Metalimbajul şi extinderea textuală blogosferică şi digitală

The present study analyzes the new blogospheric and digital poetic forms in order to consign the restructuring of contemporary literary modalities. Digital poetry produces meanings resulted from continuous and profound semiosis between poetic codes and e-technologies. The change of writing regime profoundly effected literature and stimulated the creation of more elaborated devices that cybertexts produce. Availability of digital experiments and emergence of virtual reality do not intend to destroy the canonic literature; they aim to polarize it, preferring complex hyperliterate forms, blogstory, cyberpoetry, transmitting a virtual experience in poetic text.

Keywords: blogosphere, digital textuality, blogstory, cyberpoetry, writing regime, hypertext, e-books, software poetic language, technose, transclusion.

 

Efervescenţa creatoare şi pseudocreatoare din zona site-urilor literare, mutarea masivă a revistelor literare de pe suportul tipărit către mediul internautic, moda explozivă a paginilor de web şi a blogurilor de scriitor sau de cititor, apariţia de noi practici literare digitale impun investigarea acestui domeniu de frontieră, în care literatura şi tehnologia se condiţionează reciproc. Americanul Alan Kirby în studiul Digimodernism: How New Technologies Dismantle the Postmodern and Reconfigure our Culture [1] promovează teoretic o nouă paradigmă culturală care impune noi forme de textualitate într-un dinamism creativ tehnologic. Deşi recunoaşte că inovaţia tehnologică stimulează apariţia de noi forme poetice, nu poate afirma că există o literatură digimodernistă, căci deocamdată nu s-a produs restructurarea modalităţii textuale. Brazilianul Jorge Luiz Antonio îl contrazice în lucrarea Poesia digital [2] descriind amplu noile practici textuale care s-au dezvoltat ca urmare a utilizării conştiente a variatelor finalităţi tehnologice poetice, a diferitelor opţiuni grafice în mediu electronic, a valorificării experienţei de colaborare a e-grupurilor, a extinderii noii realităţi virtuale a producţiei poetice digitale (sunet, cinetică), a îmbogăţirii domeniului poetic virtual cu poezia realizată prin exploatarea dimensiunii artistice a relaţiei om-computer. Poezia digitală a reuşit să relaţioneze în profunzime limbajul poetic şi cel software. Mutaţia semiotică s-a produs în cadrul sistemului canonic de comunicare prin schimbarea accentului de pe mediu/ canal către codurile poetice, cititor (negocierea între cititor şi mai multe coduri de organizare a semnelor, precum şi negocierea între coduri) şi mesajul continuu creativ, care circumscrie o buclă autopoietică. Se elimină din start determinismul tehnologic care proclama subordonarea mesajului tehnologic, şi se declară realizată transmutaţia intersistemică (poetică-technologie) prin transformarea funcţiei predominante (pragmatice/ referenţiale/ obiective ) a codului maşinii în funcţia poetică, revelând posibilitatea naşterii unui nou limbaj poetic. Noul limbaj este structurat pe limbajul verbal, conţinând inserţii hibride, cu un intensificator indicial/iconic, sonor, cinetic sau mixt. Poetica tehnologică computaţională (hypermedia, hypertextul, textul generat software, poezia combinatorică digitală, poezia vizuală dinamică, web textul) produce semnificaţii, este o atitudine reflexivă şi nu o creaţie mecanică, reprezentând rezultatul unei semioze continue şi profunde între codurile poetice şi tehnologiile informaţionale, care implică un corp lingvistic în transformare. Actul poetic digital are dimensiuni macrocosmice ca şi cel romantic: „Tehnopoetul este, ca poetul romantic, un technodemiurg.” [2, 28]. Codurilor de programare li se atribuie finalităţi poetice, se produce extinderea rizomatică poetică în alte câmpuri semiotice mai fertile: tehnologia şi cyberspaţiul. Un caz particular de resemnificare a limbajului de programare, rezultatul interferării semiotice a codurilor poetice şi tehnologice, reprezintă code-poetry (poezia-cod), caracterizată printr-o anumită textualitate (inter- sau hiper-textuală), căreia îi sunt specifice jocul de analogii sintactice intertextuale, spaţiul multiplu intertextual şi modalităţile non-lineare hipertextuale de lectură electronică: „Poezia digitală este un fel de poezie contemporană formată din cuvinte, imagini, grafisme, sunete, elemente animate sau nu, în cele mai multe cazuri interactivă, hiper-textuală sau hiper-mediatică, care formează un text electronic, un hyper-text sau o hyper conexiune mediată. Ea există în spaţiul simbolic al calculatorului (Internet şi reţea digitală), mass-media electronică, digitală, care formează conexiuni cu componentele care reprezintă forma de comunicare poetică. În general, poezia digitala există doar în acest mediu şi îşi exprimă prin acest mediu integralitatea şi dominaţia [2, 41].

