„Mă simt ca un copil al unei patrii care m-a trădat şi continuă să mă trădeze”

Interviu cu Miron Kiropol realizat de Aliona Grati şi Nicolae Tzone[1]

 

Abstract
This paper represents an interview with Miron Kiropol, the Romanian-French poet who lives in Paris, done by Nicolae Tzone and Aliona Grati, in connection with his book launch at the Paris Book Fair in 2015.The poet narrates about his departure from Romania and the stay in Europe, about his childhood and his family, about his Bessarabian origins, about his poetry in Romanian and French. Finally, Miron Kiropol reads the latest poem.
Keywords: MironKiropol, turncoat poet, communism, Paris, Romanian language.

N. Tz. Astăzi suntem în 22 martie. Suntem acasă la Miron Kiropol [2], lângă Muzeul „Luvru”. Am urcat 112 trepte până la etajul şase, aici, în paradisul lui cu mii de cărţi, cu zeci de tablouri pictate chiar de el.

Dragul meu, împreună cu Aliona Grati am am convenit să-ţi punem nişte întrebări pentru revista pe care ea o conduce la Chişinău, o revistă foarte bună, Metaliteratură, unde în numărul precedent este marele tău prieten şi marele…

 

K. Nostru, al tuturor…

 

N. Tz. … marele intelectual, în definitiv, care este şi va fi totdeauna, „Puiu Grigurcu”, cum îi zicem noi, Gheorghe Grigurcu. Deci am convenit să-ţi adresăm un set de întrebări simple, directe, vrem să te incităm şi bineînţeles că şi contăm pe spontaneitatea ta.

Ai plecat din România, la un moment dat, prin anii ’70. În ce an exact ai plecat?

 

M. K. În 1968.

 

N. Tz. Anii ’70 înseamnă şi 1968. Deci ai plecat în 1968… De ce?

 

M. K. Pentru că nu mai vroiam să aud cuvântul „comunism”. Nu mai voiam! Nu mai puteam suporta bâlbâirile „şefului suprem”. Nu mai eram în ţara aia. Ţara aia nu mai era a mea. Din ce în ce mai mult devenise o străinătate. Ca aş fi fost pe o insulă sau nici măcar existent…. Ţara aia nu mai era a mea!

 

N. Tz. Vom urma un curs logic şi cronologic cumva al discuţiei, dar sar etapele… În clipa de faţă ce e România pentru tine?

 

M. K. Parcă ar fi acelaşi lucru.

 

N. Tz. Parcă…

 

M. K. Da. Aştept de la România să-mi fie patrie. Unde mi-e patria? Să ştii că, deşi am renunţat la ea, eu încă nu mi-am cerut să mi se întoarcă cetăţenia. Pentru că de ce să mi-o cer? De ce? Mi-o datorează prin naştere. Chiar dacă am renunţat la ea, ea trebuie să mi se dea, să mi se dăruie…

 

N. Tz. Uite, am un răspuns, o ceri pentru mine, o ceri pentru Grigurcu, o ceri pentru Casian Maria Spiridon, pentru prietenii tăi, pentru intelectualii din România care îţi preţuiesc poezia, care te preţuiesc… Cu noi ce faci, că noi suntem acolo, trăim acolo…

 

M. K. Este problema mea cea mai dureroasă. Să trăiesc ca un străin şi să mă simt în acelaşi timp copilul unei patrii, dar o patrie care m-a trădat şi mă trădează. Continuă să mă trădeze. Continuă să fie rea, să fie în afară. În timp ce eu sunt înlăuntrul ei, chiar de departe. Eu continui să fiu scriitor în limbă română. Nu am părăsit această limbă. Şi limba ei, a acestei patrii, mi-e patrie. Limba ei, limba română, care e unică. Stăteam de vorbă de curând cu un mare personaj, care e înlăturat de asemenea, ca mulţi alţii…

N. Tz. La cine te referi?

 

