Lumea totalitară şi criza identitară în romanul lui Vladimir Beşleagă

The present article analyzes the phenomenon of totalitarianism reflected in Vladimir Besleaga’s novels. The writer transfigures in the text the ideological conflict between the members of the society who endured a politically organized disarrangement. In a general view, the protagonists of Besleaga’s novels are obfuscated by the avatars of the totalitarian pseudo-reality, enforced values, fabricated truth and erroneous perceptions of life. The world of violence, inhumanity, the defective family and community relations cause the heroes’ identity crisis whose meaning is expanded to the identity problems of the whole Bessarabian nation. The totalitarian world’s vestiges encoded in the novels’ texture can be revealed by means of intercepting the dialogue of politic, historic, philosophical, existential conceptions and ideologies reverberated in the characters’ voices.

Keywords: identity, voice, totalitarian deflexion, totalitarian world, ideology, dialogue, resistance.

Vladimir Beşleagă, în romanele sale, transfigurează artistic o serie de probleme stringente pentru societatea totalitară, pe care exegeza noastră nu le-a observat sau s-a făcut că nu le observă. Dacă Zbor frânt (1966) a înşelat vigilenţa cenzurii, apoi cel de al doilea roman, în ordinea redactării, Viaţa şi moartea nefericitului Filimon sau anevoioasa cale a cunoaşterii de sine, a avut o istorie aparte, zăcând în „sertarul scriitorului” mai bine de 17 ani.

Primul roman al lui Beşleagă schiţează intuitiv, uşor indecis, la nivel de latenţe ale simbolisticii, imaginea unei lumi în dezagregare, cu un protagonist în căutarea esenţei identitare. Pe de o parte, Isai subzistă într-o societate aflată la limita confuziilor între adevăr şi falsitate, între oameni şi mecanisme, între valori şi nonvalori, societate care tinde să-l aproprieze. Pe de altă parte, această lume creează toate condiţiile ca familia lui să se destrame. Criza de relaţii în familie se amplifică într-o gravă criză de identitate.
Integritatea neamului este idealul existenţial al bunelului, ideal pe care l-a protejat cu mari sacrificii. Dispariţia fiului său, „fără veste şi fără nicio vină” (ridicat de regim pentru că a comunicat cu sora sa de pe celălalt mal, prin cântece), a fost una din cele mai dureroase experienţe: „A lepădat oile şi s-a dus în sat, din sat la târg unde ştia că poate să deie de urma lui fecioru-său, când a ajuns la un nacealnic, i-a zis să-i spuie pentru ce l-au luat, că era om cinstit şi harnic, iar acela, nacealnicul, s-a uitat la dânsul chiorâş: «Moşule! Vrei să rămâi fără babă?». Bunelul a întrebat iar pentru ce l-au furat pe feciorul lui şi acela a rânjit: «Ţi s-au urât zilele?». Bunelul a zis: «Luaţi-mă pe mine şi lui daţi-i drumul». Acela a zis: «Ce ne trebuie aşa rablă bătrână?» Pe urmă a adăugat: «Dar n-ar strica… că ştim noi pe cine ai dincolo. Marş de aici!»” (p. 41) Dialogul bunelului cu oficialul oglindeşte întreaga gamă de relaţii şi realităţi totalitare. Cuvintele nacealnic şi l-au furat, evidenţiate cu italice, sunt cuvinte bivoce. În interiorul acestora răsună ecourile tuturor celor care au avut de a face cu „nacealnicii” violenţei, fiind nedreptăţiţi, chinuiţi, deportaţi.

Conştient de pericolul în care se află neamul lui, bunelul transmite urmaşilor convingerile sale, sub formă de pilde, proverbe sau simple (dar preţioase) constatări: „casa fără gard e ca şi omul gol – nicio apărare, nici o faţă, nici o nădejde că nu vine altul s-o dărâme de tot” (p. 33). Însă deseori el este contrazis: „Măi gospodare, eu, când mi-am adus nevastă acasă, pe mamă-ta asta a ta, întâi şi întâi gard mi-am făcut, da tu văd că nici să-l dregi pe cel vechi n-ai de gând”. „Tată-hăi, dacă mă tem că şi aşa cum este, l-om strica. Aşa se aude: să nu fie niciun gard în sat.” (p. 110) În vocea fiului transpare ideologia străină, opusă celei strămoşeşti, pericolul căreia generaţia nouă nu-l înţelege.
Dintre nepoţi, Isai este cel care moşteneşte calităţile bunelului şi simte aceeaşi obligaţie morală de a restabili integritatea familiei. Nistrul devine un hotar simbolic, pe care îl trece fără să ezite, fiind sigur că Ile este pe celălalt mal. Aflat în mijlocul operaţiunilor militare, el nu se detaşează nici o clipă de scopul lui, ci opune rezistenţă, consumându-şi intens resursele interioare. În mijlocul războiului, Isai e supus agresiunii fizice, brutalizat şi batjocorit pe ambele maluri. Este încercat de diferite ispite: de a se duce cu ofiţerul german, care-l asigură că-l iubeşte ca pe propriul fiu şi îi dă o tunică nemţească, sau de a se supune cerinţelor căpitanului rus, care îl mângâie pe cap, îl laudă şi îi dă o pilotcă rusească. Ambii îi promit un viitor strălucit, încercând să-l corupă cu orice preţ.