Raine Koskimaa în teza de doctor From Text to Hypertext and Beyond reflectează asupra impactului asupra literaturii a tehnologiilor informaţionale şi ajunge să descopere schimbarea de regim a scriiturii: abandonarea maşinii de scris cu funcţionare stângace şi asimilarea rapidă de către scriitori a procesoarelor de redactare word care oferă posibilităţi multiple de manipulare a aspectelor vizuale ale textului, de la tipuri de fonturi la aspectul paginii. Dar practicile tehnologice computaţionale au avut un efect mai profund asupra literaturii în general decât procesoarele de text, reformând în mod semnificativ industria editorială, creând un canal disponibil pentru literatură experimentală şi marginală.

Spre deosebire de textul scriptic bi-dimensional care funcţionează pe suprafaţă, hyper-textul este un text electronic, tri-dimensional ce funcţionează pe interfaţa virtuala, răspunzând comenzilor/ click -urilor de pe tastatura calculatorului. Textele simultane cu mai multe straturi juxtapuse, prin mutarea cursorului, prezintă straturi unice care pot fi citite în sintaxa externalizată a simbolurilor grafice, ce reprezintă interrelaţiile sintactice dintre fragmentele de text. Feedback-ul imediat al cititorului din reţelele de internet, fac posibilă participarea la scrierea şi rescrierea textului. Un exemplu foarte interesant de acest tip de interactivitate este romanul Interface de Markku Eskelinen (1997), o lucrare care are prin feedback-ul cititorilor propria viaţă în internet. Metalepsa postmodernă este înlocuită cu ontolepsa digitală, care este o parte componentă a ficţiunii hypertextuale, creând naraţiuni alternative în raport cu lumile posibile digitale. Din cauza hyperlink-urilor, cititorul poate citi fragmente din mai multe trasee într-o ordine complet independentă de orice căi recomandate, fiecare acţiune cauzează diferite alternative, marcând clar două lumi narative. Se construiesc noi naraţiuni, neprevăzute de autor, lumi fictive conexe, care nu produc întotdeauna o naraţiune coerentă, cititorul având senzaţia că citeşte fragmente incompatibile din mai multe naraţiuni. În timp ce metalepsa a jucat un rol important în interiorul universului fictiv postmodernist, în naraţiunea hypertextuală ontolepsa funcţionează în afara universului fictiv, în activitatea de citire, în interpretare. Dacă nivelurile narative şi structurile ontologice sunt convenţii de interpretare folosite pentru a face textul coerent, hypertextul subminează coerenţa, ontolepsa fiind o încălcare a convenţiilor narative. Conştientizarea faptului că (aproape) orice poate fi legat de orice altceva este principala forţă subversivă a limitelor rigide. Legătura poate să apară între documente independente (cum ar fi în www), între părţi ale unui document, sau chiar, pe plan extern, între text şi lumea înconjurătoare (cybertextul care face referinţă la telefon dvs. mobil etc.). Cybertextualitatea este o provocare pentru cărţile electronice care renunţă la conceptul de carte şi nu sunt simple dispozitive de citire, ci un mod flexibil al interfeţelor programabile, propunând cybertexte infinite. Această literatură instantanee creează dispozitive mai elaborate, care produc orice fel de cybertext, conectat fără fir la internet continuu.

Pregnanţa literaturii tinere în spaţiul scriptural contemporan roman e plină adesea de aplomb, e dezinhibată şi netă, cu nerv şi cu stil, fără direcţii bine stabilite, demonstrând deliberat că literatura de azi nu mai este douămiistă, în sensul că a depăşit urgenţele acestuia. Destui tineri scriitori de astăzi sunt self-promoteri, înţeleg foarte bine că trăiesc într-o eră a spectacolului comercial digital şi se comportă ca atare, propunând online mode poetice de uz propriu.

