Nicolae Manolescu despre James Joyce în Arca lui Noe

The article represents a Nicolae Manolescu’s book “Arca lui Noie” post-reading synthesis. Studying for several years the works of James Joyce we were interested to identify in what manner the Romanian critic interpreted and contextualized his writings through a relation to the Romanian literature. Manolescu declares Joyce to be a model, and provides strong arguments to equate the style and intention with the concept of “making” literature. At times, Manolescu forwards a number of “verdicts” against a numbers of well affirmed names of Romanian literature, who according to Manolescu, more surely did not read the novel “Ulysses” rather than did not comprehend it. The contemporary researcher finds it interesting and “democratic” such a different appreciation of already classical names, for example that of Camil Petrescu. Though we did not intend a “dismembering” of the authors’ profiles, likewise the book “Arca lui Noe” is also a subjective insight. We are more interest sted in the reception of the novel of Joyce in the famous essay about the Romanian novel by Nicolae Manolescu.

Keywords: Joyce pattern, Joycean language, literary reception, literary influence and imitation.

 

James Augustine Aloysius Joyce (1882-1941) – prozator, dramaturg, poet, critic literar, irlandez, născut într-o suburbie a Dublinului, Rathgar, este unul din scriitorii reprezentativi ai secolului XX şi ai modernismului literar. Impactul stilistic şi conceptual pe care l-a avut acest autor asupra literaturii (poate chiar a artei) moderne şi postmoderne/ postmoderniste este la sigur încă puţin evaluat. Felul în care acest autor a fost repetat, reprodus, urmat este aproape imposibil de urmărit în totalitate. De aceea ne rămân abordările fragmentare şi parţiale (mai ales în sens geografic, aşa cum, spre exemplu, este dificil să putem studia impactul pe care l-a avut literatura irlandezului asupra unor autori japonezi sau, să zicem, australieni). Unica posibilitate este cea a propriului areal, a zonei care ne produce şi ne conţine.

Arca lui Noe, acest eseu despre romanul românesc şi posibilele lui modele nu ştim dacă ne-a oferit o definiţie categorică a acestui gen, un fapt este sigur, autorul a conturat nişte limite, a delimitat nişte tipuri de opere, a oferit mai multe perspective de lectură a romanului românesc. Până la urmă, în acest articol, nu ne interesează felul în care Nicolae Manolescu a reuşit sau nu a reuşit să clasifice romanele româneşti în opere dorice, ionice şi corintice. Clasificarea, este o procedură pe cât de necesară, pe atât de exclusivistă şi categorică. Dar realizarea ei este un exerciţiu de analiză venit dintr-o dorinţă de înţelegere. Pe noi ne-a interesat în această lucrare de proporţii (care treptat ne-au făcut să ne revizuim atitudinea faţă de noţiunea lejeră şi permisivă de „eseu”) un nume care a figurat în repetate rânduri şi care ne-a făcut să ne întrebăm ce loc ocupă acesta în viziunea lui Nicolae Manolescu asupra literaturii române şi a literaturii în general. Este vorba de numele scriitorului englez de origine irlandeză, James Joyce pe care criticul român îl numeşte printre „marile figuri ale romanului corintic” [3, p. 544]

În unul din capitolele cărţii lui Nicolae Manolescu găsim o constatare din care reiese că opera lui Joyce a avut un impact pe care poate nici măcar nu îl intuim în literatura română: „În deceniul al patrulea, şi al cincilea din nou, după 1965, unele romane psihologice de la noi vor încerca să ducă reforma ionică, pe o latură a ei, la ultimele consecinţe (parte şi sub influenţa, mai întâi a lui Joyce şi chiar Faulkner şi, în deceniul şase, a romanului francez al Nathaliei Sarraute, Michel Butor sau Robbe-Grillet): în cărţile, inegale ca valoare, ale lui Mircea Eliade, Octav Şuluţiu, Ion Biberi, Const. Fântâneru, Teodor Scorţescu, Ovidiu Constantinescu sau Eugen Bălan, şi, apoi, ale lui Alexandru Ivasiuc, Nicolae Breban, Nicolae Damian, Mircea Săucan, Mircea Ciobanu şi alţii” [3, p. 320]. Astfel, Joyce este anunţat de către criticul român drept unul din maeştrii de stil şi de şcoală literară modernă.