Povestirea bunelului despre „neamţul rusesc” (p. 60) indică subtextual echivalenţa soldaţior de pe cele două maluri, prezentând lumea acestora sub cel mai defavorabil aspect. „Neamţul rusesc” este o fiinţă depravată, care nu are nimic sfânt. El dă cu picioarele în valorile spirituale şi materiale ale oamenilor pe care-i cotropeşte şi tinde să-i convertească scopului său „măreţ”. Aşa procedează, de fapt, toţi soldaţii. În opoziţie cu proza timpului, în romanul Zbor frânt nu se impune cultul militarilor sovietici, ba din contra, aceştia apar la fel de demni de dispreţ ca şi nemţii: „Domnul ofiţer zicea că-s feciorul lui, iar tovarăşul căpitan zicea că-s feciorul lui. Dar să nu crezi, fiule, că aş fi vrut să mă rup în două şi să fiu o jumătate a unuia, o jumătate a altuia, nu! Vroiam să scap, să-l găsesc pe fratele meu…” (p. 171). Ofiţerul german şi căpitanul rus sunt nişte roboţi care-şi exercită funcţiile prin linguşire şi minciună şi care-l fac pe Isai să înveţe a sesiza perfiditatea, falsitatea.

Isai intuieşte jocul măştilor în care este implicat, astfel că îl percepe pe ofiţerul german în moduri opuse de fiecare dată când dialoghează cu el: 1. ca pe un străin duşmănos: „..lui Isai îi pare că vede cuvintele umplând masa, ridicându-se, umplând căsuţa toată, umplându-i urechile, ochii, le vede cuvintele acelea acoperindu-l, dar nu le înţelege, le ascultă dar nu le poate pricepe, că-s cuvinte străine, nepătrunse, colţuroase…” (p. 82); 2. ca pe o persoană familiară: „Cuvintele trec din gura domnului ofiţer în cea a soldatului care stă drepţi şi, fără a zăbovi o clipă în gura lui, se revarsă asupra lui Isai. Isai le prinde, le soarbe pe toate şi să vezi, de la o vreme i se pare că nu mai este război pe lume, n-a încăput nici într-o belea, stă în bancă la şcoală şi ascultă ce povesteşte învăţătorul.” (p. 88); 3. ca pe un mort: „Simte că începe să se înăduşe… ridică mâinile… apucă cu mâinile lui de mâinile domnului ofiţer… mâinile domnului ofiţer sunt reci ca de mort… vrea să le desprindă de gât… domnul ofiţer îi rânjeşte în faţă… dinţii lui mari, albi… nespus de albi… parcă-s de mort.” (p. 202) Isai nu se pierde în spectacolul aparenţelor. Ipostazele antitetice ale chipului ofiţerului în percepţia lui reprezintă procesul dezumanizării, al pierderii însuşirilor umane. Ideologia creatoare de monştri nu-l va putea apropria.

Chipurile caricaturale şi comportamentul inuman al militarilor de pe ambele maluri stârnesc oroare. Soldaţii sunt marionete jalnice, dar care pângăresc cu satisfacţie diabolică totul în jur; Timoşa este un laş; Uzbecul, Calul, Mutul din ştabul rusesc, Ochelărosul şi Bărbosul din armata germană sunt nişte bestii care îl terorizeză fără milă pe Isai. Priviţi cu ochii copilului, ofiţerul, căpitanul şi toţi subalternii lor, alcătuiesc lumea absurdă a războiului.

În acest mediu reprimator Isai devine dezorientat. Conştiinţa lui confruntă diferite viziuni asupra realităţii: „o să-l ieie chiar acum, o să-l bage într-o maşină, o să-l încarce într-un vagon şi o să-l ducă departe de pământuri, printre oameni necunoscuţi, străini, răi şi nu-şi va mai vedea niciodată satul, pe mama, pe bunelul… şi adică, de ce nu s-ar duce? O să vadă lumea, poate chiar ajunge general?” (p. 198). Frica de „străini”, percepuţi ca fiind „răi” şi despărţirea dureroasă de neam, copilul o contrapune unor convingeri străine. Ideea bunelului de unitate a familiei, a patriei, este contrazisă de ideea universală patria ubi bene, pe care alţii i-o infiltrează cu fermitate.

În conştiinţa lui Isai se manifestă mereu un altul real sau imaginat, cineva care îl abate de la moralitate, de la scop, de la idealul lui. El opune voinţa şi scopul lui, voinţei şi scopului altuia: „Ducă-se-n drumul lui şi pe mine lase-mă într-al meu. Mă duc să-mi caut fratele, pe tine, Ile… Iar tu, dacă ai chef de război, du-te la război, şi pe mine lasă-mă în pace…”. Acest „tu” indefinit, în faţa căruia Isai rezistă, evidenţiază dualitatea contradictorie a sinelui său, care generează lupta interioară.

Efectele deviantului totalitar se accentuiază cel mai mult în opoziţia dintre Isai şi „fratele” lui. Ile pune mai presus bunăstarea materială decât valorile spirituale în care crede Isai. El devine „produsul noului sistem, cuminte, bine educat în spiritul colectivităţii gregare, beneficiază de statul unui om de încredere, faţă de care, se pare, oficialităţile nu au bănuieli şi pentru care sentimentul de neam e uşor denaturat.” [1, p. 31] El provoacă situaţiile dificile în care se pomeneşte „fratele” lui şi influenţează negativ opiniile celor din jur; apoi îl învinovăţeşte de soarta-i nenorocită. Sătenii îl râd şi îl disconsideră. Chiar şi soţia nu mai este de partea lui. Modul de viaţă al lui Ile reprezintă un contrast pentru zbuciumul existenţial al lui Isai. Criza de identitate a lui Isai este provocată de criza relaţiei lui cu Ile.