Este cazul basarabeanului Hose Pablo cu volumul de debut Căpşune în inima mea (2007), ce ilustrează ceea ce am putea numi un epigonism web al unui val de poezie care şi-a obţinut o relativă faimă câştigată pe câteva site-uri literare, trecând, într-o vreme, drept un soi de speranţă genuină, propunând o poezie ordonată de bloguri şi de senzualismul speranţei. Poetul se declara exponentul unui nou val care se situează într-un raport de continuitate, dar, mai cu seamă, de discontinuitate, cu poezia grupului 2000, despre care vorbeşte la timpul trecut, ca despre un fapt de istorie literară: „acesta este un volum funerar pentru generaţia 2000. Generaţia 2000-istă a fost extraordinară. dar nu vă întristaţi – nimeni nu pleacă fără să ştie că sigur au venit următorii. aşadar am venit pentru că ne-aţi chemat în şoapte.” [4, 82]. Coperta originală a volumului Căpşune în inima mea sugerează situaţia dificilă a tinerilor scriitori români, care, odată ce conştientizează că nu dispun de mijloacele financiare necesare pentru a scoate o revistă culturală ori atunci când realizează că numărul solicitanţilor de carte este tot mai mic, decid să se virtualizeze odată cu textele lor (care se transformă-n e-books), să devină oameni www cu aripi de îngeri, cărora le poţi pătrunde-n inimă, în viscere, oriunde, cu un singur click, şi care, încercând să publice la edituri puternice, sfârşesc prin a-şi tipări volumele sub regie proprie. Noua generaţie „ordonată de bloguri”, emergentă, fericită în aura unui soi de sentimentalism viguros, reinventează iubirea în lumea agresivă, resentimentară, instituind o nouă Human Zone, viziune juvenilă şi constructivă asupra lumii. Detaşarea de douămiism a fost înscrisă de critici în categoria gesturilor de frondă, recunoscându-se totuşi schimbarea survenită în registrul poetic prin percepţia hiperbolică, tendinţa ego-ului de a-şi atribui proporţii monumentale, identificarea finalmente cu umanitatea, cu specia. Generaţia blogosferică îşi alege un public care iese din sfera de influenţă a 2000-ismului şi anunţă intrarea subită a poeziei senzuale în plin teribilism douămiist: „Timpul meu nu a sosit/ însă mi-am schimbat parola de club/ de hyper de poezie.ro/ de mail” [4, 49]. HZ-istul Hose Pablo se simte confortabil în spaţiu virtual cu publicaţii numai pe internet, preferă izolarea securizantă neobişnuită: „eu sunt nicăieri pe google/ şi tu eşti everywhere” [4, 29] şi se detaşează lejer de opiniile refractare care i-ar desconsidera poeticul pentru că nu ar vrea să fie influenţat: „eu nu ştiu ce ziceţi voi/ dar eu cred că asta e poezie” [4, 59]. Nemulţumirea de sine a generaţiei blogosferice e asociată cu neputinţa şi insuficienţa de identitate: „vă amintiţi oare cum publicam pe internet/ numai pe internet/ şi credeam că are să fie totul frumos/ dar nu a fost aşa” [4, 44], căci scriitura pe blog nu asigură succesul de public sau succesul de critică.

Un alt ambiţios tânăr scriitor român Darie Ducan vine în anul 2013, în plină agonie postmodernă, cu un program-manifest intrigant Manifestul negativist şi în 2014 cu placheta de versuri Poezii noi şi se înscrie, la alt nivel temporal, în subgenul textualismului mediatic propagat de Ioan Manolescu în Noţiuni pentru studiul textualităţii virtuale.