Nicolae Manolescu explică cărui fapt se datorează acest impact: „Tehnica redării conştiinţei pure (având o rădăcină în romanul poetic al romanticilor) ajunge la maturitate în Virginia Woolf, Joyce, Faulkner, Beckett, pe latura eliberării limbajului interior de obligaţia adresării (care îl structura ca limbaj public, deci social)” [3, p. 453]. Mai mulţi cercetători au scos în evidenţă preocuparea de limbaj la Joyce. Gustav Rene Hocke în cartea sa Manierismul în literatură menţiona că „Joyce tinde spre un sistem alogic, spre legităţi combinatorii – măcar în domeniul limbajului, în acest montaj poetico-poliglot se intenţio­nează „evocarea” unui spirit magic al limbii. Este vorba de un soi de construcţie lingvistică cvadridimensională” [2, p. 154]. În aceeaşi direcţie ne duce şi Ioana Em. Petrescu: „Revoluţionarea limbajului poetic postromantic, decurgând din restructurarea conceptului de poeticitate, corespunde unei mutaţii fundamentale a modelului general al gândirii, mutaţie pregătită în a doua jumătate a secolului trecut şi săvârşită prin epistema secolului nostru. E o mutaţie prevestită de Nietzsche, intuită de Mallarmé, înfăptuită, în ştiinţe, de geometriile neeuclidiene, de teoria relativităţii şi, mai ales, de mecanica cuantică, o mutaţie asumată ca nouă atitudine culturală de scriitori atât de diferiţi cum sunt J. Joyce, T. S. Eliot, Th. Mann sau Ion Barbu. În ce constă această mutaţie? În rezumat, am putea spune: în abandonarea modelului cultural antropocentric şi individualist constituit de Renaştere, precum şi a conceptului clasic de ştiinţificitate” [4, p. 26]. Cercetătoarea, ca şi Nicolae Manolescu, stabileşte un timp postromantic al modernităţii şi paradigmei ei literare. Doar că ea se axează pe latura formală a limbajului, care însă la sigur vine dintr-un concept – cel al unei noi raportări la viaţă şi lume.

Criticul Nicolae Manolescu observă o caracteristică mai mult decât curioasă a operei lui Joyce: „Ulysses al lui Joyce, construit intenţionat ca un geamantan cu fund dublu, şi unde fiecare moment din existenţa cotidiană a lui Leopold Bloom implică o referinţă la epopeea homerică: străzile, casele şi oamenii rămân mai aproape de Dublinul real decât de simbolurile homerice” [3, p. 36], chiar dacă „Sub Dublinul lui Joyce curge fluviul homeric” [3, p. 45]. Gheorghe Ceauşescu în prefaţa la cartea lui Felix Buffiere Miturile lui Homer şi gândirea greacă insistă pe actualitatea lui Homer aşa cum „până şi un autor atât de modern ca James Joyce îşi intitulează ro­manul Ulise, după numele protagonistului Odiseii. Scurgerea se­colelor pare a nu-l atinge pe Homer, el se află într-o veşnică apoteoză” [1, p. X]. Dar ce nu este precizat de prefaţatorul român este faptul că la Joyce alta este miza homerică, poetul antic este un punct de pornire, un alibi de la care începe o aventură modernă cu textul şi cu limbajul.

Nicolae Manolescu sesizează această latură a literaturii făcute de scriitorul irlandez: „Stilul e poros, lăsând să se vadă cratere, fisuri, neregularităţi de relief. Imaginaţia se dezvoltă în detalii, ocolind tiparul mare şi clar. Acest tip de scriitură a fost introdus în romanul modern de James Joyce. Realitatea e văzută din imediata apropiere, mărită de câteva ori, până la a obţine imaginea halucinantă a fotografiei microscopice: planul obiectiv şi cel subiectiv, realitatea şi observatorul, obiectele şi fluxul de impresii subiective care se revarsă asupra lor formează o ţesătură de nedestrămat” [3, p. 672].

