Mărturii din „gura foametei”

NINA CORCINSCHI
Institutul de Filologie al AŞM

Abstract
Alexei Vakulovski’s Famine is a document-book about the terrible drama of 1946-1947 famine, narrated by survivors of the scourge. They are the author’s villagers from Antonesti. Helped and encouraged by the teacher of Romanian literature, Alexei Vakulovski, the characters of the book have agreed to disclose the past, telling their stories without bitterness, desire for revenge and without indictment. They tell, among sighs, how they were deprived of the last crust of bread and how their children died of hunger in their arms. This book is valuable because it brings into present the past that we must take, with all its pain as well as with all the lessons it teaches.
Keywords: famine, death, poverty, suffering, bread.

Despre foametea din 1946-1947, organizată în Basarabia de regimul stalinist, mi-au povestit mai întâi părinţii. Primul şoc a fost să aflu cum bunicul meu ascundea grâul într-o adâncitură special amenajată a cuptorului, pe care repede o ocupau cei 6 copii, încercând fără succes să înşele vigilenţa activiştilor veniţi să scotocească peste tot în căutarea pâinii. Mama considera o minune supravieţuirea sa şi a fraţilor ei în acel infern al foamei. Alt şoc l-am avut mai târziu, auzind „intelectuali” perorând cu patos că n-a existat nicio foamete organizată, că de vină a fost doar anul secetos, dovadă a faptului că maşina ideologică a manipulării sovietice a funcţionat ireproşabil şi pe termen lung. Într-un astfel de context social, marcat de confuzii regretabile şi ignoranţă, importanţa cercetărilor arhivistice, dar şi a memorialisticii care să susţină documentele e mai mult decât necesară. Istoria orală, cu mărturiile victimelor acestui flagel ar avea chiar mai multă credibilitate decât istoriografii care se întâmplă să ofere „descoperiri” şi versiuni arhivistice adesea contradictorii, în funcţie de „culoarea” lor politică.

Pentru a face cât mai înţeleasă şi simţită cumplita dramă a foametei din 1946-1947, Alexei Vakulovski, tatăl scriitorilor Mihail şi Alexandru Vakulovski, a dat publicităţii o carte de memorii aparţinând consătenilor săi din Antoneşti, În gura foametei, apărută în 2011, la Editura Institutului Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cu o prefaţă de Flori Bălănescu.