Poetul contestă livrescul excesiv, consumerismul comercializat literar, care a sufocat literatura contemporană în ofensiva globalistă, şi simplismul poeziei blogosferelor: „Blogurile au murit pentru poezie. Revistele online sunt mici depozite de electricitate pentru instalaţiile de pom, iarna. Poezia e un continuu, nu un excedent.” [5, 9]. El afirmă dependenţa poeziei de mijloacele de suport, limbajul tehnologiilor informaţionale devenind o derivare a celui poetic: „Icoane şi softuri, gadgeturi şi logări îl apropie pe om de poezie. Îl ţin în softul ei. Niciodată poezia nu a fost mai aproape de om. Pentru că intră în el prin dependenţele sale.” [4, 10]. Considerând că „niciodată poezia nu a depins atât de mult ca acum de mijloacele ei de suport. O memorie vizuală impune o altfel de epică” [5, 9], propune o nouă practică literară − procesarea electronică, numită tehnoză prin care inversează ordinea nivelelor de intensitate lectorială pentru a impune forma societară de reprezentare poetică. Schimbarea de optică scontată se obţine prin noua metodă de reinterpretare cu efecte vizuale din arsenalul aplicaţiilor digitale de formatare a imaginilor textelor poetice: binarizarea negativă şi oferta unghiulară. Acest manifest nu impune sau delimitează o generaţie sau grupare literară, ci instituie o nouă procedură lectorială inedită prin care textul ar putea fi scos din obişnuitele grile interpretative epuizate de critica actuală (fractalică, intertextuală, fenomenologică) şi i s-ar oferi relaxarea descoperirilor vizuale autentice, care inevitabil ar trebui să conducă la chintesenţa semnificaţiilor textuale. Negativismul ridică probleme de reconfigurare estetică prin traseul dantesc exegetic propus şi de repoziţionare a receptorului multiplu şi dinamic faţă de opera poetică prin teatralizarea focalizării verticale a scriiturii. Ambiţia de a obţine o modificare fundamentală a textului poetic prin artificiile tehnice ale negativismului digital rămâne a fi o frondă programatică, informaticienii ne avertizează că procesul de îmbunătăţire nu măreşte cantitatea de informaţie conţinută de o imagine.

Ambele cazuri literare reflectă disponibilităţi faţă de experimentele digitale şi emergenţa realităţilor virtuale, care nu intenţionează să distrugă literatura canonică, ci doar să o polarizeze, preferând forma neliniară, transgresarea liniarităţii obişnuite pe care pagina tipărită o imprimă textului. Dar pentru a evita entuziasmul corporatist şi a nu ajunge la extrapolare exaltată, trebuie să recunoaştem că nu e vorba deocamdată de vreo schimbare de paradigmă literară în literatura română, căci formele de scriere electronică nu determină astăzi modul în care ne definim pe noi înşine. Mai degrabă, acestea participă la reactualizarea noţiunilor legate de sine în decursul acestei vârste târzii a tiparului. De multe ori riscul la care ne expunem este acela al căderii în baroc, în supra-elaborat, derivând din dorinţa de a aglomera mecanizmele şi de a uimi prin intermediul efectelor speciale. Blogurile cu expresivitate neprogramată din spaţiul creativ liber, fără constrângeri ideatice, deţinând un limbaj informal în privinţa gustului şi ierarhizării culturale, ajung a fi propulsare forţată şi uneori nejustificată de imagine, un prag de promovare a cărţilor sau a imaginii proprii de scriitor, fără a asigura prea multa interactivitate, fără a crea în mod special literatura în spaţiul virtual. Se întreţine iluzia creării unei reţele literare dinamice, de fapt, se pune în funcţie doar jocul cu rolurile din spaţiul virtual în ceea ce priveşte (de)formarea oglinzilor pe distanţă ultrascurtă dintre identitate/ alteritate/ scripturalitate: „Blogul meu e o vitrină în care locuiesc din când în când, nu chiar tot timpul (ca artiştii aceia niponi care s-au mutat permanent într-o casă-vitrină). În loc să-mi scriu textele cele serioase şi să-mi citesc cărţile de trebuinţă, mă uit în oglinzi deformate, la mine şi la alţii despre care credeam că îi ştiu. Cineva trebuie să facă şi asta! Îmi mai uit prin el câte o haină sau câte o batistă, îmi invit prietenii la taifas şi studenţii la cafelele pe care nu reuşim să le bem în realitate. Uneori le bat cu degetul în geam trecătorilor care îmi bat în geam la rândul lor. Cam asta e blogul meu! ” [6]. Doar blogurile de nişă se orientează spre dinamismul comentariilor, au o singularitate originală, ele îşi găsesc cititori cu gusturi şi pasiuni comune, apărând posibilitatea închegării unei mici comunităţi cu aceleaşi orientări, dar cu atitudini diferite, chiar divergente.