Ovid S. Crohmălniceanu în Cinci prozatori în cinci feluri de lectură menţionează că lui Joyce Camil Pe­trescu îi reproşa tocmai o toleranţă ex­cesivă, învinuindu-l că îngăduie memoriei să se risipească în asociaţii fără niciun interes. Crohmălniceanu se referă la ceea ce spunea Camil Petrescu în Teze şi antiteze. Eseuri alese, afirmând că este în Ulysse ceva din lipsa de semnificaţie a procedeului naturalist. Crohmălniceanu declară că prozatorul român greşeşte desigur, în ceea ce priveşte o capodoperă ca Ulysse, dar nu şi teoretic, căci afectele, observă el judicios, călăuzesc memoria şi conferă fluxului amintirilor semni­ficaţie, acolo unde avem de a face cu o viaţă interioară autentică. Crohmălniceanu apelează la romanul Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război stabilind un sentiment aproape obsesiv ce îl stăpâneşte pe Gheorghidiu şi-i dirijează asociaţiile. Iar ceea ce n-a înţeles Camil, subliniază criticul, este că şi incoerenţele lim­bajului pot fi încărcate de semnificaţie, fiindcă aduc o foarte bogată informaţie asupra enunţătorului, lăsând să i se ghicească tocmai viaţa afectelor, adesea inconştientă. Pe asemenea ezitări, pauze, devieri, poticneli sau greşuri se bazează psihanaliza spre a scoate la iveală un conţinut latent al discursului, nedecelabil altfel. Totodată, Crohmălniceanu insistă pe ideea că literatura modernă resuscită epopeea şi legenda, dar parodiindu-le. Ce este altceva faimosul Ulysses al lui Ja­mes Joyce? – se întreabă criticul şi istoricul literar în cartea al cărui titlu deja l-am menţionat. Ioana Em. Petrescu pare să fie de acord cu această ipostază parodică: „Aceeaşi funcţie se regăseşte în romanele lui Joyce (cu care Th. Mann se simte şi se mărturiseşte înrudit), vădind voinţa de reepicizare mitică a realului, o voinţă care începe să-şi dezvăluie caducitatea într-o nouă vârstă a parodiei” [5, p. 218]

Observăm în acest „dialog” literar o „toleranţă” argumentativă şi ideatică. Nicolae Manolescu pare să menajeze mai puţin pe romancierul interbelic, ajungând să spună direct ceea ce crede despre poziţia acestuia faţă de Joyce: „Camil Petrescu în spiritul cel mai bergsonian cu putinţă, combătând însă deopotrivă cu romanul biografist al unui Dickens, unde eroul e luat în mod artificial de mic copil şi purtat pe drumurile vieţii până la bătrâneţe, şi romanul ce s-ar limita la un prezent pur fotografic al lui Joyce (în paranteză fie zis, Camil Petrescu nu citise Ulysses şi nu înţelegea corect maniera irlandezului)” [3, p. 360]. Aşadar, Manolescu vine cu un verdict deloc reconfortant, „acuzând” pe Camil Petrescu de un „păcat” mare şi anume cel al necititului. Aşa cum astăzi nu mai este cu putinţă ca scriitorul interbelic să dea replica, ne putem limita la constatarea că dacă şi a citit Ulysse, Camil Petrescu nu l-a apreciat şi evaluat la justa-i valoare.

De altfel, cercetătoarea Diana Cibotaru în articolul „Fluxul conştiinţei la James Joyce şi Camil Petrescu” din Revista „Metaliteratură”, numărul 10, din 2004 constată pe aceeaşi linie tematică faptul că Petrescu a respins metoda lui Joyce a „fluxului conştiinţei”, calificând-o ca o manifestare pur psihologică. Deşi a fost reticent cu maniera literară a lui Joyce, în practică el a utilizat nu numai „memoria voluntară”, ci şi „fluxul conştiinţei”. Teoretic, ne anunţă Diana Cibotaru, Camil Petrescu este proustian: egocentrist, un eu-narator şi toată lumea este prezentă prin prisma subiectivă a acestui eu, ceea ce ne permite să spunem că în prima parte a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Camil Petrescu este proustian, ne recapitulează printr-o memorie involuntară istoria dragostei lui Ştefan Gheorghidiu, naşterea şi trăirea chinuitoare a geloziei, un monoperspectivism; pe când în partea a doua a romanului el nu mai este proustian: personajul-narator ne prezintă viaţa sa personală, trăirile şi ororile războiului printr-un „flux al conştiinţei” – ce se derulează în planul prezent, ceea ce îl apropie de James Joyce. În calitate de probe, Diana Cibotaru aduce şi câteva exemplificări din textele romancierului român.

Manolescu invocă un alt caz în care „maniera” de a scrie joycean este una apropiată de felul cum o făcea irlandezul: „Pe urmele lui Joyce, Ion Biberi repeta încercarea în Proces. Iată un fragment din fluxul gândurilor, senzaţiilor, amintirilor, impresiilor unui inculpat în sala procesului: «Cum, pleacă? Pleacă? Să o întrebe, să răspundă, să vorbească… să o împiedice, reţie, forţă…». Sintaxa s-a destrămat, cuvintele înseşi apar sfărâmate. Deosebirea dintre acest sublimbaj al trăirii imediate şi al analizei păstrează legătura cu comportamentul şi cu expresia supralimbajului analizei care este evident sociala, pe care redarea conţinuturilor pure ale conştiinţei o pierde” [3, p. 452-453].