Relaţia dialogală Isai-Ile suferă o schimbare radicală: de la EU-TU (la început Ile este pentru Isai un alter-ego cu care tinde să se identifice) la EU-EL (în final Isai încearcă să se identifice prin negarea lui Ile). Criza de identitate a protagonistului constă în transformarea raportului de tuitate în raport de alteritate, mai exact, în procesul de înstrăinare de frate, de sine. Astfel, păţania lui Isai reprezintă istoria deplorabilă a unui individ covârşit de sentimentul alienării, de încercările zadarnice de identificare a sinelui pierdut în lupta pentru ideal. Iar la un nivel hermeneutic mai profund, „Zbor frânt constituie expresia unei reluări sisifice de recuperare imaginară a identităţii unui popor pe cale de a se pierde.” [2, p. 253]

Teroarea celor două nopţi retrăite de Isai, zbaterile sale în vortexul lumii totalitare are efecte mult mai ample în cel de-al doilea roman al lui Beşleagă, cu titlul iniţial Noaptea a treia. Mecanismul de simbolizare şi metaforizare, procedeele generatoare de fragmentarism codifică în substanţa textului amănuntele unei existenţe mutilate. Această formulă estetică provine din apetenţa prozatorului pentru conceperea literaturii ca mod de viaţă. Nu întâmplător, exegeza îi recunoaşte lui V. Beşleagă meritul de a fi „primul scriitor basarabean care pune problema deviantului totalitarist autohton în cadrul unei problematici ontologice” [3, p. 19]. Sub un alt aspect, poemul tragic ilustrează aşa-numitul „fenomen underground”, condiţionat de „atitudinea lucidă a intelectualului în faţa Puterii” [4, p. 76].

Protagonistul romanului este o victimă răvăşită a regimului de conducere, care îl supune unor experimente diabolice pentru a-şi aduce în realitate utopia ideologică. Consecinţele sunt cu atât mai urâte, cu cât Filimon nu se supune totalmente unui atare exerciţiu. El îşi conştientizează infirmitatea („nervul rupt”) şi înterprinde un proces interior de stabilire a cauzalităţii. „De aici tragedia lui Filimon, deviantul autohton supus unui regim brutal de amnezie forţată, cel care însă vrea (şi în pragul morţii reuşeşte) să înnoade firele rupte ale destinului său fracturat printr-un act suprem de conştiinţă de sine.” [3, p. 20].

Defectul lui Filimon, pe care i-l identifică studentul exmatriculat, ţine de arheologia spiritului său: „Măi, tu nici numele cel drept nu ţi-l ştii, nici pe mamă-ta cea adevărată… tu niciodată n-ai să fii om întreg. – de ce n-am să fiu? – pentru că ţi-e rupt nervul axal! – rupt…” (p. 317) Nervul axal este simbolul identităţii şi al integrităţii spirituale. Iată cauza obsedantelor întrebări cine sunt? de ce am venit pe lume? pentru ce? cine m-a adus pe lume?, care îl fac să conştientizeze că a deviat, că a fost minţit, dezumanizat. Punând la îndoială realitatea pe care tatăl lui i-o impune drept „adevăr absolut”, Filimon va distinge identitatea sa adevărată de anamorfoza acesteia.

Deviantul totalitar reprezintă o interioritate dezintegrată. Procesul dedublării lui Filimon este expus într-un dialog de autoidentificare: „dar cine eşti tu? – eu sunt tu! –hm, tu eşti eu… dacă-i aşa, tot ce ştiu eu, ştii şi tu! De ce dar ai spus că ştiu ce-am făcut, dacă eu nu ştiu… – nu ştiu… – nu ştiu… m-am încâlcit…” (p. 309) În dialogul dintre Eu şi un Alter-ego subconştient, aceştia recunosc că-s acelaşi om, dar nu se pot reintegra. Cel exteriorizat din subconştient cunoaşte lucruri pe care nu le conştientiează eul de suprafaţă, de aceea, încercările de a se recontopi eşuează, Filimon simţindu-se un „monstru cu două capete”. El este cel care susţine şi, în acelaşi timp, cel care încalcă anumite valori.

În plină căutare de sine, conştiinţa lui Filimon recontituie toate cazurile de violenţă la care a asistat sau a participat: când a văzut cum un ţăran îşi omora în bătăi soţia şi fiul şi n-a interprins nimic („nu s-a arătat bărbat” (p. 338)), când a participat la un furt, când a fost bătut de tatăl lui, când însuşi a cedat sistemului agresiunii, adoptând violenţa ca metodă de rezolvare a problemelor. Invidia şi egoismul l-au făcut să-şi omoare colegul de lucru şi să-i „fure” soţia şi fiica: „am simţit atunci nu numai invidie, ci şi ură: atâta fericire pentru un om şi nimic pentru altul!”(p. 370). Filimon constată la un moment dat: „De la palma aceea au început toate!”(p. 334) Conştientizarea comiterii faptelor reprobabile îl va duce spre calea salvării.