Autorul a intenţionat să prezinte documentarul fenomenului din prima sursă şi a organizat o serie de întâlniri cu cei trecuţi prin proba de foc a foamei, înregistrându-i pe care şi unde i-a prins locul: în casa autorului, la şcoală, în casele lor, în lăcaşul primăriei, pe malul iazului, în câmp etc. Îndemnaţi şi, mai ales, încurajaţi de profesorul de literatură română, Alexei Vakulovski, personajele cărţii au consimţit să-şi dezvăluie trecutul, povestind fără încrâncenare, fără dorinţă de răzbunare, fără rechizitoriu. Motivaţia lor este doar neuitarea: „Să le deschidem ochii urmaşilor noştri, să le spunem tot adevărul, chiar dacă acest adevăr muşcă. Chiar dacă acest adevăr doare” (Vasile Vakulovski). Mărturiile în transmisie directă a supraveţiutorilor acestui calvar alcătuiesc un scenariu terifiant. Din spusele lor aflăm, printre suspine, cum au fost lipsiţi de ultima coajă de pâine şi cum le mureau copii în braţe de foame. Aceşti oameni n-au putut fi minţiţi că de vină a fost seceta: „A fost foamete. O foamete cruntă şi rea. Dacă nu ne-ar fi măturat podurile, n-ar fi murit nici un om. Căci, după cum v-am spus, oamenii noştri sunt deprinşi cu secetele şi ştiu a le învinge. Dar ne-au luat toată pâinea din casă. Ne-au măturat podurile. Ne-au lăsat cu dinţii la stele… ”, povesteşte Grigore Moraru. Cu toţii erau obligaţi să dea postavca de grâu la stat. Cei care nu aveau de unde da, erau bătuţi şi chiar întemniţaţi. Deposedaţi de ultimile provizii, oamenii se vedeau nevoiţi să plece în Ucraina, unde vindeau haine, covoare, ce le mai rămăsese prin case, în schimbul a câtora cartofi îngheţaţi sau a cerealelor. Unii se întorceau cu mâna goală, după ce erau deposedaţi în tren de proviziile pe care le aduceau, alţii nici nu mai ajungeau la destinaţie, fiind ucişi pe drum de bandiţi. Pentru cei rămaşi acasă, unica ieşire din situaţia în care statul organizase un genocid, rămâneau „improvizaţiile” la disperare. Meniul zilnic este greu de imaginat. „Mânca lumea ce găsea: şi cioroi, şi coji de copac, şi ţistari, şi papură…”, povesteşte un consătean de-al autorului. Percepţia gastronomică a flămândului cronic se schimbă. Pentru el devin comestibile şi chiar „gustoase” produsele pe care, în condiţii normale, nu şi le-ar fi imaginat niciodată pe masa lui: „…Turtele făcute din făină de papură ni se păreau tot aşa de bune ca cele coapte din făină de grâu. Scoicile pe care le adunam din Nistru ni se păreau de frupt, iar peştele era ceva ieşit din comun, era ceva extraordinar. Oamenii care aveau o vacă la casă se socoteau foarte bogaţi. Aşa şi era. Laptele i-a scos pe mulţi din foamete. Aceia care au avut vaci n-au murit. Pe atunci medicii ne recomandau să mâncăm chiar cioroi şi guzgani. Numai să ne salvăm cumva. Mânca lumea grăunţe măcinate fără a le prepara într-un mod oarecare”. Mâncare devenea până şi orice obiect care putea potoli cumva foamea. Încălţările din piele de animal la nevoie ajungeau răcitură: „Am schimbat nişte grăunţe pe o farfurie de răcituri. Am mâncat zeama şi când ne-am uitat din ce-s făcute răciturile, am îngheţat: erau drese din opinci. Se cunoştea cusătura lor. Îngrunzătura aceea de opincă. Cine să n-o cunoască? Dar le-am mâncat. Am ros şi pielea din care au fost făcute opincile. Am lins şi farfuria. A fost bună răcitura. N-am ce zice. Poate să-ţi placă opinca, poate să nu-ţi placă, poţi s-o mănânci, poţi să n-o mănânci, dar dacă ţi-i a mânca, ce ai să faci? Să cauţi carne de fazan? A?”. Atunci au apărut „feluri de mâncare” care ar impresiona până şi triburile africane: jomul – un fel de tăieţei rezultaţi din deşeurile de sfeclă, de la fabrica de zahăr, şirul – o fiertură rară din mălai, geandra – „un fel de plămădeală” preparată din făină de papură şi puţină făină de grâu. Sărăcăcioase şi deloc apetisante, puţinele produse disponibile erau incluse în toate combinaţiile posibile, doar să creeze aparenţele unei mese şi să ţină cumva oamenii în viaţă. Mulţi însă nu le aveau nici pe acestea şi ajungeau să moară sau să-şi iasă din minţi, pierzând orice discernământ. Pe unii foamea i-a abrutizat, le-a întunecat minţile, aşa încât se pârau la selsovet, pentru a nu avea celălalt o bucată de pâne mai mult, furau din casele apropiaţilor fără pic de jenă, se trădau, se omorau şi chiar se mâncau între ei. Mărturiile oamenilor, dar şi documentele oficiale atestă cazuri de canibalism şi necrofilie. „În Purcari o femeie şi-a mâncat copilul. A zis:

– Dragul mamei, vină mama să te lăie. L-a spălat şi l-a mâncat. Iată ce mame erau. Ori iată ce face foamea din om. Nici nu ştiu ce să zic…”, povesteşte un personaj.

Formele pe care le poate lua umanitatea chinuindu-se la limita existenţei sunt oripilante. Mama mâncându-şi fiul sau fiul lăsându-şi părintele slăbit în drum să se prăpădească de foame, fraţii furându-şi unii de la alţii ultima fărâmă de mălai şi alte situaţii apocaliptice de acest fel, arată clar cât de halucinantă poate deveni foamea. Dar au fost şi oameni, care, în pofida greutăţilor, şi-au păstrat demnitatea umană şi au rezistat abrutizării. Eudochia Oprea povesteşte cum un activist venit după cereale a reusit să ascundă de cei doi colegi care-l însoţeau un tobultoc de grâu, pe care i l-a lăsat femeii pentru a-şi hrăni copii. Un alt personaj al cărţii, Ludmila Bacalov, oferă o altă lecţie de viaţă: „Odată a făcut mama mămăligă şi am oprit din ea şi pentru băieţi, pentru Valentin şi Gică, căci pe ei îi aveam atunci, să mănânce când se vor întoarce la amiază de la şcoală. Dar a intrat un ţigan în casă, a văzut mămăliga pe sobă, a întins mâna şi a luat-o. Mama i-a ieşit în cale şi i-a zis:

