O abordare a poeziei româneşti prin grila lui Gustav Renè Hocke

ABSTRACT

This article presents a study of the researcher Lucia Ţurcanu recently published by Cartier, entitled The Romanian Mannerism. Events and attitudes. The approach to the literature, initiated by Gustav Renè Hocke, allowed Lucia Ţurcanu to identify in the context of the experimentalism of ’70s a group of Romanian poets with the same mannerist structure. This contribution to the history of the postwar literatureis allows to see it more coherent and comprehensive.

Keywords: mannerism,Hocke, Romanian poem.

Mai curând o modalitate de a cultiva senzaţionalul novator decât o viziune existenţială, mai degrabă o formă de subversiune estetică, deschizătoare de filoane lirice decât un curent literar, manierismul în literatura română a cunoscut o primă asumare programatică, potrivit Luciei Ţurcanu, prin poeţii anilor ’70 ai secolului trecut. Anume acestui fenomen cercetătoarea îşi dedică eseul intitulat Manierismul românesc. Manifestări şi atitudini (Cartier, 2015).

După un „Argument” convingător şi un „Scurt istoric al conceptului manierism” aşa cum s-a configurat acesta în critica europeană şi românească, autoarea îşi propune să caute şi să descrie enclave ale atitudinii manieriste în literatura română de la Cantemir, Eminescu la moderni. Pornind de la un serios reper bibliografic, care este cel al Elvirei Sorohan, potrivit căreia Dimitrie Cantemir a fost „iniţiatorul întru ştiinţă şi artă” în cultura noastră şi primul scriitor aplecat către propriul text, către propria retorică, Lucia Ţurcanu adaugă o altă afirmaţie în beneficiul temei cercetate: „Dimitrie Cantemir poate fi considerat primul scriitor român care valorifică recuzita manierismului postrenascentist”. Argumentele nu întârzie să apară, cu probe, în special, din Istoria ieroglifică care abundă în măiestrii: bizarerii caligrafice, expresii plastice, pagini descriptive de exotism oriental, scrierea „pe ocolite”. În perioada de tranziţie premodernă expresia elevată, galantă şi preţioasă constituia raţiunea oricărei poezii, iar Văcăreştii, Costache Conachi sau Iordache Golescu ne stau dovezi pregnante. Un manierism idilic este atestat şi în poemele de debut ale lui Mihai Eminescu care le cultiva pentru a estetiza senzualitatea şi a teatraliza jocul galant al comunicării erotice. Tendinţa tot mai conturată de individualizare şi interiorizare a poeziei face inutile elementele de vizualizare manieristă exterioară. Alexandru Macedonski le reanimă în Poema rondelurilor printr-o sumă de strategii estetizante valorificând parfumuri, materiale preţioase, eufonii muzicale, dar şi prin alte câteva poeme experimentale. Ion Barbu estetizează prin limbaj pitoresc spaţiul balcanic al Isarlâk-ului şi îşi conturează poetica „jocului secund” ca expresie a tipului uman manierist, artist, „al măştii”, prin urmare ermetic. Poetica barbiană este îmbrăţişată de o serie de poeţi ermetici, care au urmat idealul formal, precum Eugen Jebeleanu, Alexandru Robot, Mihai Moşandrei, Dan Botta. O pagină aparte în povestea manierismului o înscrie Tudor Arghezi care şi-a etalat programatic calitatea de artizan al „Cuvintelor potrivite” şi pe care Lucia Ţurcan îl aşează în apropierea concettiştilor şi cultiştilor din sec. XVI-XVII. Deşi îi reproşează lui Vasile Voiculescu că „suferă de-un manierism din ce în ce mai accentuat”, în stilul unui „petrarchism strident”,
G. Călinescu practică în multe texte (Rochia de moar, Lauda lucrurilor – Călimara etc.) aceeaşi tehnică şi limbaj preţios, remodelând artistic naturalul. Basarabia cunoaşte mai puţini autori de poezie manieristă. Paul Mihnea şi Valentin Roşca practică abundenţa metaforelor pentru a evita contactul cu social-politicul. Concluzia la care ajunge cercetătoarea după acest survol rapid este că până în anii ’70 ai secolului trecut manierismul funcţionează sporadic în literatura română şi nu cunoaşte o „epocă”, aşa cum se atestă în literaturile vest-europene: italiană, spaniolă, franceză, engleză sau germană. De regulă, poeţii români recurg la manierisme atunci când simt un gol în rezervorul de energie creativă, percepându-i retorica ca o preocupare tranzitorie, la „răscruce”.