M. K. La Andrei Zanca. Stăteam de vorbă cu el. Şi ne spuneam această durere. Că limba română, prin nemaipomenita ei libertate, e una dintre cele mai mari limbi ale Europei. Gândiţi-vă la toate limbile noastre latine, nu, franceză, spaniolă, italiană – mari limbi, mari culturi. Ei bine, limba română, într-o cultură şchioapă, căci a apărut la câteva sute de ani după acestea, păi limba asta le întrece prin plasticitatea ei. Limba asta ştie să vorbească cum nu mai ştiu să vorbească alte pământuri. În limba asta, prin influenţă rusească, fără îndoială, şi latină, articolul este lipit la cuvânt şi cuvântul devine de o forţă zguduitoare. Pe când limbile noastre dragi, nu, foarte iubite, latine: spaniolă, franceză, italiană (mai ales italiana o ador), ei bine, acest lucru nu se întâmplă. Or în română prin această dispariţie a articolului care devine cuvânt te găseşti în faţa unei minuni deodată. E cutremurător.

 

N. Tz. E o şansă, e un noroc să ai o asemenea limbă…

 

M. K. Nu ştiu, şansă, noroc… E poate singura binecuvântare a poporului român la ora actuală. E singura… Unde, întreb şi strig, unde ne e patria?

 

N. Tz. În noi înşine…

 

M. K. Păi nu… Limba română, atât.

 

N. Tz. Singura şansă este să luăm România şi limba ei în noi şi s-o ducem mai departe şi să facem noi, noi ca persoane, ceea ce statul nu face. Să ai atâtea talente, să ai atâtea nume, mari autori născuţi în România şi să nu…

 

M. K. Dar nu numai autori. În toate domeniile România dă materie cenuşie nemaipomenită, care pleacă din ţară. Şi ţara slăbeşte, devine miloagă când geniile par că pleacă.

 

N. Tz. Ei, cât există încă România în noi şansa ei de a merge mai departe rămâne vitală. Vezi că la noi la români se-ntâmplă chestia asta şi e dintotdeauna. Noi pare că dormim, că suntem adormiţi, nu contează cum, dar la un moment dat vin aceste furtuni care se numesc de obicei, cum să le spunem noi, genii, da, şi un Eminescu, un Brâncuşi, un Stănescu, un Enescu vin şi prin explozia lor, de fapt, acoperă decenii întregi de timp pierdut.

 

M. K. Da.

 

N. Tz. Şi-n felul ăsta, prin această izbucnire, prin aceste explozii, noi ne repunem în timpul real al culturii europene întotdeauna. Am avut această şansă. A, ce contează că Brâncuşi, în ţară, cel puţin în vremea respectivă, nu însemna aproape nimic, şi că de fapt valoarea lui a fost recunoscută prima dată nici măcar în Franţa, ci tocmai în America. Şi aşa mai departe. În fine, vom reveni la această temă.

Dar acuma, Aliona fiind coechipiera mea la acest interviu pentru „Metaliteratura”, vreau să ne spui ce înseamnă Basarabia pentru tine?

 

A. G. Nicolae, mi-ai luat întrebarea. Domnule Miron Kiropol, ce ştiţi dumneavoastră despre Basarabia, despre Basarabia contemporană, despre Republica Moldova? Aveţi vreo sursă, vreun canal prin care să vă informaţi asupra ceea ce se întâmplă la noi?

 

M. K. Ştiu numai o Basarabie poetică. Am în mintea mea o Basarabie poetică, în sensul că bunica mea dinspre tata era din Basarabia. Dintotdeauna am avut o încântare faţă de ea. Nu am cunoscut-o, dar se pare avea un suflet nemaipomenit. Era foarte bună, ea şi cu bărbatul ei, şi dădea la toată lumea zahăr, pâine, deşi aveau copii.