– N-o lua pe toată, lasă băieţilor mei o bucată. Aşa şi au făcut: au împărţit bucata de mămăligă. Omul acela a mâncat bucata sa, apoi a ieşit din casă. Mai târziu a murit el, dar mama era mulţumită că şi-a făcut atunci pomană cu el, nu i-a luat mămăliga de la gură, i-a dat şi lui o bucată”. Cei care s-au pomenit în confruntare cu acest dezastru au trebuit să treacă un test al rezistenţei umane extrem de dur. Experienţele lor individuale sunt diferite, dar toate au un element unificator: spaima în faţa unei morţi lente şi chinuitoare, groaza de-aţi vedea apropiaţii murind de foame. Spaima foamei a marcat foarte mult mentalul colectiv în perioada sovietică, evoluând în minciună, trădări, lăcomie, pâră, dar şi slugărnicie, psihologie a captivităţii. Mărturiile personajelor lui Alexei Vakulovski conturează un traseu cu semne de circulaţie bine definite şi călători instruiţi să ajungă fără piedici la destinaţia prevăzută de „tătuca popoarelor”. Sistemul, care avea nevoie de piuliţe perfecte pentru a funcţiona, n-a cruţat pe nimeni. Proiectul Cremlinului avea prevederi clare pentru orice categorie socială, începând cu lichidarea intelectualilor şi a celor mai vrednici gospodari prin deportare în Siberia, împuşcare şi întemniţare, şi continuând cu înfometarea extremă a celorlalţi, pentru a-i face manipulabili şi a extermina orice urmă de rezistenţă în ei. Imediat după foamete s-a recurs la colectivizarea agriculturii, ca dovadă că planul stalinist a funcţionat perfect.

Povestirile din cartea lui Alexei Vakulovski aduc în vizor monstruozitatea unui regim criminal, dotat cu instrumente subversive de tortură şi manipulare şi surprind în acelaşi timp aspecte de identitate naţională cu dinamici surprinzătoare ale relaţiilor interumane şi modalităţi complexe de raportare a omului la sine şi la celălalt. Situaţiile limită sunt radarul cel mai fidel al reprezentărilor conştiinţei colective la hotar cu instinctul de conservare al unei comunităţi. Mărturisitorii nu exteriorizează doar amintirea unor evenimente revolute, dar şi cumulul de emoţii care le-au trăit propria lor percepţie asupra realităţii. Istoria obiectivă, regăsibilă în documente, se însoţeşte de cea subiectivă, trăită, cu toate simţurile acutizate de o memorie vie. Povestirea în flux direct eliberează victmile de reprezentări dureroase şi ajută la identificarea patternurilor care au determinat conduite colective actuale şi care vin, pe de altă parte, să consolideze conştiinţa de sine a societăţii. Nu întâmplător, cel mai demn şi mai vertical scriitor român basarabean, Paul Goma, consideră că prin acţiunile de revizuiri, analize şi luări de atitudine la care obligă, memoria este o axă a identităţii naţionale şi un garant al legitimării noastre în istorie: „memoria, memoria, maica noastră ocrotitoare (atât cât poate), memoria, maica noastră, mântuitoarea, memoria, ultimul recurs şi reazem, singura mângâiere, înainte de a pleca încolo, dincolo… (Patimile după Piteşti, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1999).

Literatura documentară românească are prin mărturiile din În gura foametei, dar şi prin Săptămâna roşie sau Basarabia şi evreii de Paul Goma, Să nu ne răzbunaţi (Mărturii despre suferinţele românilor din Basarabia, adunate de monahul Moise), Cartea foametei de Larisa şi Valeriu Turea şi alte cărţi care completează bibliografia modestă dedicată fenomenului, un instrument preţios de readucere în actualitate a unui trecut pe care trebuie să ni-l asumăm, cu toată durerea care se conţine în el, dar şi cu toate învăţămintele ce le impune.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>