Mihaela Ursa: tratat despre ficţiunea amoroasă

Mihaelei Ursa’s book Eroticon. Tratat despre ficţiunea amoroasă (Eroticon. Essay about romance prose) tells about erotic literature perception as life event and as a cultural phenomenon. This kind of romance literature perception has double effect: to entertain the reader and to contribute to world literature space development. To reach the goal romance literature uses visual images called by Mihaela Ursa eroticons, and erotologs, those are possible romance ideas (plots). The author’s concept is perfectly illustrated by examples from world literature starting from Middle Ages and Renessance and finishing XX century. The book reveals author’s knowledge and her special attitude to the matter.

Keywords: romance prose, seduction, capture, concept, initiation.

 

O poetică (re)lecturii

Volumul Mihaelei Ursa Eroticon. Tratat despre ficțiunea amoroasă (București, Cartea românească, 2012) este o poetică a relecturii romanelor amoroase, începând cu cele din Antichitate și până la începutul secolului XX. Noutatea acestui studiu, care are în vizor ficțiuni erotice de referință, ține de o anumită psihologie a lecturii, adică de felul în care biblioteca interioară i-a sugerat autoarei un cod subiectiv al relecturii, antrenate în procesul de teoretizare și descriere a ficțiunii amoroase.

În acest proiect metalecturial se regăsește cititorul implicit (Wolfgang Iser), care-și trăiește din plin, ca un copil, fanteziile, este sedus de text, empatizează cu el și (re)învie lumea textului prin participare hedonistă și cititorul reflexiv sau informat (Stanley Fish), spre care ajung sensurile fundamentale ale narațiunii, angajându-l într-o aventură a definirilor, asocierilor, a construcțiilor paralele.

Satisfacția cititului depinde de „sentimentul de adecvare a lecturii pe care îl are executantul”, precizează un teoretician al relecturii, Matei Călinescu [1, p.179]. O miză a acestei cărți este chiar adecvarea cititorului la lectura hedonistă a textului erotic, îndemnul cititorului implicit spre revenirea la „unul dintre sensurile primare ale cititului: delectarea”. Altă miză este cea teoretică, a cititorului informat, de a prezenta ficțiunea amoroasă în bipolaritatea naturii sale: ca viață și ca fapt de cultură.

Narațiunea ca showing

Critic literar și profesor universitar, autoarea precizează încă din primele pagini că literatura, inclusiv cea erotică, este altceva decât viața: „nu despre viață și persoane citim noi în cărți, ci despre literatură și personaje (…) Numai că literatura despre amoruri nu se lasă niciodată citită exclusiv ca literatură, ea încurajând cititorul să o creadă pe cuvânt, ca mărturisire despre trăirea «reală» a iubirii”.

Literatura amoroasă subjugă cititorul tocmai prin capacitatea sporită de a-i da iluzia vieții, de a-l transporta într-o realitate imaginativă, „un univers compensatoriu”, devenit exercițiu delicios de lectură și sistem de verificare a propriilor proiecții despre amor. Forța decisivă de seducție a cititorului n-o dețin faptele și întâmplările literaturii amoroase, ci „coerența imaginilor într-un proiect de lume posibilă, obligatoriu desfătătoare”. Imaginea este, pe de o parte, cod cultural, „magnet” artistic care atrage viața în câmpul literaturii, dar și strategie transportatoare a literaturii înapoi către realitate. Venind dintr-o experiență concretă de viață, ficțiunea amoroasă revine la realitate, modelând cititorul, eliberându-i conștiința de tabuuri, sugerându-i posibile comportamente, reacții, atitudini față de propriile trăiri, față de propria înțelegere a amorului și față de trăirile celuilalt. Iată de ce literatura erotică reprezintă atât o șansă pentru o pură plăcere a lecturii, cât și o circumstanță favorabilă de (auto)cunoaștere și (auto)verificare.