Existenţa lui Filimon în mijlocul lumii totalitate este o permanentă hărţuire. Conştiinţa lui proiectează un şir de evenimente fictive, hiperbolice, fabuloase, asemănătoare unui delir oniric, în substanţa cărora este încifrată zbaterea în plasa ideologică a totalitarismului. Iată, de exemplu, cum sunt repercutate în interiorul lui Filimon, pe de o parte, lipsa de libertate, pe de altă parte, pericolul de a fi înghiţit de regimul atotştiutor şi atotputernic:

„Le strigă: vă ştiu eu! Vreţi să-mi legaţi mâinile, pe dracu! Eu am aripi.

Deodată vede jos figura masivă, impunătoare a lui Nichifor Fătu, care stă cu un picior în pragul gării, cu altul – tocmai în sat, şi-i strigă:

„am scăpat din mâinile dumitaaale!”

Nichifor Fătu ridică ochii în sus şi-i zise calm:

„ai scăpat? tu n-ai scăpare!”

„ hi-hi-hi! În vecii vecilor, amin! N-ai să fugi! am avut noi grijă! hi-hi-hi, noi şi gândurile ce abia ai prins a le gândi că ţi le ştim…”

„Prostule, credeai c-ai să zbori cum ai să vrei? Nu se poate! Nu-i voie!

„De ce? De ce nu-i voie?”

„Taci, mai rău dacă întrebi!” (p.301)

Filimon este nedumerit şi neputiincios în faţa dogmaticului Fătu, care apare ca un monstru gigant, ce l-a legat de-un picior şi-l trage din mijlocul cerului în adâncul pământului, în gura neagră a „Muntelui-de-Piatră”.

Multe situaţii scot în evidenţă regulile dogmatice ale lumii totalitare, cărora Filimon nu vrea să se supună. Spre exemplu, tendinţa oficialităţilor de a penetra în spaţiul intim şi de a supune cu forţa persoanele la anumite activităţi: „Hei, tovarăşe Filimon, la muncă, la muncă! Auzi? Mă cheamă, nu mă duc, azi am sărbătoare, azi nu lucrez… La muncă, auzi, care eşti înăuntru? Nu mai lucrez la voi, mi-e lehamite, nu mai ridic o piatră! – aşa? Atunci scrie hârtie, scrie! – nu scriu nimic! – deschide uşa, ce te-ai încuiat? – nu deschid! Vreţi să mă daţi afară din casa mea?… – La muncă! La muncă! La muncă!”(p. 320) Consecinţele acestor nesupuneri sunt sugerate de imaginile cu lacătul ruginit la gură, pe inimă, pe suflet, cu tăierea limbii.

Estropierea fiinţială a lui Filimon se materializează în imagini concret-senzoriale: „Ia uitaţi-vă! îl pipăie nişte mâini, multe mâini, îi tare! Şi seamănă cu un om! – ce om, bre, dacă-i beton? Beton, dar cu chip de om! – auzi? se cutremură Filimon, m-au măcinat şi m-au făcut de beton… de asta am uitat… tot… nu… nu vreau! ţipă el, dar cine-l aude? – cioc! – îl loveşte cineva cu un ciocan într-o coastă, – bun! şi dincoace, la frunte! – mă îndreaptă pe unde socot că nu-s prea reuşit!” (p.380) Ajustarea lui Filimon la cerinţele sistemului este asociată în conştiinţa lui cu măcinarea trupului în „făină de oase”, pentru a fi turnat într-o altă formă. Aceasta e reflectarea psihică a devierii forţate.

Metodele totalitariste de „re-educare” aduc individul nesupus la disperare, ca mai apoi, cu ademeniri aparent salvatoare, să îl abată de la linia moralităţii, corectitudinii sau a datoriei. În clipele cele mai grele, pentru a fi salvat de chinurile fizice din galeria de piatră, Filimon este ademenit în capcana monştrilor – de a-şi trăda sora sau de a ceda „comoara bunelului”: „…ş-apoi la ureche o voce hleioasă: acum mi-o dai pe Cristina mie? –Filimon întinde mâna – numai nu întinde mâna spre mine, zice acela, te ajut să ieşi de aici, dar zi-i să meargă după mine…” „Spune: unde ai îngopat aurul şi te scoatem – aurul? – aurul lui bunelu-tu unde-i? Unde l-ai îngropat? Unde l-ai ascuns? Spune ori aici îţi vor putrezi oasele…”(p. 353) Filimon însă nu cedează. El sesizează încotro duce logica manipulării şi va folosi aceeaşi metodă pentru a-l determina pe Ghior să-i spună adevărul despre copilăria sa.

Identitatea lui Filimon se descompune între propria imagine despre sine şi reflectarea sinelui său în percepţia altora. Există două personaje total opuse, dar care au aceeaşi concepţie despre Filimon. Ca şi Dionisie Oprea, Nichifor Fătu consideră că el nu este om întreg: „am vrut să te fac om, dar tu!”. Ambii încearcă să-l modifice. Filimon ascultă şi conştientizează ceea ce-i spune Dionisie, dar nu-l urmează, la fel cum refuză să se supună tatălui. Astfel, lupta dintre majoritatea deviată, marcată de stigmatul violenţei, minciunii, manipulării, coruperii (toate adunate în persoana lui Fătu) şi minoritatea intrasigentă (intelectualitatea, reprezentată de student) capătă proporţii considerabile.
În cuvintele lui Fătu, Dionisie este „un maniac” care „se consideră un fenomen, mai presus de profesorii săi.”(p. 397). Studentul e suspectat şi urmărit la fiecare pas de către reprezentantul „ordinii”: „da asta cu studenţelul şi turiştii e prea! E chestie politică, chestie de securitatea statului dacă vrei! Tu nu ştii ce idei promovează el printre tineret, cum îi aţâtă? – Împotriva cui? Împotriva noastră, a ordinii…” (p. 346) Sistemul totalitar, aşa cum e transfigurat în textul romanului, „dispreţuieşte şi vânează în egală măsură intimitatea lăuntrică a lui Homo Sapiens, pe care-l tratează ca pe Homo Fictus, preocupat să cunoască, prin orice mijloace, tot ce face, tot ce gândeşte, tot ce vorbeşte şi tot ce visează acesta”. [4, p. 60] Relaţia Dionisie-Fătu disimulează problema înlăturării intelectualităţii prin presiune ideologică. Din subtext, transpare procesul de construire a „lumii noi” pe ruinele lumii vechi, îngropată de vie în avatarele minciunii. Vocea studentului demască „strategia falsului” (C. Muşat), tentativa de a construi o „lume nouă” din realităţi contrafăcute, pseudovalori şi simulacre.

