Nina Josu: Poezia între rugă și blestem

Nina Josu’s poetry, marked by the spirit of the age, has a slow evolution from a teenage romanticism with „nostalgia for paradise lost” to a style of neoclassical clarity, from an ethical pathos to poetry that glorifies God, to poetry that is militant and suffering from the burden of conscience issues, poetry that is sick from too much soul. It does not astound, it’s with the many in its struggle for language, alphabet, independence. Patriotic feeling surpasses any aesthetic requirements.

Keywords: adolescent romanticism, poetic I, neoclassicism, sacred poetry, ethics, patriotic.

Poezia Ninei Josu, marcată de spiritul epocii, are o evoluţie lentă de la un romantism adolescentin cu „nostalgia paradisului pierdut” la un stil de o limpezime neoclasică, de la un patos cu rezonanţe etice la o poezie a proslăvirii lui Dumnezeu, la o poezie militantă şi suferindă de povara problemelor de conştiinţă, o poezie bolnavă de prea mult suflet. Ea nu epatează, e cu cei mulţi în lupta pentru limbă, alfabet, independenţă. Simţul patriotic întrece orice exigenţe estetice

1

Cartea ei de debut (apărută după ani de discuţii în contradictoriu şi girată de Pavel Boţu), La şezători (1975), tratează temele şaizeciştilor, uneori din perspective inedite ca în acest poem: „La şezători/ femeile torc clipele trăite,/ şi firul de lână/ e ba o poveste tristă,/ ba un râs de femeie,/ ba un oftat greu…/ Apoi firul se face mai gros,/ tot mai gros,/ cât un şarpe de gros,/ cât o lună de rotund,/ se face greu/ cât un glonţ de plumb…/ Şi femeile îl subţiază din nou,/ ştergându-şi ochii/ cu dosul palmei”. E în acest ecou al războiului rezonanţe intime ca şi în Cămăşile lui Grigore Vieru, de la care mai mulţi şaptezecişti au preluat modele poetice.

Poemul Luaţi din sufletul meu cât puteţi, cu care se încheie volumul, este simptomatic şi ca formulă, şi ca mesaj pentru scrisul ei de mai târziu:

„Luaţi din sufletul meu cât puteţi,
eu n-o să plâng, privind cum el se duce,
prieteni să-şi adune printre voi.
Luaţi, şi las’ să fie sărbătoare
în casa voastră plină şi bogată,
şi rândunelele să cânte gingaş,
făcându-şi cuiburi în lumina casei.
Îmi pare că am mult,
că, dacă-aş da întregii lumi iubire,
încă-o comoară-n suflet va rămâne
şi va cânta ca pasărea în pom.
În schimb nu vreau decât atâta doar,
ca zâmbetul pe faţa voastră
să zboare
ca o pasăre pe ram…
Luaţi din sufletul meu cât puteţi…
Cu-atât voi deveni eu mai bogată”.
(Luaţi din sufletul meu cât puteţi…)

În cel de-al doilea volum, Trecere în alb (1980), e fortificată credinţa: „Eu am intrat în sufletele voastre” sau: „nu, frumuseţea unduind nu moare,/ cum nu moare cuvântul ce nu minte”. (E mai uşor ca aerul argintul…)

E în poezia ei o lume romantică, plină de lumină, o lume „a soarelui ce pare roşu steag/ şi când apune, dar şi când răsare”. E o lume a amintirilor adolescentine, în care, zice personajul liric, „trezeam soarele c-un sărut”. E atâta lumină în poeme, încât calificativul de „poetă solară” nu e atât de gratuit.

Şi în Stare totală (1986), cel de al treilea volum, subiectele rămân aceleaşi. Poeta cântă bucuria de a trăi, casa părintească, soarele, lumina, bunătatea sufletului: „În faţa bunătăţii, îngenuncheată, tac,/ Căci numai ea ne este adevăratul leac./ În noi îşi are casă de la-nceputuri ea,/ Şi cu suflarea-i caldă e-n stare-a ne schimba” (În faţa bunătăţii). Însemnele schimbării se fac mai evidente în statutul eului poetic, în definirea crezului artistic. Pentru ea poezia e „stare totală”:

„De când mă ştiu, cu răul eu mă lupt neîncetat
Prin binele ce este al vieţii împărat,
Căci mi se pare simplă această lume cât
Deosebesc într-însa frumosul de urât,
Şi dragostea de ură şi răul de ce-i bun,
Şi-o mare-nţelepciune de gândul cel nebun.
La fel cu neştiinţa şi zi şi noapte lupt
Prin cugetul luminii ce este ne-ntrerupt,
Căci după cum pământul departe e de cer
Deosebesc minciuna de-un mare adevăr,
Lumina de-ntuneric şi noaptea grea de zi,
Un dor de veşnicie – de gânduri de-a muri.