Narațiunea ca showing, ca imagine vizuală, înlesnește cititorului posibilitatea de-a se lăsa antrenat în lectură ca într-o realitate alternativă, în care este subiect activ, și din care va ieși transfigurat, prin inițierea într-o nouă experiență, la fel ca personajele cărții.

 

Codurile ficțiunii amoroase. Eroticoane și erotologii

Scena-intrigă sau punctul de pornire în călătoria ficțională a cititorului îl reprezintă tabloul în care este profilat un el și o ea cuprinși de farmecul seducției. Vraja crește, fulgerător sau mai lent, amplificându-se prin „slăbirile” ori bruiajele impuse de contingent. Cu cât împlinirea erotică este mai dificilă, mai întârziată, cu atât puterea de fascinație crește în tempo-ul dictat de ritmul narațiunii și de sinuozitățile subiectului. Primul semnal al literarității cazului erotic – afirmă autoarea – e faptul că imaginile sunt încadrate într-un anumit cod cultural, o ramă prin care se citește ficțiunea. Oricât de naturală ar părea o scenă amoroasă în literatură, ea este mai întâi de toate o realitate de imaginație, un construct artificial menit să confere autenticitate conținutului narativ. Rama este centrul de orientare a cititorului, fie că ia forma balconului prin care se privesc cei doi, fie că e cadrul ferestrei, repetat în multe feluri. Ficțiunile care proiectează vraja erotică în scena ferestrei, a balconului sau în limitele spațiului natural al lacului și al pădurii, cum se întâmplă în literatura romantică, se cristalizează în imagini-tip, numite de autoare prin conceptul de eroticoane. Fiecare roman de dragoste pornește de la un eroticon și se întemeiază pe o anumită percepție a iubirii, căreia autoarea îi spune erotologie, adică o „filosofie alternativă a iubirii”, o ideologie pe care se construiește fiecare adevăr particular al iubirii. Aceste instrumente operaționale conturează diferite tipuri de iubire, capabile să ilustreze o imagine nucleară și un anumit cod al comportamentului amoros: conjugal (Lotte şi Albert, Fermina Daza şi Juvenal Urbino), violent (libertinii marchizului de Sade), blestemat (Medeea şi Iason, Catherine şi Heathcliff), seducător (Don Juan, Casanova), pasional (Tristan şi Isolda), idilic (Dafnis și Chloe), bolnav (Werther, Florentino Ariza), psihologizant (personajele lui Camil Petrescu sau Stendhal) etc.

Tipologiile ficțiunii amoroase se întemeiază și în baza reprezentărilor pe care le obține în timp imaginea femeii seducătoare. Diferite contexte culturale europene investesc eternul feminin cu o aură pozitivă de donna angelicata sau negativă, demonică. Reprezentările actuale ale femeii în literatură păstrează destule reminiscențe din imaginarul erotic al antichității. Autoarea se referă și la acest subiect, pornind, cu erudite explicitări și nuanțări, chiar de la imaginea mitică a Evei și a Pandorei. Femeia seducătoare, care, în percepția Evului Mediu și în literatura premodernă, își subjugă iubitul prin focul pasiunii, îl nefericesc prin nestatornicie ori îi anemiază pornirile eroice, sunt reprezentări feminine ostile, amenințătoare. Ele au marcat veacuri de literatură erotică.

 

(Re)lecturi erotologice

Partea a doua a cărții este o analiză comparatistă a erotologiilor pe care se construiesc proiectele amoroase ale literaturii universale, începând cu Antichitatea greacă, Evul Mediu și Renașterea, până în pragul secolului al XX-lea. Ficțiunea devine „utilă”, în măsura în care lectorul își recunoaște trăirile într-o paradigmă erotologică, învață de la ea, își înțelege mai bine propriile trăiri.