Adversitatea dintre aceste două voci se manifestă unilateral. Dionisie nu-l contrariază direct pe Fătu, ci procedează contrar acţiunilor acestuia. El îi constată handicapul lui Filimon şi îl ghidează spre ieşirea din calvar: „…de unde ştii ce-i cu nervul meu? – e rupt şi numai tu singur ai să-l poţi întregi, nu femeia – de ce, femeia? – pentru că speri că te va ajuta ea să devii întreg… de altfel, nici tu singur nu vei fi în stare, trebuie să-i chemi în ajutor pe părinţi, pe bunei – aşa scrie în cărţile tale? – acela zâmbi şi nu zise nimic…” (p.336) Printr-o transfigurare simbolică, salvarea lui Filimon, Dionisie o vede în restabilirea legăturii cu strămoşii.

Pe de altă parte, studentul îl orientează către redeşteptarea raţiunii, judecăţii: „Am să aduc cărţile la tine şi o să le citim… tu nu ştii, trăieşti ca iarba…. inconştient.”(p. 335) „… De atâtea ori ţi-am spus că tu toate numai cu braţele vrei să le descurci, şi acolo, la zidărie, şi mai apoi, în carieră, şi chiar aici tot cu mâinile ţi-ai făcut loc prin peretele de cătină, dar judecata, raţiunea?”. „…ai toate firele în mână, vei vedea şi rădăcinile şi tot nimic n-ai să afli, dacă n-ai să judeci de ce s-a întâmplat aşa cum s-a întâmplat!”(p. 368-369) Trezirea conştiinţei, a intelectului, poate umaniza pe cei pierduţi în mrejele deviantului.

În conştiinţa lui Filimon se reflectă cuvintele studentului, care îi reproşează mereu existenţa subredă pe care a dus-o –fizică, şi nu spirituală – realitate pe care Filimon nu o înţelege şi nu vrea să o accepte: „… după ce am dat toate zilele ca să mă descurc, vezi, le am pe toate în faţă şi nu pot! – să poţi? Dar măcar ai încercat vreodată? Toţi numai de mâinile tale au avut nevoie – de mâinile mele – să urci la piatră – să urc la piatră – să dai cu târnăcopul – să dau cu târnăcopul – să cari cu tărăboanţa până-ţi omorai mâinile şi toată noaptea le băteai de pereţi, prin somn, iar gândurile le-ai lăsat în paragină, uitate, le-au acoperit mâlurile, iar acuma vrei să le mişti din loc, să le rânduieşti, să opinteşti la ele din greu ca la urcatul pietrelor, ca la căratul cu tărăboanţa, opinteşti cu braţele, frate, dar gândurile nu le urneşti cu braţele – cu braţele zici? – da, pentru că tu altfel nu te pricepi, pentru că niciodată…. – hăit! strigă Filimon strângându-şi tâmplele în pumni, cară-te de aici, glas străin şi prefăcut, nu mă otrăvi!”(p. 312). În aceste replici se reliefează opoziţia clară dintre existenţa materială, dezumanizantă, şi cea spirituală, importanţa căreia omul comun nu o discerne. Şi atunci când intelectualul o promovează, devine dezaprobat, respins de societate, de mediocritate. Aceasta este şi greşeala lui Filimon, care oscilează de la viziunea lui Dionisie la cea a lui Fătu şi înapoi.
Fătu manifestă trăsăturile „omului nou” prin comportament şi mai ales prin gândire. Iată o situaţie în care se autodemască: aflându-se în aşteptarea şefului, în cabinetul aceluia, nu ezită să intre în rolul lui. Îşi imaginează o şedinţă: «Aşadar, tovarrrrăşilor!…» o să vorbesc la ei stând în picioare – şi aici observă că ei nu s-au aşezat, doar au mişcat scaunele din loc stârnind zgomot – aţi vrut să mă păcăliţi? Să vă uitaţi la mine de sus? Şedeţi, auziţi? Aici eu sunt şef!”(p. 323) Obsedat de farmecele şefiei, el scoate la iveală unica metodă de a face colectivul să se supună – teroarea: „toţi se lasă încetişor pe scaune cu umbre de spaimă în ochi – asta-i bine, i-am ajuns la inimă! pe aista cum îl cheamă? Unde lucrează? Ce importă numele? Faptele importă…” „…Tu? Recunoaşte, te ţin minte, totdeauna ai lucrat cu mâinile altuia, acuma vorbeşti cu gura altuia: tu ai dat mărturii împotriva mea când cu piatra ceea – uscăţivul înclină de câteva ori capul în semn de acord – am uitat cum te cheamă? – de mult nu mă cheamă – aaaa, înţeleg, nu mai eşti?” (p. 325). Acest amalgam de automatisme, de idei tipice, de clişee, e semnul nimicniciei spirituale, al degradării. În lumea totalitară nu există noţiunea de personalitate, ci doar „individ” – o maşină de răspândit reguli şi lozinci, de adresat sau de efectuat comenzi, incapabilă de sentimente, convingeri, idei personale.