Abia poeţii anilor ’70 îşi asumă teoretic şi practic scrisul calofil ca modalitate de evaziune din literatura „dezumanizată” dogmatică şi lozincardă. Din acest moment Lucia Ţurcanu începe partea de fond a eseului, detectând „Configuraţii ale manierismului” de-a lungul deceniului şapte. Întâmpinat cu destulă precauţie, experimentul estetic al poeţilor din această perioadă se extinde tot mai mult. Opţiunea de „evadare în cuvânt” şi în lumile artificiale devine una structurală, retorica manieristă fiind asumată programat din câteva motive de natură extrinsecă şi intrinsecă. Pe de o parte, barochizarea şi ambiguizarea discursului survine ca o reacţie „de frondă” (Monica Spiridon) la constrângerile contextului politic şi ideologic, pe de altă parte, din necesitatea de a acoperi epuizarea poeticului, secătuirea filoanelor poetice, criza formelor existente (explicaţiile lui Marin Mincu şi Laurenţiu Ulici). De acum încolo, Lucia Ţurcanu adună „dosare” cu poezie manieristă care, la un loc, certifică o „epocă” distinctă în istoria literaturii române. Nina Cassian se serveşte de trucurile po(i)etice pentru a dilua gravitatea sentimentelor provocate de crizele majore ale umanităţii. Modelarea formelor frumoase, inedite, ciudate, capabile a provoca stupore fac parte din crezul poetic al lui Romulus Vulpescu care părăseşte în felul acesta abordarea metafizică. Poemele lui sunt „jubilaţii pararetorice”, jocuri luxuriante, scamatorii ale limbajului, în fine, adevărate spectacole de prestidigitaţie poetică. Gheorghe Tomozei alege să îmbrăţişeze figura de „caligraf bizantin” (Eugen Simion), scriindu-şi poemele prin jocuri verbale născătoare de muzicalitate şi de atmosferă de epocă veche. Iar textele lui Horia Zilieru emerg dintr-o alchimie poetică a inteligenţei, imaginaţiei şi ironiei. O poetică a deformării în labirint şi în oglindă practică Nora Iuga, instituind un univers al irizărilor artificiale. Pentru Şerban Foarţă manierismul este un „modus essendi”, un mod de exprimare şi mod de a fi, poezia fiind spaţiul în care spiritul ludic stăpâneşte asupra sufletului liric. Potrivit lui Laurenţiu Ulici, însuşi sufletul poetului este ludic. Iar Virgil Bulat operează asupra poemelor adevărate inginerii livreşti, raţiunea controlând în permanenţă trăirea.

Cu o poezie subversivă, apărută ca replică la schemele impuse de realismul socialist, împotriva oportunităţilor şi clişeelor, s-a anunţat grupul oniricilor. Poeţii onirişti au preluat de la manierism metoda asociaţiilor lucide, a desfăşurărilor ambigue şi a preţiozităţii şocante. Prin luxurianţă şi ambiguitate, manierismul lor este unul inedit. Cel mai important reprezentant al grupului, Leonid Dimov evadează din real în artificiu pentru a crea o suprarealitate onirică prin care încearcă figurarea unui spaţiu esenţial de retragere a omului modern, deranjat de derizoriu existenţei sau de social-politic. Virgil Mazilescu face parte din categoria calofililor care şi-au transferat sistemul de trăiri psihologice într-un sistem de comunicare estetică, într-o artă poetică.

Analizând aceste paradigme poetice, Lucia Ţurcanu are grijă să sublinieze faptul că: „La o primă lectură, versurile acestor poeţi-caligrafi dau greşită impresie de lipsă a profunzimii lirismului”. Cu toate acestea, manierismul oniricilor este calea artistică de a disimula/ascunde/camufla trăirea şi starea celui care se exprimă. În acelaşi timp, autoarea trece şi păreri opuse. Spre exemplu, este trecută opinia lui Nicolae Manolescu despre poezia lui Daniel Turcea, potrivit căruia caleidoscopul de culori şi forme este frumos în sine şi nu trebuie căutate în el sensuri adânci. Tradiţia manieriştilor onirici este îmbogăţită de Emil Brumaru prin poezia obiectelor familiare, a bazarurilor, bucătăriilor sau a străzii, dându-le contururi orfevriere şi conţinuturi diafane.

Un alt experiment poetic al anilor ’70 care completează tabloul manierist este cel echinoxist, reprezentat prin poeţi ca Adrian Popescu, Ion Mircea şi Dinu Flămând. Aceşti autori se remarcă prin intelectualizarea structurilor lirice şi interesul pentru preţiozitate şi decorativism, pe care le substituie vechiului conţinut liric. Segmentul basarabean nu cunoaşte poeţi cu viziune manieristă, are însă poeţi care introduc elemente manieriste, având ca justificare neangajarea în social-politic. Spre exemplu, Anatol Codru îşi construieşte manierist universuri artificiale, „pietrificate”. În sfârşit, manierişti sunt şi adepţii „artei pure”, orficii: Mihai Ursache, Dan Laurenţiu, Cezar Ivănescu şi Arcadie Suceveanu. Pentru ei poezia este „cântecul” care „transformă naturalul în artificiu, confesiunea în disimulare. Imaginile rafinate, jocurile de cuvinte şi de idei, rima şi ritmul exuberant, tentele de parodie şi de pamflet, oralităţile sunt mijlocele alese de poeţi pentru a se detaşa de tot ce presupune frusteţe sau sinceritate”.