 

A. G. Din ce parte a Basarabiei era bunica dumneavoastră? Vă amintiţi vreo denumire de localitate?

 

M. K. Era din Chişinău. Era de o bunătate distrugătoare pentru ea. Deci Basarabia pentru mine e bunica.

 

A. G. Din ce an e?

 

M. K. Dintre cele două războaie mondiale.

 

A. G. În interviul de astăzi i-am pus aceeaşi întrebare şi doamnei Aurora Cornu şi a făcut o asociaţie, foarte interesantă după mine, a zis că România, atunci când avea şi Basarabia, semăna cu o pâinică, şi acuma nu e bine, că nu arată ca o pâine armonioasă, e ca un peşte… Arată bine, dar ea speră că se va întregi…

 

M. K. Păi dacă ea a fost furată de toţi, dacă continuă să fie furată de toţi şi încă, poate, se pregăteşte un alt furt al acestui pământ. Şi ce poate să facă Basarabia singură, dezarmată?

 

A. G. Istoricul Al. Boldur menţionează în Istoria Basarabiei că ceea ce i s-a întâmplat acestei părţi de pământ în 1812 se datorează în mare parte politicii lui Napoleon. Avem motive să nu-l plăcem. Francezii însă îl venerează. Ce ziceţi despre asta?

 

M. K. Eu nu l-am venerat niciodată. L-am socotit un asasin de talia lui Hitler sau Mussolini, dar poate mai inteligent, care a ştiut să aducă unele lucruri bune pentru Franţa.

 

A. G. Şi a fost oprit la timp.

 

M. K. Dar dacă nu ar fi fost oprit, lumea poate că ar fi dispărut. Şi oare, oare, merg până acolo să spun un blasfem, oare o fi cenuşa lui în mormântul ăsta somptuos din mijlocul Parisului? E adevărat că e cenuşa lui, sau numai aşa… Nu ştiu…

 

N. Tz. Nu ai fost ispitit niciodată să mergi la Chişinău, să mergi în Basarabia?

 

M. K. Nu, nu am mai fost ispitit. Şi, de altfel, nu ştiu, cred că trebuie să fac paşaport.

 

N. Tz. Sigur că da.

 

M. K. Asta e dureros încă. Uite, o ţară în care se vorbeşte româneşte, care ar trebui să aparţină României şi nu altora, pentru o ţară ca asta îţi trebuie paşaport ca să mergi în ea. Unde ne e Europa?

 

A. G. Noi am avut nevoie de vize ca să trecem Prutul mulţi ani la rând. Abia acum un an am recăpătat posibilitatea să trecem, pur şi simplu, cu paşaportul nostru, fără să fim cetăţeni ai României. Dar ani la rând a trebuit să mergem să obţinem vize ca să trecem Prutul…

 

M. K. Ce e dincolo de straniu e că poporul român şi limba lui s-au menţinut în condiţiile astea de o sută de ani de comunism…

 

A. G. După două sute de ani de rusificare, de la 1812.

R. P.[3] Mătuşa mea, Ileana Popovici, zicea la un moment dat: „Nu întâmplător Mateevici i-a zis „limbă sfântă”. Numai fiind sfântă limba română a putut supravieţui calvarului la care a fost supusă”.

 

M. K. E o limbă care depăşeşte totul, depăşeşte starea omului aproape… Te întrebi ce e cu asta, de unde vine şi cum a reuşit să reziste? Şi nu doar în Basarabia, ci şi în toată România. Citesc acum o carte de amintiri ale contemporanilor lui Eminescu despre el, apărută la „Humanitas”. Extraordinară cartea. Aflăm asupra lui Eminescu lucruri că-mi vin lacrimile. Omul era de dincolo de bunătate. Omul ăsta ne-a creat o limbă care e dincolo nu numai de bunătate, e dincolo de spirit. Adică spiritul devine subaltern al limbii eminesciene.