Şedinţa închipuită se transformă încet într-un proces moral în care Fătu îşi caută dreptatea conversând, mai bine zis, monologând înaintea persoanelor din cauza cărora îl încearcă o vagă stare de culpabilitate: martorul vinovăţiei sale de la accidentul cu Filimon la cariera de piatră, pe care l-a omorât, soţia, căreia i-a furat copiii, socrul, pe care l-a alungat din casă. El îi percepe ca duşmani pe toţi, are o atitudine ostilă chiar şi faţă de copiii lui, care poartă firea mamei: „…şi pe Cristina am s-o dau la partea ei, dar e încăpăţânată, nu mă mai ascultă! Tu i-ai băgat în suflet… a râs odată de mine, nimeni n-a râs pe lumea asta, am s-o înfrâng şi pe dânsa, pe Cristina ta, pe băiat l-am înfrânt – frânt…”. El se consideră superior, atotştiutor, atunci când (imaginar) îşi instruieşte şeful: „… fii atent, acum au zâmbit la adresa mea, care sunt un fost, mâine se vor şopti la adresa ta şi apoi s-a dus dracului disciplina! Trebuie să fii aspru, auzi? Să nu te baţi pe burtă cu subalternii… […] cadrele! Trebuie reînnoite toate, din işti care zâmbesc critic pe sub mustăţi să nu rămână niciunul, un lucrător trebuie să fie ordonat şi ascultător, ia-i zis: fă! Să facă…” (p. 331) În aceste fragmente se oglindeşte în mic toată fauna totalitară: o lume a indivizilor care s-au lepădat de familie, neam, patrie, valori, tradiţii, strămoşi, istorie şi chiar şi de sine, pentru incalculabilele beneficii ale noului sistem politic. Indivizi ce în lumea în care s-au născut nu se distingeau prin nimic şi cărora regimul le-a oferit şansa de a se simţi importanţi. Majoritatea pe care o formează mostrele de homo sovieticus constituie un mediu reprimator existenţei minorităţii intrasigente.

În romanul Viaţa şi moartea nefericitului Filimon… cititorul reconstituie realitatea în datele ei fundamentale odată cu ţesutul textului. Descifrarea codului existenţial al protagonistului face posibilă înlăturarea confuziei între adevăr şi pseudoadevăr. Conţinutul subversiv şi (mai ales) formula estetică provocatoare a romanului i-au cauzat ani lungi de întuneric.

După pseudoeşecul editorial cu poemul tragic, Beşleagă renunţă la strategiile moderniste, la modalitatea subversivă de creaţie, dar nu şi la concepţiile sale despre axiologia existenţială. În 1976 apare romanul Acasă, într-o formulă tradiţională, apropiată prosopografiei timpului. Problema raportului individului cu lumea ia o altă înfăţişare: cea a inadaptării. Omul este preocupat de delimitarea locului său în lume.

Protagonistul este un fiu de ţărani, rupt de mulţi ani de la satul de baştină, care, paradoxal, şi acesta suferă o criză de identitate. Dificultatea principală este anunţată din start de vocea fictivă a mamei lui: „omul, ca şi copacul, de mic se deprinde cu locul, căci crescut mare, nu-l mai poţi muta, se vestejeşte, boleşte, se usucă şi până la urmă moare. Iar de se întâmplă să se prindă în alt loc, prea puţin folos dintr-însul…” (p. 60) Alexandru Marian, revine la baştină pentru a descoperi urmele lăsate de părinţi şi a reconstrui imaginea buneilor din memoria consătenilor. Acest act de reconstituire a trecutului este o modalitate de a se înţelege pe sine, de a-şi revela identitatea refulată. Dilema identitară e provocată de criza de realitate, de cunoaştere sau, mai bine zis, de conştientizare a adevărului.

Beşleagă întăreşte convingerile cititorului privitor la cel mai important principiu existenţial: continuitatea. Ea se referă atât la istoria evoluţiei fiinţei, la permanenţa şi integritatea conştiinţei acesteia, cât şi la legătura cu predecesorii. Ideea continuităţii, a memoriei apare în text (nefiresc) în gura fiicei lui Marian: „Memoria, nu cumva ea ne leagă de generaţiile trecute şi de cele viitoare?”; „Cine este lipsit de memorie, de conştiinţa celor ce-au fost până la el, nu va şti niciodată să preţuiască timpul în care trăieşte şi nu va fi pregătit a păşi în timpurile ce vin…”. Trecerea unui neam peste graniţele temporale şi spaţiale este intermediată de identitatea generaţiilor. Autoidentificarea şi stabilirea locului şi rolului în lume se realizează prin conştientizarea identităţii neamului, memoria fiind un criteriu al identificării personale: „Bunelul a murit. Tata nu mai este. Cine sunt eu? De ce m-am născut şi ce am de făcut pe lumea asta?” (p. 101)