Şi ca un dor de pace să-nvingă pe deplin
Eu lupt ajutorată de cântecul senin,
Şi cât apare răul în bine prefăcut
Cunosc, că-i prea devreme să-mi fac
din spadă scut –
Căci inima îmi spune arzând necontenit:
„Doar cel care nu luptă nu poate fi iubit”.
(Stare totală)

În postfaţa volumului Andrei Lupan scria: „E multă căutare învălmăşită şi sete de limpezire în aceste poezii”. Ştia bătrânul poet ce ştia. Temele şi motivele poeziei Ninei Josu sunt prea limpezite. Lupta ajutorată de cântecul senin nu e altceva decât o luptă consfinţită de Creator, altfel spus, lupta ajutorată de cântecul divin. Ceea ce în societatea ateistă nu era decât o erezie condamnabilă. Un alt exemplu, în poemul „Această suflare senină” e destul de transparentă. Ce ar însemna suflare „senină”? O lipsă totală de sens! Un joc cu cenzura, căci în felul acesta lucrurile devin cum nu se mai poate de clare: „Această suflare senină/ Ce-n inima mea a intrat,/ Să iau şi din ea să rămână/ Mai multă decât mi s-a dat”. Fragmentul aminteşte de ultimul poem din cartea de debut „Luaţi din sufletul meu cât puteţi…” Este un semn că poeta, cum s-a observat, se autopastişează.

2

O schimbare la faţă aflăm în cel de-al patrulea volum, Dorul (1991). Poeta simte o sete nesfârşită pentru iubirea desăvârşită:

„Mi se întâmplă uneori să simt
În toată firea-o sete nesfârşită
După iubirea cea desăvârşită
A cărei veşnicie o presimt…
Şi mă surprind uimită-adeseori
Că scriu mereu aceeaşi poezie”.
(Mi se întâmplă uneori să simt…)

Odată cu acestea sporeşte filonul politic şi publicistic: „Suntem străini la noi acasă,/ Suntem bătuţi şi prigoniţi/ De-o mână care nu ne lasă/ Să răsuflăm nestingheriţi”. (Scrisoare lui) Poezia e grădina poetei: „Grădina mea, te simt cum dai în rod,/ Şi fructul tău cel nou este cuvântul,/ O, mulţi în el îşi vor găsi mormântul/ Şi pentru mulţi în lume va fi pod, -/ Grădina mea, te simt cum dai în rod.//..Pătrunde-n mine, har dumnezeiesc,/ Şi dă-mi să pot cunoaşte vremi şi stele,/ Şi ce îmi este hărăzit de ele,/ Şi ce îmi este dat să împlinesc,/ Pătrunde-n mine, har dumnezeiesc”. (Grădina mea, te simt cum dai în rod…)

Se încheie volumul cu Ce am a judeca?:
„Ce am a judeca? Nu e destul
Că ei sunt judecaţi atât de des,
Ba de un critic ţeapăn şi sătul,
Ba de un piit, ce-a scris întâiul vers?

Ba de-un beţiv ţepos ca un arici
Cu mari veleităţi de scriitor,
Ba de soţia unui măscărici
Plină de-al urii duh răzbunător?

Ba de un mare publicist ratat
Ce face-un joc murdar al nu ştiu cui,
Uitând că ai şi un răspuns de dat
Pentru ce scrii şi pentru tot ce spui”.
(Ce am a judeca?)