 

A. G. Iată, prin intermediul limbii române, prin intermediul acestui interviu veţi vizita Basarabia…

 

N. Tz. Miron, iată, primeşti această invitaţie şi această provocare de a vizita, cât se poate de repede, Basarabia…

 

M. K. O voi face.

 

A. G. Primiţi mai întâi cartea de vizită, prin revista Metaliteratură, şi apoi veniţi dumneavoastră…

 

R. P. Cu doamna Elizabeth…

 

N. Tz. Să ne întoarcem asupra plecării tale din România. Ai plecat, ai spus, pentru că nu mai suportai să trăieşti în comunism. Dar când a devenit practic insuportabilă această stare a ta? Ai gândit în ani plecarea ta sau a fost o hotărâre rapidă, imediată? Şi cum ai ieşit, cum ai plecat?

 

M. K. Foarte simplu. Gândul ăsta mi-a fost dintotdeauna. Nu mai puteam… La un moment dat am plecat în Delta Dunării, gândindu-mă să fug pe acolo. Şi prima noapte m-am culcat la un preot. Am bătut la uşa lui. Şi îmi aduc aminte dulcile cuvinte ale învăţătoarei care locuia în aceeaşi casă cu preotul. Că eu aveam un cearceaf cu mine şi mi-a spus: „Dar ce, noi nu avem cearceafuri?” Şi asta mi-a rămas aşa, pentru toată viaţa. Pe urmă, straniu lucru, m-am dus la lipoveni…

 

N. Tz. Tot în deltă suntem… Cum voiai să fugi pe acolo, în loc s-o iei spre Occident?

 

M. K. Îmi spuneam, uite, hai să-mi găsesc o altă patrie. Hai să văd la lipoveni… Cine ştie, poate că sunt altfel. Şi m-a culcat la el preotul, m-a primit foarte frumos. Dar, în inocenţa mea, el m-a adus la biserică şi m-a dus în clopotniţă, să sun clopotul. Era clopotul de alarmă. Oamenii îşi închipuiau că Securitatea a trimis omul lor ca sa-i spionez. Peste noapte, în mijlocul nopţii, îl văd pe preot că deschide uşa şi începe să strige: „Aşa o faceţi mereu, aşa trimiteţi pe câte unul…”. Când am auzit eu aşa, mi-am zis Doamne, Dumnezeule, mă-ntorc la Bucureşti, parcă mai bine e acolo.

Şi m-am întors la Bucureşti. Am luat-o de la capăt. Scriam versuri, care nu erau publicate. Le aduceam versurile, mi le respingeau imediat, pentru că mă considerau, şi asta mi-o şi strigau, un atemporal. „Eşti un atemporal…”, parcă-l aud şi acum pe tipul ălă care se chema Stoian, da cu o ură, Dumnezeule… Eu veneam aşa, cu poeziile… „Eşti atemporal un atemporal… Nu trăieşti în Republica Populară Română, în anul o mie nouă sute nu ştiu cât… Eşti un nimic… Eşti un nimic… Eşti un duşman al poporului.”

La revistele alelalte, mi se zicea: „Îmi scrii o poezie pentru noi, patru pentru tine”.

 

N. Tz. La ce revistă ţi s-a zis asta?

 

M. K. La „Gazeta literară”. Una pentru noi, patru pentru tine…

 

R.P. Pentru comunişti.

 

M. K. Da, prima să fie „Glorie ţie…”

 

N. Tz. Şi cum ai ajuns, totuşi, în Franţa?

 

M. K. În Franţa am ajuns pentru că eram socotit fără îndoială sărit. Pentru că i-am scris lui Ceauşescu…

 

N. Tz. I-ai scris lui Ceauşescu?

 

M. K. Păi da…

 

N. Tz. Doamne, ce frumos… ce spiritual…

 

M. K. I-am scris lui Ceauşescu…

 

N. Tz. Cum i-ai zis, Stimate tovarăşe, Iubite conducător…

 

M. K. Nu, nu, nu…

 

N. Tz. Cum ai făcut?

 

M. K. Tovarăşul…

 