Cea mai veche formă erotologică, iubirea androginică, postulată de Platon (în Banchetul), concentrează în mare parte reprezentările filozofice ale Greciei antice în materie de Eros. Această erotologie este expresia mitică a dorinței noastre de iubire predestinată și nemuritoare, care să refacă unitatea primordială. La fel de înnobilatoare este și iubirea platonică, despre care Mihaela Ursa scrie că „se confundă pe nedrept cu abstinența pasivă și bleagă, când ea este cea mai energică dintre iubiri, una care te ridică de jos și te propulsează către cerul ideilor, în nemurire”. Autoarea mai precizează că iubirea platonică pornește de la frumusețea trupului către înălțimile spiritului. Supralicitarea frumosului nu reprezintă nicidecum abolirea sexualității în relația amoroasă, așa cum se crede deseori. O altă erotologie ancorată în metafizic, la fel de revelatoare, este cea mistică, conectată la iubitul unic – Dumnezeu sau Iisus. Iubirea mistică mizează pe „limbajul vizionar” în Castelul interior de Teresa de Ávila și este nefericită prin lipsa comuniunii absolute cu Dumnezeul râvnit. Iubirea idilică a literaturii Evului mediu, prin modelul lui Dafnis și Chloe, cunoaște și ea o receptare complexă, cu semnificații ce avansează în timp, provocând scriitorii la experimente de intertextualitate și parafrază, cum e cazul lui Vlad Ștefan (personajul lui Gheorghe Crăciun), care rescrie textul, punând în prim-plan senzorialitatea percepției și forța transformatoare a iubirii. În pofida naivității delicioase, a idealismului primar și armoniei imaginilor din romanul lui Longos, autoarea identifică filtrul cultural la baza erotologiei idilice. Paradoxul este că iubirea totuși are vârstă. Dafnis se iubeste cu Chloe, doar în urma inițierii băiatului de către un maestru, care-i predă lecția iubirii, accelerându-i maturizarea.

Extrem de prolifică în planul stimulării imaginației și a simțurilor cititorului este iubirea seducție, având în capul listei de personaje figura lui Don Juan sau Casanova care excelează în iubirea ca tehnică și ca sursă de hrănire nestăvilită a egoului. Acest tip de iubire s-a ramificat și în iubirea sentimentaloidă din romanele de bulevard și în discursul erotic din seriale tv din toate timpurile, cu pregnanță astăzi. Pragul de sus al exploatării culturale a erosului îl constituie iubirea-pasiune, care se nutrește din marile suferințe, escaladează obstacole și care, în final, așa precum precizează Denis de Rougemont, atrage moartea.

Factorul declanșator al pasiunii erotice este interdictul. Romanele moderne de dragoste sunt cele ale adulterului și ale suferinței care întârzie fericita împlinire. Comportamentul amoros al cititorului se lasă influențat anume prin altitudinile pasionale ale ficțiunii, care ies din cadrul banalului, convenționalului, stabilului. Mihaela Ursa precizează că nu e vorba aici de funcția didactică a literaturii, ci de capacitatea ei de a investi noi sensuri în reprezentările despre iubire ale cititorului, de a-i modela conduita amoroasă. Fascinează, prin contradicție, imaginarul cititorului, iubirea blestemată pe care o putem regăsi în Lolita sau Parfumul lui Patrick Süskind. Violența, moartea, incestul, ca instrumente ale iubirii damnate impun, pe de o parte, o serie de semnificații freudiste, oedipiene etc., relevante în plan estetic, pe de altă parte, contrazic violent percepția cititorului, prin conținuturile de perversitate și prin ultragierea moralei comune. Într-o analiză nuanțată a Lolitei, Mihaela Ursa demonstrează felul în care se deplasează percepția cititorului în funcție de centrul principal de orientare din roman. Acest centru de orientare este monopolizat de Humbold, protagonist dar și narator al romanului, care prezintă lumea romanescă dintr-un punct de vedere subiectiv, aderent pulsiunilor sale erotice, justificator în planul moralității personale. Perspectiva lui distonează cu lumea ficțiunii ca întreg, în care Lolita e o tânără abuzată sexual, inclusă violent într-un proiect amoros egoist și utopic, iar mama ei – o femeie victimizată prin abordarea ei drept barieră în calea iubirii incestuoase dintre Lolita și Humbold. În contextul logicii vizuale a eroticonului, scrie Mihaela Ursa, „perceperea formei condiționează și codifică perceperea conținutului (…)”. Discursul naratorului, care supune lumea narativă unei percepții egolatre, unei sensibilități incapabile de a pătrunde dincolo de propriile dorințe și de a-l înțelege pe celălalt, convinge însă lectorul să semneze pactul de aderare „la lumea lui Humbert, și nu la lumea ficțiunii ca întreg”. Revelația estetică este miza care estompează sau chiar neutralizează moralitatea. O altă relectură, din perspectivă cititoarei-mamă, pune în umbră factorul estetic, deplasând accentele pe conținut, ceea ce confirmă ideea că „există o indeterminare reciprocă între modul cum citim ficțiunile amoroase și propriile noastre experiențe legate de iubire, pe de o parte, respectiv între comportamentul nostru amoros real și lecturile de ficțiune erotică. Cu alte cuvinte, că nu citim niciodată doar de dragul literaturii, după cum nu iubim făcând completă abstracție de iubirile din romane”.