Multiple metatextele poetice postmoderniste consemnau schimbarea de regim a scriiturii odată cu asimilarea maşinii de scris şi a trucurilor de tehnoredactare: „Dacă mă gândesc bine această obsesie de a umple foaia a început când n-am mai lucrat cu pixul, ci direct la maşina de scris. Apetitul meu pentru spaţiul alb a crescut odată cu mutarea câmpului la maşina mea de scris. Cândva băteam la 15, apoi la 13, apoi la 10, la 5, iar acum… acum culc foaia! E ca o disecţie, versul lat: se văd măruntaiele poemului.” [7, 275], extinzând perceperea lumii în disoluţie la nivelul tehnoredactării textului poetic: „În ultima instanţă lumea nu-i decât o maşină de scris, abrupt din toate părţile, deasupra neantului. Pentru a nu mă prăbuşi în abisul din stânga, dreapta, jos , sus, etc., eu bat la această maşină cu o viteză tot mai mare, atât de mare, încât să pot rămâne în lume şi după ce voi înceta să dactilografiez. S-a prăbuşit un sistem de referinţă, lumea însăşi se dezmembrează, dar atât cât există claviatura cu litere, eu îmi bat textul. Să fie oare adevărat că timpul e reversibil ca o bandă de la maşina de scris?” [7, 277]. Maşina de scris este desemnată prin excelenţă recuzita postmodernistului, un instrument de inter- şi hiper-textualizare. Maşina de scris poate fi numită un palimpsest, clapele ei identice uneori tăbliţe antice ascunzând amprente ale întregii literaturi, dar mai ales ale modernităţii, de unde şi revolta cuvintelor împotriva maşinii de scris. Roland Barthes descoperă noi oportunităţi scripturale inedite ale textului dactilografiat: „Aceste greşeli mecanice, atâta timp cât nu sunt derapaje, ci doar substituiri, pun în evidenţă o cu totul altă tulburare decât particularismele manuscriselor: prin intermediul maşinii, inconştientul scrie mult mai stăpân pe sine decât scriitura naturală.” [8, 21].

Drama despărţirii de maşina de scris la începutul anilor ’90 este înlocuită de un război rece cu computerul: „Mi-am luat atunci computer şi drama ibseniană dintre mine şi el a dominat anul cu un scherzo penibil. Un amor cu năbădăi, lungi perioade de părăsire reciprocă — încă e-n casa mea fiinţa asta de tablă şi perversitate, dar divorţul e aproape şi e definitiv hotărât.” [9, 459].

Mutaţiile considerabile produse în actul de scriere odată cu asimilarea computerului pot fi semnalate doar atunci când se impune poezia postdouămiistă, când „manuscrisul a dispărut definitiv, la fel tocul, creionul, se foloseşte tastatura, delete, copy and paste. Remarc avantajul keyboardului. Uşurinţa de a importa sau exporta text. Compilaţia devine la unii prima formă de expresie. Poetul pe net este un primitiv al tehnologiei şi al setei de expresie. Este exponentul unui experiment pe noi înşine.” [10]. Regimul nou de scriitură oferă o descătuşare deplină a energiei creative: „E o şansă de libertate să-ţi poţi duce ţara în suflet, să-ţi poţi duce ţara pe stik. Mă am chiar pe mine undeva pe stik. Mă sprijin pe raiduri de lume. Şi câtă detaşare.” [11, 11]. Lumea virtuală nu denotă contingenţă ontologică, ci mediere sau simulare ontologică: „Inflaţie de viaţă, inflaţie de moarte, inflaţie de frumuseţe, inflaţie de speranţe, inflaţie de destine, inflaţie de tehnologie, zilnic privesc prăpastia dintre Backspace şi Enter”, modificând modul de percepere a propriului simţ al identităţii, fluxul şi refluxul subiectului virtual: „Orice-ar fi, oricum ne-am interpreta existenţa, fie că o vedem fluentă, lipsită de hopuri, fie că ni se pare fragmentară, rămânem acolo, pe monitor, o formulă printre atâtea altele.” [12]. Lecuindu-se ironic de teroarea paginii albe, a blocării scriiturii: „tastatura mea/ este plină/ de poeme/ au năpădit-o/ ca râia căprească/ aseară mi-a/ invadat unghiile” [13], scriitorul intră în simbioză cu computerul, interfaţându-se uman: „Nu e nici un geam pe care să-l deschid spre lume,/ iar tastatura îmi muşcă degetele obosite/ Daţi click pe marginile inegale/ ale fiinţei mele/ şi save/ altfel mă-nghite pădurea/ crezând că sunt toamnă! ” [14]. Cu toate că se jonglează cu un limbaj şi un imaginar ultratehnologizate, inclusiv cu conceptele codurilor computaţionale, poeţii sunt fascinaţi de posibilitatea de a transmuta în textul poetic experienţa virtuală: „Şi aştepţi nerăbdător în faţa ecranului/ Aştepţi ca pixelii să-şi schimbe culorile/ Să formeze nişte litere ordonate într-un răspuns/ Dar apoi îţi laşi privirea pe birou,/ mouse-ul stă acolo nemişcat/ Pixelii s-au schimbat în altceva şi te cutremuri/ Ceva sapă adânc în tine şi te doare, şi nu mai suporţi/ Te omoară pe dinăuntru, ca o boală” [15].