N. Tz. Cutare…

 

M. K. Nicolae, aşa…

 

N. Tz. Şi în ce an era asta?

 

M. K. Dar sunt sigur că nici nu i-au arătat-o! A fost o frică, a trecut atunci o frică printre ei. A doua zi plecam.

 

N. Tz. Ce spuneai tu acolo?

 

M. K. Scriam: „Tovarăşul… lăsaţi să plece în străinătate…”. Că aveam invitaţie de la Bienala aia de poezie… Adică totul s-a petrecut aşa. Am scris în Belgia, pe adresa Bienalei de poezie. Cineva m-a tradus, şchiopătând, primul volum îmi apăruse, „Jocul lui Adam”. Cartea aceasta a apărut, a plăcut, nu ştiu ce… Cum spunea Lucian Raicu, „sub masca delicateţii şi suavităţii chemi apocalipsul?. Asta la noi?” Şi râdeam împreună…

Am pus o cărticică pentru voi cu primele poezii ale mele. O să vedeţi. Erau un ţipăt la cer, aşa…

 

A. G. Unde au apărut primele dumneavoastră volume?

 

M. K. Păi la ESPLA, nu mai ştiu…

 

A. G. În România…

 

M. K. Da, în România. Deci am trimis la bienală poeziile, spunându-le: „Aş vrea să vin şi eu… Trimiteţi-mi o invitaţie.” De acolo mi s-a spus: „Domnule, eşti un vrăjitor! Bineînţeles că îţi trimitem invitaţie. Ne place enorm poezia dumneavoastră. Veniţi”. Şi mi-au trimis invitaţie. După care m-am dus la Zaharia Stancu şi i-am spus: „Uite, sunt invitat pentru…”. La care Zaharia Stancu: „Bine, o să facem totul…” Bineînţeles că nu a făcut nimic. Plecase la Bienală unul Chiriac… Cine să fi fost ăsta, poate securistul… Deci Chiriac, şi directorul „Vieţii româneşti”, nu-mi amintesc acum îl cheamă. Ăştia plecaseră, iar eu nu. Şi atunci i-am scris lui Ceauşescu. M-am dus mai întâi şi i-am făcut scandal lui Stancu. „Nu putem…” Şi i-am scris lui Ceauşescu atunci: „Lăsaţi tot soiul de cretini şi de buni de nimic să plece, care fac ruşine patriei…”.

Ei bine, m-au chemat imediat. Îmi amintesc tipul care a coborât de la „Cultură”, avea cizme… A coborât în sala aia, nu m-a primit în biroul lui, şi ne-am aşezat pe un soi de marmură: „Ce se întâmplă, băiatule, ce ai, de ce scrii aşa?” „Păi nu mă lăsaţi să plec!” „Acum nu ştiu… Sunt nişte probleme…” „Păi da cum, ăia au plecat deja, şi eu nu…” „Se mai întâmplă…” „– Dacă nu am în câteva zile dreptul de a merge la bienala aceasta voi deveni, pentru că mă consideraţi atunci că am portretul lui Hitler în inimă, bine, mă consider şi eu, şi devin duşmanul Republicii noastre socialiste…”. „Uaaah…” A plecat, uite aşa făcea: „Da, băietule, da, ai să pleci, ai să pleci… Telefonează-mi mâine”. I-am telefonat a doua zi, secretara mi-a răspuns: „Da, da”, şi mi l-a trecut imediat. Vezi că astea trebuie să existe prin dosarul meu. „Mă, dar paşaportul tău e gata, du-te să ţi-l iei. Ia-ţi-l imediat.” Şi mi l-am luat.

M-am pomenit la Bruxelles, eu care nu ieşisem decât o dată într-o plimbare în Cehoslovacia. Am coborât din avion, nici nu îndrăzneam să merg. Eram zăpăcit şi deodată s-a pus în faţa mea un tânăr care m-a întrebat: „– De unde vii?” „– Din România. Am venit la bienala de poezie”. El a căzut pe bancă de râs: „– Nu am văzut niciodată un poet!” Am stat de vorbă. „– Mata ştii că am luptat în Coreea împotriva comuniştilor?”