Steaua de dimineaţă (2000) cuprinde o selecţie din poezia mai veche şi un ciclu nou de 28 de poeme cu o pronunţată tentă mistică. În prefaţă Mihai Cimpoi notează: „În plină efervescenţă postmodernistă, Nina Josu propune o formulă poetică simplă şi limpede în dulcele stil clasic ce se vrea de fapt euharistie, o cuminecare, o împărtăşire cu harul divin. O sete nesfârşită «după iubirea cea desăvârşită», o dulce caznă de a-l afla pe Dumnezeu şi de a repune stăpânire pe poetă, determinând-o să intoneze o singură rugă, reluată persuasiv, către Creator. Starea totală, la care râvnea în cărţile anterioare, este dobândită acum prin punerea pioasă sub semnul Dumnezeirii, care-i dăruieşte «Cuvântul cel născut din bunătate,/ Care adună simţurile toate/ Şi-mpreună visele curate -/ Şi-ncepe-n fiecare a trăi». Bunătatea este darul suprem «care mereu înalţă şi împlină”, calea pentru izbăvire este calea «netezită» către Dumnezeu”.

După ce „imperiul răului” a căzut, eul poetic are sentimentul că e „beznă, ca-ntr-un mausoleu”, e „ceaţa albă ca de lapte”, în jur „atâtea vanităţi inapte,/ ca piese vechi într-un muzeu”, iar afară:

„Adie vânt de miazănoapte,
Şi mi-i atât de trist şi greu…
Aprindeţi candela în noapte
Să vă ajute Dumnezeu!”
(Rugă)

Într-o altă litanie, eul poetic, îngrozit de viciile lumii, intonează cu durere: „Pigmeii-mi lezează onoarea,/ Călăii-mi pronunţă sentinţa,/ Iar lumea acceptă trădarea,/ Iar lumea infirmă credinţa.// Îşi schimbă penajul păunii/ Mimând rafinate decepţii,/ Iar lumea înalţă nebunii/ Iar lumea detestă-nţelepţii.// La zid sunt puşi iarăşi rapsozii/ Ce cântă durerile ginţii,/ Iar lumea admite nerozii,/ Iar lumea adjudecă sfinţii.// Mi-i delimitată măsura/ Şi mi-i compromisă menirea,/ Iar lumea acoperă ura,/ Iar lumea condamnă iubirea.// A harului sacre erupţii/ Le judecă analfabeţii,/ Iar lumea aprobă corupţii,/ Iar lumea defaimă poeţii.// Pe tron şade iar-şi piticul,/ Din nou răstignit e Hristosul,/ Iar lumea aclamă nimicul,/ Iar lumea contestă frumosul.// Iar ştreangul la gât mi se strânge/ Şi fără de milă-al meu gâde,/Iar lumea pe-atei îi deplânge,/ Iar lumea de-apostoli îşi râde.// Mărunte, anemice cranii/ Se-nhamă la carul epocii/ Iar lumea susţine profanii,/ Iar lume-nfierează prorocii.// Mâini negre se-ntind spre cununa/ Ce-n creştet mi-a pus-o chiar Cerul,/ Iar lumea suportă minciuna,/ Iar lumea huleşte-Adevărul”. (Iar lumea…)

Nina Josu stigmatizează, într-un ritm eminescian, poeţii postmodernişti:

„Viaţa searbădă, săracă, vânturată fără rost,–
Oameni scunzi ce vând şi Ţara pentru bani şi pentru post.

Spirite încătuşate că au vlagă şi idei,
De actori în ale artei unde n-au cădere ei.

Ba mai mult în străduinţa de-a ajunge cât mai sus
Dau în tot ce e valoare şi vădeşte că ei nu-s.

Nici nu-ascund c-au stat de-o parte când era măcelu-n toi,
Şi-acum judecă şi-acuză cu alură de eroi.

Şi-n politică prosperă cu idei de viitor
Denigrând înaintaşii, împingându-i pe ai lor –

Dar din falsa scriitură la lumina altor legi
Cu-orişicâtă-ngăduinţă, oare ce-ai putea s-alegi?

Dacă ai destulă minte şi te bucuri de-al ei rod
Vezi că mai de preţ e astăzi omul mândru şi nerod,

Iar de ai simţire-aleasă, unde pus-a cerul har
În lumeasca ierarhie locul tău este precar.

Dacă plângi, te-aude Domnul, împăraţii nu aud
Şi de n-ar fi versul, traiul prea ţi-ar fi amar şi crud.