Excepţii fericite care propun noi practici de extindere digitală literară sunt câteva romane în format blog: romanul RealK de Dragoş Bucurenci (2004), exclusiv în varianta electronică, care exprimă o nouă mentalitate, o noua vârstă socioculturală, cea a „generaţiei Y”, şi romanul Blogstory de Nora Yuga (2013), text hibrid ce conţine jurnalul de scriitor, expus direct pe blog, jurnal live, la vedere, care are câteva nivele: ideatic, epistolar şi portretistic, literar (poezii, interviuri), şi, nu în ultimul rând, un jurnal de călătorie literară. Experimentul Norei Yuga demonstrează depăşirea tracului scriptural în faţa digitalului monstruos prin manipularea potenţialului empatic al weblogului: „Cu răbdare şi tutun, chiar, cât mi-aş dori acum o ţigare, când mi-e frică de tastele astea negre ca 50 de ochi de drac! dacă nu v-aş iubi atât şi nu m-aş iubi atât, m-aş lăsa păgubaşă! Ce bine că existaţi pentru mine! Nora” [16].

În contextul epocii media şi a generaţiei Google putem vorbi nu atât de revoluţii ori, în sfârşit, de evoluţii, ci, de mult ori, din păcate, de superficialitate şi autosuficienţă. Vom avea o reţea matură e-literară doar atunci când vom depăşi stadiul de vânare exclusiva a insolitului. Deocamdată generaţia milenariştilor, dependentă de tehnologie pentru că o mare parte a vieţilor lor se petrece în faţa unor ecrane, produce mutaţii doar în modul de raportare la actul scrisului şi în regimurile scriiturii, accesul la internet şi la tehnologie dându-le o percepţie mai fluidă asupra vieţii, hypertextul oferindu-le, după cum afirmă Olga Ştefan, „o frumoasă utopie, născută din dorinţa omului de a se elibera de constrângerea teribilă a temporalităţii lineare.” [17]. Imaginarul tehnocultural le impune şi iluzia că ficţiunea interactivă şi hyperliterară va democratiza accesul maselor la expresia literară. De fapt, site-urile sau blogurile nu au relevanţă decât pentru un cerc de prieteni cu aspiraţii literare, pentru cei care vor să parvină mai degrabă în literatură. Dacă unii critici multimedia sunt entuziasmaţi că se produce „o revoluţie în modul de percepere a mijloacelor liricii difuzate pe internet” [17], alţii au senzaţia că „nu se mai creează, ci se transferă de pe un suport pe altul” [18]. De multe ori genurile digitale Google poetry (bazată pe funcţia de autocomplete a motorului de căutare), Email poetry (poezie colaborativă, extinsă printr-o conversaţie prin email), cyber-poetry (genul de poezie care foloseşte termeni tehnologici şi concepte, în special referitoare la computere, limbaje de programare şi sisteme de operare:

„Sunt un keyword
deschid poarta
spre înafara timpului.” ;
„Un link
cheamă alt link
în întuneric.” [19] )

sunt mai degrabă delicii experimentaliste, iar subramificaţiile ingenioase ale literaturii: poezia digitală, hypertextul, videopoemele (metalimbaje care ar trebui să împingă graniţele spre limită, deopotrivă în discursul poetic, în codul imaginii şi în experienţa sunetului, atrăgând atenţia în mod programatic asupra unui mediu anume prin contrapunct cu celelalte) rămân a fi surogate literare sau forme neconvenţionale de artă.