Marian îşi recunoaşte reperele identitare în predecesori, aceasta ne-o sugerează şi simbolistica rădăcinilor. Pe de o parte, ele insuflă ideea identificării strămoşilor, a originilor: „Şi aşa, din întuneric, întreb: „Ce zici, tată, să dezgrop ciotca, ori nu?” Aşa îl întrebam în momentele grele pe tata. Aştept cât aştept, el tace, şi atunci întreb iară: „S-o scot ori nu? Răspunde-mi!” – „Cum vrei!”, – îmi răspunde tata. „Am s-o scot, vreau să aflu ce-i cu rădăcinile celea, tată…” (p.68) Pe de altă parte, se accentuiază necesitatea căutării cauzei dezrădăcinării în propriul trecut: „Acuma mă gândesc, reflectez, acuma, vorbindu-ţi încerc să aflu rădăcina lucrurilor…” (p. 273) Salvarea eului înstrăinat e posibilă prin reactualizarea memoriei. Raportat la această idee, textul poate fi perceput ca o manifestare a viabilităţii imaginii de sine a omului, prin retrăirea, conştientizarea şi discernerea timpului interior.

În romanul Ignat şi Ana lumea totalitară se reflectă cel mai clar într-o serie de segmente ale vieţii sociale. Satul basarabean este reconstruit, modificat, comunitatea se dezbină într-o mare parte de ţărani adaptaţi condiţiilor colectivizării şi o mică parte care li se opune. Aceste două categorii sunt întruchipate de personajele prezentate voit antitetic, Petrea şi Ignat. Dialogul dintre ei este un dialog dintre două tipuri sociale ale timpului:

„Ignat se uită la faţa netedă a lui Petrea – stă cocoţat în şareta lui… nu coboară… se teme că am să-l fugăresc? Ori… deprins să se uite de sus la cel cu care vorbeşte?.. – ridică de jos un căpeţel de scândură făcută proptea la gard şi o pune la loc.

Tot pe două roate umbli? Ţii la tradiţia strămoşească…

D-apoi că… pe glodul ista răzbaţi cu altceva pe deal?

Bun, bun! Îl laudă Ignat. Nu ştiu cum pare: coşcogea inginer să umble cu brişca cu un cal. Nu se leagă…

Cum: nu se leagă? Aşa ţi se pare ţie… eu îs mai liniştit când pornesc la drum. Nu vreau să-mi rămâie copiii fără tată. Petrea se întoarce, chipurile, după mânz şi pe neaşteptate: dar un-ţii gospodina?

Te interesează?…”

„…Se apropie Petrea de gard, pune mâinile pe vârfurile ştachetelor şi priveşte-n sus, la casă. De aproape îi şi mai înaltă şi mai frumoasă! Se pricepe Ignat la clădit. Păcat numai că… Poate mai bine să-l chem deseară la primărie şi acolo, împreună cu Maxim, să-i aducem la cunoştinţă: aşa şi aşa, s-a hotărât să demolăm casele astea, vreo câteva…”(p. 270-272) Ignat nu-şi ascunde repulsia faţă de Petrea şi nu admite ca acesta să intre în spaţiul lui intim. Petrea însă îl tatonează atent, ascunzându-şi adevăratele intenţii. El vrea să dărâme casa (un simbol) lui Ignat întru realizarea „marilor” proiecte, fără să simtă că acţiunile lui sunt înafara legilor morale. Fiind un laş, profitor şi perfid, el încearcă mereu să-l atragă pe Ignat în sistem, nu pentru că au fost prieteni, ci pentru că are nevoie în colectiv de asemenea muncitor: „I-a zis atunci Anei: «Cum nu s-ar suci omul tău, tot la noi o să ajungă». Ana i-a răspuns: «El o ştie a lui. Nu-l clinteşti…»”(p. 268). Ignat rămâne înafara colectivizării şi beneficiilor ei, el simte pericolul pe care îl prezintă Petrea pentru familia lui, de aceea este rezervat faţă de el. Petrea este adeptul schimbării, distrugerii şi reconstruirii, pentru el Isai este o piedică în îndeplinirea proiectului de inovare a satului. Ignat însă reprezintă tradiţia, el nu cedează schimbării, el are scopul său în viaţă pe care îl urmează. Dar atunci când sistemul îi „fură” soţia, el se pomeneşte slab, neputiincios, ratat, învins.

Ana ajunge secretară la selsovet. Prinsă în vâltoarea înavuţirii rapide, femeia uită de natura ei firavă şi se privează de posibilitatea de a fi mamă. Lipsa urmaşilor este trăită profund de Ignat. El se zbate între realitate şi potenţialitate, între ceea ce există şi ceea ce ar putea exista în viaţa sa: „Întorcându-se într-o duminică din sat, Ignat grăi a joacă: măi tu, măi! ce faci acolo? Ana venea de la cuptoraş cu un clit de plăcinte: dar cu cine vorbeşti, bărbate? – ia cu copleşul cela! – bag’ seama, să nu rupi perele celea că-s verzi… – Care: copleş? Care: pere? îl privi Ana nedumerită. – Cum: care? Băiatul nostru. Nu vezi că se întinde la pomi ca un ieduţ? Ana plecă ochii, apoi, acoperindu-şi faţa cu braţul, fugi în casă.” (p. 254) Acesta este dialogul prezentului cu viitorul, al realului cu posibilul. Identitatea lui Ignat se rupe între ce este el şi ceea ce doreşte să fie. Apare pericolul destrămării cuplului; relaţia celor doi ajunge într-un punct mort. Imposibilitatea continuităţii neamului capătă dimensiuni tragice.