Am mers şi am dat de o piaţă frumoasă. Aveam nevoie de un taxi, dar nu mi-l puteam permite. Deodată a apărut o maşinuţă din care au coborât doi bătrânei. I-am întrebat dacă mă pot duce până la locul unde trebuia să ajung. „– Păi, eu mă plimb cu nevasta mea! Dar ce cauţi tu?” „Eu sunt poet şi vin din România” „– Dacă eşti din România, te duc unde vrei!” Era un industriaş evreu originar din Basarabia, care fugise de mâna ruşilor. M-au invitat la ei. Un prieten de-al lor mi-a oferit apartamentul său de-a lungul acelor opt zile cât m-am aflat la Bruxelles.

Apoi am ajuns şi în Franţa. Îi scrisesem încă din România lui Piere Emmanuel. El era un personaj foarte puternic spiritual atunci şi era la direcţia unei asociaţii care acorda ajutor intelectualilor persecutaţi din Est. De ce nu?, îmi ziceam, ce mi se poate întâmpla decât moartea? El mi-a răspuns şi mi-a zis că, dacă vin în Franţa, să-l caut. L-am telefonat şi m-a primit imediat. L-am rugat să-mi caute o mănăstire şi el mi-a găsit. Am stat un an la mănăstire.

 

A. G. De atunci vine subiectul biblic pe care îl văd dominant în toate tablourile dumneavoastră?

 

M. K. Şi în cărţile mele. Vine de la mama. Tata a fost ca şi inexistent pentru mine. Mama era o biată proastă. O proastă care ar fi putut să fie geniu. Dar cum poate viaţa să trimită diavolul. Şi cum mama, care ar fi putut să fie un geniu, a fost distrusă cu omul acesta. Când am plecat, a creat din camera mea un fel de sanctuar. Venea şi plângea acolo. Avea un talent nemaipomenit, o voce de mare talent. Viaţa mea se petrecea într-un soi de magherniţă, dar eu stăteam lângă ea şi o ascultam cum cântă. Cânta şi cânta… Cultura mea a venit prin intermediul acestor cântece ale mamei.

 

A. G. Dar ce cântece cânta, populare?

 

M. K. Operă. Toată familia mea cânta operă. Vocea se transmitea de la unul la altul. Fratele meu cânta la operă, nepotul la fel. Verişoara mea a fost profesoară la conservator, apoi a plecat în Italia şi a cântat la Scala.

 

N. Tz. Ai spus că sosit în Franţa, ai stat la o mănăstire. Unde se afla aceasta?

 

M. K. La Paris.

 

N. Tz. Ce a însemnat, ce înseamnă şederea în Franţa pentru tine?

 

M.K. Am fost şi eu, însă foarte puţin. Câteva clipe atunci când am întâlnit nişte oameni buni.

 

N. Tz. Cum aşa, foarte puţin?

 

M. K. Simplu. Tot aşa cum România m-a părăsit, Franţa, de asemenea, m-a părăsit, refuzându-mi poezia. Cred că am dat Franţei unul dintre cei mai mari poeţi pe care i-a avut. Şi ea îmi refuză poezia. Cum să fiu viu într-o patrie care nu vrea să ştie de mine? Bat la uşa lor cu poeme nemaipomenite şi dau peste o aroganţă, că te întrebi de mai exişti.

 

N. Tz. E foarte trist ceea ce spui.

 

M. K. Atenţie: Franţa pe care am iubit-o şi o mai iubesc.

 

N. Tz. Totuşi ai scris mult în această perioadă.

 

M.K. Asta e alt lucru. Am scris enorm, şi în română, şi în franceză, dar românii, de bine de rău, mă publică.