Site-urile literare de tipul www.clubliterar.com., www.poezie.ro, www.hyperliteratura.reea.net şi numeroasele bloguri au înregistrat fenomenul mutării cenaclurilor literare din spaţiul real în cel virtual, dar şi febra inovaţiei, care se considera capabilă să suplinească falii, rupturi, fracturi, incompatibilităţi, imposibilităţi discursive postdouămiiste, fiind o pistă de lansare a ficţionalităţilor extinse şi impenetrabile semnate cu un nume misterios, dar şi un mediu de a promova imagini potenţate în sens narcisiac: videopoemele, poemele vizuale, performance-ul, formulele adiacente promovării tradiţionale a poeziei româneşti contemporane, crescând riscul scăderii calităţii textelor postate şi inundarea acestor platforme online de grafomania poeţilor.

Inovatoare pentru exploatarea mijloacelor media era considerată poetica interactivă, literatura instant ce ataca canoanele şi detabuiza zonele tematice şi limbajele: conţinutul noului text fiind creat de utilizatori multipli, autorul blogului lansează primul episod al poveştii şi nişte reguli generale de colaborare. Fiecare episod este scris în continuare de către un cititor, urmând ca toţi cititorii-autori ulteriori să fie obligaţi să respecte logica reconfigurată de noua adăugire de conţinut. Era asigurat un bonus de feedback, potenţialitatea lucrului progresiv pe text ajunge să fie dependentă de opiniile şi sugestiile exprimate în acest sens de către ceilalţi membri ai comunităţii virtuale devenind o formă de drog, lipsa reacţiei la un text semnalizează îndoială: „Viaţa unui text pe net este de câteva zile, ore. Un text vechi este considerat neinteresant şi nu mai este accesat. Clikul pe Like este o plagă comodă. O adormire a conştiinţei. Nevoia de a scrie devine direct proporţională cu nevoia de a împărtăşi rezultatul acestui proces care sfârşeşte să fie creator şi devine, pur şi simplu, tehnologic.” [10].

Această literatură independentă, lipsită de pretenţii literare ne dă senzaţia convieţuirii mediocrităţii şi originalităţii, kitsch-ului ordinar şi a mizei estetice, fiind foarte mare riscul realizării unui amestec artificial şi nereuşit, rezultatul este supersimplificarea literaturii şi spontaneismul ludico-social al postliteraturii. Iar sinceritatea la limită a exhibiţionismului, aşezată confortabil în zone de indeterminare, în lumina perfidă a unor reflectoare care proiectează pe ecrane mari, vizibile din orice unghi, personajul confesor de pe scenă, nu e decât o sinceritate trucată, simulată, autenticitate-paravan.

În imaginarul tehnologic, conceptul de transclusion (transcluzie) introdus de Ted Nelson [20], care anunţa flexibilitatea în folosirea şi manipularea dimensiunii temporale a textului, stă la baza construirii unor texte online pe bază de hyperlinkuri (care se multiplica la infinit, în mod rizomatic, se clonează şi se metisează, răsfiră în constelaţii multidimensionale, cititorul obţinând nu doar un text pe care trebuie să îl decodifice, ci şi un set de indicii reconfortabile), dar şi a unor romane-experiment, imposibil de apropriat în categoriile şi cu instrumentarul lecturii liniare, cum ar fi romanul Rubik, roman colectiv (2008), realizat prin colaborarea e-grupurilor. Fiecare autor este echivalentul unui pătrăţel din care este alcătuit un cub Rubik, fiecare vine cu o informaţie precisă, iar amestecul lor dă naştere unui text permutabil. Obiectul hypertextual literar conţine noduri complexe secvenţiale şi de explorare, propunând căi alternative condiţionate, conţinuturi atomice şi legături interne şi externe supranivelate. Relativizarea conceptului de identitate în era noastră postmodernă legitimează forme de literatură cu autorul reprezentat de un nick şi un avatar sau un hibrid colectiv, interactiv şi procreativ. Cititorul devine user, de vreme ce romanul nu este doar carte, ci obiect hibrid, cub de texte, mesaje electronice şi clipuri filmate. Cybercititorul invadează o zonă perceptivă de neatins de creaţia clasică. Personajul la rându-i se transformă în unul multiplex, multi-folder, mulţi-specializare, un cyborg defect, cu articulaţii de limfă şi vanadiu, bântuind spaţiul virtual în căutarea imaginii ultime, cea care ar fi declanşat trezirea.