Că te-ntrebi când vine seara şi cu gândul te aduni:
Lumea asta care este nu-i o lume de nebuni?”
(Oameni, vrem)

Poeta se identifică, la modul serios, cu Creatorul: „Au râs de darul meu şi m-au bârfit/ Bărbaţi vicleni, femei fără ruşine,/ Nu duhul meu în lume-i prigonit -/ Duhul acelui ce-a vorbit prin mine”. (Poetul în lume)

În conflictul dintre generaţii poeta are siguranţa că: „Urmând predestinata-mi cale/ Şi împlinind a firii lege/ Vizând erori provinciale/ Şi eu cu pânde m-oi alege.// Şi licărind în bezna nopţii/ Ce se aşterne fără preget/ Voi mai zări cum Barbă – Coţii/ De după colţ îmi fac din deget.// Şi am să cad şi eu, ştiu bine,/ E-aproape clipa mea fatală,/ Dar să urmez simţiri depline/ Eu nu voi sta la îndoială.// Mai bine prigonit cu bunii/ Ce-agonisesc în truda frunţii,/ Decât în fală cu nebunii”. (Noii cronicari)

În aceste condiţii însăşi existenţa devine infernală. Într-un „vacarm provincial,/ unde nimic pe nimeni nu mai miră” e banal „să ai cereşti deschideri”, se confundă „piticul cu un zeu”, „unde-i stăpân pe lume interesul/ nu-i loc pentru credinţă-n ideal/ şi ridicat în slăvi e doar eresul”. Poeta ajunge să constate: „Din paradis în tartar am ajuns/ Căci s-a schimbat criteriul valorii/ Onestu-i mazilit, incultu-i uns/ Şi-mi predică geneza impostorii.// Însă într-un vacarm provincial/ Unde-s stăpâni străinii şi vânduţii,/ Ce-i românesc e antinaţional/ Şi viciul îi ţine loc virtuţii”. (Existenţială)

Problemele de creaţie şi mai cu seamă lupta dintre generaţii e ridicată la nivel de catastrofă mondială: „Poeţii buni îşi pun alese straie/ Şi intră-n strana verbului matern,/ Iar poetaştrii fac o hărmălaie/ De se crucesc şi dracii în infern”. Spovedaniile poetei devin lacrimogene: „Marii poeţi Vieru şi Dabija/ Sunt judecaţi de ciocli şi păuni,/ Însă şi mie mi se poartă grija,/ Şi-n mine se împroaşcă cu minciuni” (Marii poeţi scriu poezie bună). Mai puţin inspirată e în concreteţea publicistică: „Inşi mărunţei arama-şi dau pe faţă/ Pe zeci şi zeci de pagini de ziar,/ Şi câte unii-şi scot la suprafaţă/ Întreg lăuntrul putred şi murdar”. (Inşi mărunţei arama-şi dau pe faţă…)

În altă parte aceiaşi obsesie persistă: „Cioclu-mi sapă de zor un mormânt/ Şi îmi trage destinul la sorţi,/ Un păun care trece drept sfânt/ E mai mort decât mulţi dintre morţi”. (Cineva mă urăşte cumplit…)

„Poezia însăşi, remarcă M. Cimpoi, este un ritual – cel de-al optulea – de împărtăşire cu harul divin, un act solemn de limpezire, purificare şi impunere. Intenţia mărturisită a autoarei e aceea de a re-sacraliza o lume viciată şi degradată şi de a-i propune o cale de izbăvire prin întoarcerea la credinţă şi la temeiurile ei morale şi spirituale. De aceea, ruga către Creator se întretaie cu imprecaţia etică ce veştejeşte nonvalorile: viclenia, trădarea, strâmbătatea de orice fel, bârfa, meschinăria, vanitatea, pizma, ura, necredinţa, vânturarea fără rost a vieţii, „trufia mărginită şi avană”. E un referenţial litanic (de unde şi o notă de monotonie), punctat de o supărare justiţiară, de un îndemn moralizator de re-sacralizare a lumii (post)moderne şi de acorduri afective ce se vor «totale» (în sensul i-luminării neognostice)”. Poeta e copleşită de tristeţe:

„Şi câteodată trec cu pasul trist
Al celui hăituit precum o fiară
Pentru motivul simplu că exist
În lumea schimbătoare şi precară”.
(În plină zi mi se întâmplă adesea…)

E în aceste versuri o stare totală despre care Nicolae Dabija susţine: „Nina Josu eliberează cuvintele din tiparele obişnuite, cu gestul unui păsărar care deschide colivii”. Volumul 101 poeme (2013) e o selecţie care vine să confirme poezia ca deschidere totală pentru dreptul la libertatea de a exista fără a fi hărţuită.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>