Elemente ale utopiei totalitare eşuate sunt reflectate şi în romanul Durere. În ciuda aparenţelor idilice ale unei societăţi fericite şi prospere, spaţiul privat e ameninţat de numeroase pericole. Se destramă familia; autorităţile, sub pretextul de a deţine controlul asupra situaţiei, se implică în problemele ei absolut intime forţat şi excesiv. Societatea se complace şi degradează în bârfe şi beţii, fiind periclitată de indivizi fără identitate, antrenaţi în acţiuni nesăbuite, în relaţii vicioase. Anume oraşul, în viziunea romancierului, devine spaţiul prielnic dezagregării fiinţiale. Mediul urban este un mic infern pentru tânărul în formare. Într-un climat citadin, protagonistul Emil (un nume deloc întâmplător în tratatul lui Jean Jacques Rousseau), la vârstă adolescentină, se trezeşte fără ocrotire tutelară. Încercând să-şi regăsească sinele său, apelează imaginar la identitatea spirituală şi instanţa morală a tatălui, exponent autoritar al societăţii patriarhale. Anume întoarcerea la rădăcini, la istoria familiei, la destinul tatălui decedat îl va ajuta pe Emil să-şi perceapă şi să-şi definească propria existenţă, adevărul identităţii sale.

În general, tema/motivul căutării constituie o posibilitate de salvare pentru eroii romanelor lui Beşleagă. Autorul însuşi a remarcat această idee: „Fie Zbor frânt, fie Viaţa şi moartea nefericitului Filimon…, fie Acasă, fie chiar şi Durere, o carte mai puţin realizată, este exact ceea despre ce am vorbit anterior: este căutarea justificării unei existenţe. …Pentru că Isai îl caută pe fratele lui. Şi unde-l caută? Dincoace de Nistru. De aici i se trag toate necazurile. Acest Alexandru Marian caută să afle împrejurările în care a murit taică-său. Acest Filimon caută să descifreze enigma familiei sale. Deci caută un adevăr pe care alţii i l-au tăinuit: societatea, lumea, mediul au tins să-l ascundă, să-l falsifice. De aici şi toate nenorocirile, toate dramele şi suferinţele.”[5, p. 124-125] De remarcat că în fiece roman V. Beşleagă încearca să spună, pe cât îi permitea „autocenzura”, „adevărul vieţii”, o formulă la modă în literatura realismului socialist. În condiţiile „omniprezentei cenzuri” (V. Beşleagă), când acest adevăr în transfigurarea vieţii cotidiene se sufoca în semiadevăruri sau, de cele mai multe ori, în neadevăruri sau ipocrizii şi prostii crase. Iată de ce, scriitorul, pentru a exprima adevărul despre contemporaneitatea imediată sau identitatea românească, apelează la istoria neamului, de altfel, şi aceasta o temă tabu mai cu seamă pentru anii ‹70-›80 ai secolului trecut. Exemplare în acest sens sunt eşuările lui Vlad Ioviţă despre Cantemir, a Lidiei Istrati despre Ştefan cel Mare, ale lui Ion Druţă etc.

Ficţiunea romanescă e totuşi în mică măsură să reconstituie „adevărul vieţii” chiar şi în pânzele istorice: Sânge pe zăpadă şi Cumplite vremi. În plin proces de „cosmetizare” a istoriei naţionale, de „fabricare” a unor date impuse basarabenilor drept adevăr istoric absolut, Beşleagă e pornit să reînvie în text oameni de cultură, voievozi, haiduci, feţe bisericeşti, oşteni care au luptat pentru idealurile strămoşeşti, urmărind restabilirea trecutului Basarabiei, ruptă de matricea spirituală românescă. Faptul că scriitorul nu şi-a dus la bun sfâşit proiectul trilogiei istorice e un subiect la care vom reveni.

În concluzie putem afirma că lumea totalitară şi criza identitară e un subiect fundamental în romanul lui Vladimir Beşleagă. Cu alte cuvinte, tot romanul reflectă fenomenul deznaţionalizării şi dezumanizării, de regulă, într-o poetică dialogală, într-un dialog al fiinţei cu lumea şi cu sine. Relaţiile intertextuale pun într-o altă lumină esenţa latentă chiar şi a romanelor ratate. O particularitate a modalităţii de transfigurare stă în specificul poeticii dialogice care presupune o „lectură” extrinsecă şi una intrinsecă. Orice roman exemplar, redactat într-un regim totalitar, trebuie lecturat, pe de o parte, într-un context social, politic, cultural, artistic, iar, pe de altă parte, trebuie tratat în relaţiile dialogale dintre „autor”-„narator”-„personaj”-„cititor”, fără a supraestima/ deforma importanţa unui sau altui component al dialogisticii romaneşti.

Referinţe critice:
1.    Burlacu A., Vladimir Beşleagă. Po(i)etica romanului. Chişinău: 2009.
2.    Grati A., Cuvântul celuilalt. Dialogismul romanului românesc. Chişinău: 2011.
3.    Ţurcanu A., Arheul marginii şi alte figuri. Chişinău: 2013.
4.    Muşat C., Strategiile subversiunii. Bucureşti: 2008.
5.    Vladimir Beşleagă, Dialoguri literare. Chişinău: 2006.
6.    Beşleagă V., Acasă. Chişinău: 1984.
7.    Beşleagă V., Zbor frânt. Chişinău: 1992.
8.    Beşleagă V., Zbor frânt. Ignat şi Ana. Chişinău: 1997.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>