Deocamdată nu putem pune semnul egalităţii între revoluţia mediatică şi schimbarea sensibilităţii literare româneşti. Literatura digitală nu ar trebui să se reducă doar la aspectul tehnic al realizării sale, ci să reflecte performanţe expresive şi vibraţii artistice. În afară de accesul la un nou spaţiu complex, potrivit explorărilor romanului, în care termenii cheie consecutivi sunt virtualitate, hyper-realitate, nu se produce nici o înnoire de ordin poetologic (se reciclează avangardismul, expresionismul, suprarealismul, onirismul estetic) sau naratologic (textualismul virtual aduce o nouă reprezentare cu vechi modalităţi narative anunţate de Borges, Cortazar şi Musil, care au creat romane ca forme ale acţiuni, mobile, proteice, experimentând situarea într-o lume cu pereţi mobili). Miza lor era mai mare decât s-ar părea, căci jocul lor literar care submina clişeele şi toate manierismele şi formule-tip implica de fapt o căutare identitară şi în acelaşi timp de esenţă a existenţei, ordinea din haos şi din incomprehensibil, creând o hartă redefinită a universului, un puzzle de lumi suprapuse, având însă fiecare individualitatea şi logica sa proprie, o combinaţie dominată de aceeaşi dublă obsesie, a spaţialităţii şi a căutării de sine.

 

Referinţe critice:

  1. Alan Kirby, Digimodernism: How New Technologies Dismantle the Postmodern and Reconfigure our Culture, New York, Continuum,

  2. L. Antonio, Poesia digital. Negociações com os processos digitais. Teoria, história, antologias. DVD, São Paulo, Navigar Editora, 2010.

  3. Raine Koskimaa, From Text to Hypertext and Beyond, 2000, http://users.jyu.fi/~koskimaa/thesis/thesis.shtml DIGITAL LITERATURE

  4. Hose Pablo, Căpşune în inima mea. Volum funerar pt Generaţia 2000, Bucureşti, Editura Vinea,

  5. Darie Ducan, Manifestul negativist, Nico, 2013.

  6. Mihaela Ursa, http://mihaelaursa.wordpress.com/about/

  7. Emilian Galaicu Păun, Poezia de după poezie , Chişinău, Cartier, 1999.

  8. Roland Barthes, Gradul zero al scriiturii. Noi eseuri critice, Cartier, 2006.

  9. Mircea Cărtărescu, Jurnal I, 1990-1996, Bucureşti, Humanitas, 2001.

  10. Adrian Grauenfels, Poezia pe net, fenomen şi analiză, în Reţeaua literară, http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/poezia-pe-net-fenomen-i-analiz

  11. Darie Ducan, Poezii noi, Nico, 2014

  12. https://newskeeper.ro/articol?id=6886566B7258CE00C6F9E3E7CAB948A5&data=1999-05-19

  13. http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13967191/tastatura_mea

  14. http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13892177/index.html

  15. http://www.poezie.ro/index.php/poetry/1761402/Relatie_dintre_pixeli

  16. Nora Yuga, Blogstory, 2013, http://noraiuga.blogspot.com/2012/01/blogstory-2.html

  17. Olga Ştefan, Experienţa hipertextuală: fantasme, acţiuni, realizări, în revista Steaua, 2010, nr. 1-2, http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=1464

  18. Stan Constantin, Viitorul literaturii, http://www.zf.ro/ziarul-de-duminica/viitorul-literaturii-3087747

  19. http://www.poezia.3x.ro/MARIUS1va11.htm

  20. Ted Nelson,

    Literary Machines, London, Mindful Press, 1980.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>