 

A. G. Povestea plecării dumneavoastră din România, cu o scrisoare adresată lui Ceauşescu, îmi aminteşte de o altă poveste – cea a lui Paul Goma. V-aţi intersectat la Paris? Vă cunoaşteţi?

 

M. K. Îl cunosc foarte bine, ne cunoaştem şi am comunicat mult. Dar în clipa aceasta nu se simte prea bine şi nu comunicăm. Îmi este foarte drag Paul Goma. Ceea ce se petrece cu el este foarte urât, e murdar. Când va veni un critic literar care să se plece asupra operei lui şi asupra acelor Jurnale pe care s-a pus anatema? Când se vor scoate învinuirile, se va descoperi un foarte mare scriitor. Jurnalele lui m-au atins profund. Ele ating viaţa, aventura existenţială. Sunt cutremurătoare. Cum se poate că o asemenea scriere să fie refuzată? Înseamnă că se simt vinovaţi?

 

N. Tz. Dragă Miron, îţi mulţumim că ne-ai primit aici, că ai fost al nostru şi te-am simţit foarte apropiat de noi. Am avut bucuria să-ţi lansăm o nouă carte de poezie la Salon du Livre. Te rugăm să ne dai manuscrisul textului despre care ne-ai mărturisit că l-ai scris chiar ieri. Şi te rugăm să ni-l şi citeşti, să rămână imprimat în aparatul de filmat.

 

M. K. Cum să vorbim de poezie, această creaţie de dinainte de geneză, când suntem atât de lipsiţi de cuvinte? Căci bietele, cerşetoarele noastre cuvinte nu ştiu decât să bâlbâie de la un zid la altul, în zdrenţe de litere.

Iar mi-am spus adeseori că nu pot trăi altceva în afara acestei bâlbâiri, care cheamă poemul, care cheamă cu cea mai adâncă disperare începutul pământului şi al cerului, potopul divinului peste lume.

Deci trăiesc numai pentru acest potop, el singur mamă şi tată ai mei. Dintotdeauna. Şi poate de aceea chiar şi noaptea îmi pare de o devoratoare lumină, devorând lumina, sfâşiind-o pentru a mi-o oferi ca hrană delicată de bucurie.

Îmi amintesc o povestire hasidică. Un rabin îşi trimite ucenicul duhovnicesc săl vadă pe un alt rabin, iar ucenicul nostru se întoarce dezamăgit şi îi spune: „Rabbi, l-am văzut dar era nebun. Ţopăia, râdea în hohote, striga, beat de o fericire căreia nu-i înţelegeam rostul. Rabinul îi răspunde: „Fiule, să ştii că ai văzut acolo pe fiul cel mai apropiat de Dumnezeu!

Poezia e această hrană esenţială de bucurie, un soi de suferinţă a bucuriei, carne posedată de spirit.

Pentru că omul actual a abandonat-o, îl găsim acum în patru labe înaintea prăpastiei.

Cum omul a putut să refuze poezia, această mamă a tuturor mamelor celor vii? Această regină de o frumuseţe de dincolo de cosmos.

De ce omul a pierdut această graţie care îl caută veşnic amoroasă?

Unde e marea poezie azi? În mormânt? Ca într-o notă administrativă, aproape teatrală, la moartea lui Bach: „Domnul cantor Bach e mort azi. Patru copii minori. Dric gratuit”.

Fără loc pe pământ e scriitura marelui poet francez Clèment Marot , exilat în Italia şi care scria de acolo: „Câţi scriitori mâzgălesc hârtia la Paris, iar mie Parisul mi-e interzis”.

Suntem în aceeaşi situaţie în acest moment de uscăciune poetică, bine stăpânită de poetaştrii puterii literare, cu un rând important.

Apoi tragedia se face mai amplă, căci mulţi poeţi trăiesc o confuzie totală, crezând că scriu poezie, când poezia lor aparţine pandemonicului. Ale lor aşa zise poeme se hrănesc dintr-o execrabilă banalitate.