Erotologia blestemată a Lolitei provine din lectura Marchizului de Sade, autorul unei poetici a sexualității din care afectul s-a retras. Ceea ce interesează și aici în planul discursului, nu e atât impulsul sexual, cât „punerea în mișcare delirantă a imaginației emotive”. Singură rațiune a plăcerii este exercițiul sexual violent, supus unei voluptăți a imaginației, analizabile psihopatologic. George Bataille găsește justificatoare în gândirea lui Sade tendința umană către exces: „pentru noi, este inevitabil să ajungem la excesul în care avem forța de a pune în joc ceea ce ne întemeiază” [2, p.187]. Dacă am nega această tendință genetică, Bataille consideră că ne-am înșela asupra naturii noastre. Până la urmă, „ceea ce ne revoltă cel mai violent, se află în noi” (ibid.).

Un eroticon de referință în romanul modern este iubirea ca psihologie, cu întreg cumulul ei de suspiciuni, neîncrederi, gelozii tangențiale mai mult sau mai puțin realității erotice în sine. Dacă blocajele iubirii-pasiune sunt de natură exterioară (părinți care se opun unirii îndrăgostiților, căsătoria nereușită, având drept consecință adulterul etc.), în cazul iubirii-psihologie elementele inhibatoare sunt de natură interioară (analize, prejudecăți etc.). Mihaela Ursa precizează faptul că această erotologie prevede o relație specială a personajelor cu privirea celorlalți, în funcție de care se articulează comportamentele amoroase. Studii de caz devin, printre alte personaje, Anna Karenina și Emma Bovary, atât de diferite între ele prin felul în care își percep și își trăiesc iubirile. Dacă Emma iubește prin imitație, prin complacere într-o poză împrumutată din romane, din comportamentele amoroase ale personajelor literare, Anna Karenina se visează invadând personajele cu propria viață, „dezlocuindu-le pentru a face loc unui elan vital și unei dorințe de a trăi care nu mai încap în propria viață”.

Acestea și alte erotologii demonstrează cititorului îndrăgostit că iubirea lui e pe cât de unică, pe atât de identificabilă ficțional. Cartea Mihaelei Ursa cucerește nu doar prin conținut, prin faptul că-l conduce pe cititor spre cărți minunate de iubire, dar și prin deschiderea pasională a autoarei față de acest subiect, prin voluptatea discursului postlectural. Rigiditatea proprie unui studiu științific este anulată în favoarea unui discurs tandru și feminin, ca „o cântare de curtezană”, seducând la rândul lui, cititorul. Eroticonul este scris cu finețe, erudiție și documentare, dar și cu vibrația interioară a îndrăgostitului de literatură, prin care vorbesc vocile din biblioteca interioară, dar și ecoul propriei experiențe în ale iubirii.

Referințe critice:

  1. Matei Călinescu. A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii. București, Polirom, 2007

  2. Georges Bataille. Erotismul, București, Nemira, 2005.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>