Tot în Arca lui Noe Manolescu citează din Jurnalul de la Gallimard (1973), al lui Mircea Eliade, unde prozatorul şi istoricul religiilor îşi notează faptul că serile continuă să citească nu fără efort Zgomotul şi furia de Faulkner în care întrezăreşte influenţele din Joyce şi din John Dos Passos. La ce bun acest lung şi absurd şi neinteresant monolog interior al unui neurastenic în prag de suicid? Eliade recunoaşte că îi sunt cunoscute seducţiile monologului interior din universul cabalistic al ultimului Joyce cu cifrul, cu solidaritatea mistică a sunetelor, a spaţiilor şi luminilor. [3, p. 455]. De altfel, Eliade observă ceea ce menţiona şi Gustav Rene Hocke: „James Joyce a «compus» lingvistic, folosind toate mijloa­cele muzicale imaginabile, în capitolul al XI-lea din Ulysses se reproduce, în peştera sirenelor, o fugă per canonem cu sonorităţi verbale. Ea cuprinde «triluri, staccati, glissandi, martellati, porta-menti, pizzicati»” [2, p. 208]. Pe aceeaşi linie, Hocke precizează: „James Joyce, a cărui operă constituie fără îndoială punctul culminant al unei alchimie du verbe europene” [2, p. 60].

Dar şi aici Nicolae Manolescu intervine în forţă: „Pagina din Journal devine acum mai clară. Cu excepţia unei singure afirmaţii care, cel puţin pentru mine, continuă să rămână obscură: în ce fel «facilitatea pretenţioasă a monologului interior» poate duce la «universul cabalistic al ultimului Joyce»? Mi se pare, din contra, ca Finnegans Wake reflectă o mentalitate contrară celei care a dat naştere, în Ulysses, fragmentării conştiinţei şi transcrierii directe a conţinutului ei: şi anume acea mentalitate pe care Mircea Eliade însuşi o rezumă în continuare: «chiffre, solidarité mystique des sons, des espaces, des lumières». Acest univers guvernat de numere pitagoreice şi de mistice solidarităţi nu mai aparţine psihologismului; metoda lui nu provine din monologul interior, nici din the stream of consciousness; decât, poate, aşa cum un antidot îşi datorează existenţa otrăvirii pe care trebuie s-o combată” [3, p. 460]. Eugen Simion pare să intervină şi el în această „judecată”, ducând verdictul într-o extremă poate şi mai categorică, numindu-l în Scriitorii români de azi pe Mircea Eliade „imitatorul lui Joyce” [6, p. 12].

În ultimă instanţă, Nicolae Manolescu pe lângă criticul care propune o clasificare a romanului românesc, s-a adeverit a fi şi un fin înţelegător şi hermeneut al operei şi personalităţii lui James Joyce. Din perspectiva temei receptării operei lui Joyce în arealul cultural românesc aceasta este mai mult decât o deschidere, este chiar o punere în centrul unui canon, dacă, într-o bună zi, Nicolae Manolescu ca şi Harold Bloom şi-ar propune să vină cu un Canon literar general european, aşa cum în cel „întocmit” de Bloom mulţi alţii nu au „încăput”.

 

Referinţe critice:

  1. Felix Buffiere, Miturile lui Homer şi gândirea greacă, Traducere şi prefaţă de Gheorghe Ceauşescu, Bucureşti, Univers, 1987.

  2. Gustav Rene Hocke, Manierismul în literatură. Alchimie a limbii şi artă combinatorie ezoterică. Contribuţii la literatura comparată europeană, Traducere de Herta Spuhn, Prefaţă de Nicolae Balotă, Bucureşti, Univers, 1998.

  3. Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc, Bucureşti, Gramar, 2001.

  4. Ioana Em. Petrescu, Modernism – postmodernism: o ipoteză, Cluj-Napoca, Casa Cărţii de ştiinţă, 2003.

  5. Ioana Em. Petrescu, Configuraţii, Cluj-Napoca, Societatea Culturală „Lucian Blaga”, 2002.

  6. Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. 1. Bucureşti – Chişinău, Litera Internaţional, 2002.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>