripții în slavonă și engleză. Pe peretele cel mai mare sunt imprimate figurile enorme ale Maicii Domnului, Isus Cristos, Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Siluan. Gabriela, nepoțica doamnei Lența, o copiliță de numai doi ani, se cere în brațe pentru a o atinge pe Maica Domnului. Ea mângâie cu drag desenul, ciripind în română: „Mama, Mama”.

Suntem invitați de maici să luăm masa împreună. Ne mirăm, dar acceptăm cu plăcere. În trapeza cu pereţii pictaţi cu scene din vieţile sfinţilor asistăm la rugăciunea Sf. Siluan care se rostește în engleză, apoi suntem trecuți într-o sală unde luăm locul la o masă plină cu bucate de sec. Mâncăm cu pietate fasole fierte, pireu de cartofi, varză înăbușită și salată cu roșii. Avem pâine din plin și de mai multe feluri, cu semințe de Floarea Soarelui și susan. La disert ne-a fost servită o farfurie mare cu mere culese din livada din apropiere. Apoi o măicuță ne conduce în biserică, ne povestește în engleză câte ceva despre istoria mănăstirii. Pe drum întâlnim un călugăr care ne vorbește în limba rusă. Căutând pe internet informaţii despre această mănăstire, aflu că aici a locuit o perioadă de timp fiul filosofului Constantin Noica, Părintele Rafail Noica.

Parcurgem cu maşina cam o jumătate de kilometru pentru a vedea o altă biserică, care ar aparţine, potrivit informaţiilor de pe internet, aceleiaşi obşti. Peisajul care ni se înfăţişează ne lasă fără grai, creându-ne impresia glisării într-un timp mitic. În mijlocul unui câmp verde, departe de localităţile umane stă să se ruineze o biserică înconjurată de pietrele haotice, căzute pe-o rână şi îmbrăcate în muşchi verzi, ale unui cimitir. Construcţia, destul de mare cu pereţi văruiţi şi acoperiş din olane roşii peste care se înalţă o cruce, este după toate însemnele foarte veche. Băgăm de seamă că are pe dreapta un pridvor din lemn mâncat de timp, care pare a fi o intrare. Curiozitatea ne mână într-acolo. Spre surprinderea noastră, uşa mare, arcuită, din lemn prins în ramă metalică e deschisă. Deşi suntem sigure că am dat de un edificiu părăsit, descoperim înăuntru o măicuţă care stropeşte podeaua din rogojină păioasă cu o soluţie împotriva mucegaiului. „Autumn effects”, se justifică măicuţa. Biserica are altar, câteva icoane imprimate pe foi A4, lipite de peretele despărţitor. Acoperişul aşezat direct pe nişte grinzi transversale din lemn înnegrit de vremi ţine în loc de cupolă. Măicuţa ne confirmă că avem în faţă o biserică ortodoxă foarte veche în care se fac rugăciuni cu regularitate. Inscripţiile de pe pietrele funerare datează cu începutul secolului al XIX-lea.

Programul prietenilor noştri nu se încheie aici, partea a doua a zilei este foarte promiţătoare. Mergem cu veselie spre locul în care Tamisa se revarsă în Marea Nordului, nu departe de localitatea Southend-on-Sea. Aici se produce fascinantul fenomen natural, despre care am auzit doar la lecţiile de geografie – mareea. Prindem momentul fluxului, când bazinul este plin cu apă. La vreo sută de metri de noi în larg pluteşte o navă mică, încercăm să ne imaginăm cum aceasta rămâne neputincioasă pe fundul bazinului în momentul în care apa se retrage. Vântul bate cu putere și ne minunăm de copiii care se joacă pe ţărm îmbrăcaţi sumar în timp ce noi, învelite în paltoane, tremurăm de frig. Doamna Lenţa ne invită la adăpostul muzeului de peşti. Intrăm într-un tunel care ne poartă dintr-o încăpere în alta cu zeci de acvarii mai mari şi mai mici, închise sub nişe sau descoperite, în care plutesc tot felul de soiuri de corali, scoici şi peşti din Oceanul Atlantic, de la căluţi minusculi, până la pui de rechin şi pisici de mare gigantice. Încheiem ziua acasă la prietenii noştri. Ne convingem de faptul că doamna Lenţa nu este doar o învăţătoare excelentă cu un limbaj volubil şi cu talent de povestitoare, dar şi o bucătăreasă perfectă. Mâncăm „feliurite feliuri” (vorba exotică a doamnei) de mâncăruri copioase. La plecare ni se pune „la plic” o torta gigantică cu frişcă şi căpşune, rămasă neatinsă pe masă, pe care o ducem cu metroul şi cu trenul, de la un capăt la altul al Londrei, ca pe un trofeu al călătoriei noastre reuşite.

Dimineaţă admirăm din nou şofajul artistic al Corinei care ne duce la aeroport. La despărţire, Londra ne mai plouă odată cu abundenţă, ceea ce nu constituie o piedică pentru aviatorii maghiari care desprind cu uşurinţă aeronava de pământ. Suntem oameni fericiţi, vorba moldovenilor noştri occidentalizaţi, pentru că ne întoarcem acasă. Fericite şi pentru că am avut norocul să-i întâlnim pe ei, pe cei care ne-au vrăjit şederea la Londra.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>