Să nu căutăm prea departe decăderea poeziei. Nu-i mai avem în clipa asta pe Keats, Hölderlin, Rilke, Eminescu. Nu mi-i imaginez aici, unde dacă ar veni pe lume, ar fi ţintuiţi la stâlpul infamiei.

 

 

[1]       Nicolae Tzone (n. 10 mai 1958, Malu, Giurgiu), poet, editor. A înfiinţat şi conduce Editura Vinea (1990…) şi Institutul pentru Cercetarea Avangardei Româneşti şi Europene – ICARE (1998…). A fost membru în consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor în perioada 2004-2009. A susţinut, în 2012, doctoratul la Facultatea de Litere din Bucureşti, cu lucrarea: Geo Bogza şi avangarda română. Volume publicate (selecţie): Aphrodite balkanique, ediţie în limba franceză, traducere din română de Claudiu Soare şi Miron Kiropol, Editura Vinea, colecţia „Vinea International”, Paris-Bucureşti, 2012; Viaţa cealaltă şi moartea cealaltă, versuri, Editura Vinea, 2010, ediţia a doua, 2012 (prefaţă: Gheorghe Grigurcu; postfaţă Emanuela Ilie; ilustraţii de Nicolae Makovei); Oase de Înger / New York. Bucureşti, versuri, Editura Vinea, 2009 (cu un cuvânt înainte al autorului, o prefaţă de Felix Nicolau, o „postfaţă” de Daniel Bănulescu, Lucian Vasilescu, Ioan Es. Pop, Mihail Gălăţanu, Marin Mincu; ilustraţii de Maxim Dumitraş); Capodopera maxima, versuri, Editura Vinea, 2007 (cu un preambul şi un portret al autorului de Şerban Foarţă, postfaţă de Şerban Axinte, coperta volumului şi planşele: Mihaela Şchiopu); Balkan aphrodite, ediţie în limba engleză, traducere din română de Sean Cotter şi Ioana Ieronim, Editura Vinea, colecţia „Vinea International”, Bucureşti – New York, 2006; Manualul de literatură. o carte alcătuită de Daniel Bănulescu, antologie de versuri (coautor, alături de: Daniel Bănulescu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Cristian Popescu, Lucian Vasilescu, Floarea Ţuţuianu); prefaţă de Alex. Ştefănescu; postfaţă de Horia Gârbea, Editura Vinea, 2004; Rugina timpului oare greşesc dacă o numesc regina timpului, versuri, Editura Vinea, 2004; Nicolae magnificul, versuri (coperta şi ilustraţiile Nicolae de Popa), Editura Vinea, 2000; VIANU. Fereastra luminată / La fenêtre éclairée / Das Erleuchtete Fenster, album cu circa 500 de fotografii, prefaţă de Vlad Alexandrescu, ediţie în limbile română, franceză şi germană; „Am părăsit «groapa cu lei» a pierzaniei pentru a fi, oriunde altundeva, liber şi fericit…”, dialog cu Alexandru Lungu, Editura Vinea, 2004.

 

[2]       Miron Kiropol (n. 29 septembrie 1936, București) este un poet român-francez, traducător și artist plastic. Primele sale poezii au fost publicate în 1963, în revista „Contemporanul”. A semnat mai multe volume de poezie: Jocul lui Adam (1967), Schimbarea la față (1968), Rosarium (1969) Împerecheat cu sabia (2012), Aur în sită (2014), Poésies et variantes/ Poezii și variante ( 2003) etc. Ajuns cu dificultate la un festival de poezie în Belgia, în septembrie 1968, decide să nu să se mai întoarcă în România. În cele din urmă se stabileşte la Paris, unde este recunoscut prin poeziile sale scrise în limba franceză. În anii ’90 va publica din nou în limba română, începând cu volumul Această pierdere (1992).

 

[3]       Replica aparţine poetei Radmila Popovici care a filmat discuţia.

 

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>