Cu titlul ultimului compartiment, „Optzeciştii: o nouă aventură manieristă?”, Lucia Ţurcanu pregăteşte terenul pentru discuţii. Între afirmaţia lui Umberto Eco care punea postmodernismul sub cupola manierismului modernist (orice epocă are propriul ei manierism, susţine cercetătorul italian, astfel că postmodernismul nu e decât numele modern al manierismului) şi cele ale criticilor literari care concept modernismul şi postmodernismul ca fiind paradigme diferite, cu manierismele lor, autoarea se poziţionează de partea ultimilor. Ni se oferă şi câteva probe (pe textele poeţilor Viorel Mureşan, Lucian Vasiliu, Nicolae Panaite, Mariana Codruţ, Mircea Cărtărescu, Nicolae Popa, Irina Nechit, Ghenadie Nicu şi Emilian Galaicu-Păun) de trecere de la manierism ca modalitate de evaziune din real (bunăoară Nichita Danilov practică parţial un „manierism metafizic”, scrie autoarea) la cel privit ca una din retorici cu care optzeciştii dialoghează, detaşându-se de ea prin ironie şi joc: „Făcându-şi din joc program, optzeciştii cochetează, de fapt, cu retorica manieristă, o parodiază, aşa cum forjează prin parodie tot ce se încadrează în déjà-dit, iar în spatele trucului nu stă decât plăcerea trucului. Valorificată de optzecişti, recuzita pararetoricii manieriste nu mai disimulează/camuflează/estetizează stări, ci ornează discursul, de dragul jocului, al spectacolului, ironizează formule tradiţionale, construind un gest avangardist la adresa sintaxei poetice devenite canon. Retorica ajunge, astfel, metaretorică, deoarece îşi reduce esenţa la dialogul cu tiparele preexistente.” Optzeciştii au deci o atitudine aparte faţă de manierism, acesta fiind una din strategiile cu care scriitorii postmodernişti îşi propun să seducă cititorul. Dovadă stau epuizarea rapidă a dorinţei de a şoca prin artificialitate şi opţiunea nouăzeciştilor în favoarea autenticităţii. Desigur, în virtutea specificului locului, basarabenii optzecişti nu renunţă la „sufletul mistic” nici atunci când se vor orfevrari şi jongleri ironici ai cuvintelor.

Pe final cartea propune o Addendă în care cercetătoarea vine cu un algoritm „convenţional” în ajutorul oricui îşi doreşte să citească un text manierist şi cu câteva mostre de analiză pe textele lui Leonid Dimov, Şerban Foarţă, Emil Brumaru, Mihai Ursachi şi Arcadie Suceveanu. Studiul se încununează cu o vastă bibliografie la temă, alcătuită din volume şi reviste, inclusiv din surse on-line.

Tipul de abordare a literaturii, iniţiat de Gustav Renè Hocke, i-a permis Luciei Ţurcanu să identifice în contextul experimentalismului anilor ’70 o serie de poeţi români cu o structură manieristă comună. Scriitorii români au „cochetat” şi în alte timpuri cu manierismul, însă până în această perioadă nu a existat un teren oportun, în opinia autoarei, o „agonie a formelor şi a stilurilor, căreia să i se opună iregularul manierist”. Chiar dacă aparţin diferitor grupări – onirici şi suprarealişti, orfici sau neoexpresionişti –, poeţii vizaţi au în punctul de intersecţie acelaşi interes pentru retorica trucului verbal, a artificiului imagistic şi cu o viziune ontopoetică similară. Aceşti poeţi, care afişează un „manierism structural”, au asigurat tranziţia, escaladând situaţia de epuizare a rezervelor de expresivitate modernistă şi, totodată, provocând prin forme anticipative o altă paradigmă. Centrarea pe aspectele de limbaj se explică şi prin constrângerile impuse de cenzura comunistă, dezvoltând o altă modalitate de exprimare esopică. De aceea, Lucia Ţurcanu este nevoită de fiecare dată să indice, chiar şi în cazurile de artificialitate maximă (cu exemple de poezie bună, bineînţeles), un substrat problematic sau politic care creează pandant predispoziţiei ludice afişate.

Lucia Ţurcanu îşi expune judecăţile cu pasiune, e adevărat, nevăzută, şi atât de convingător încât, de la un moment, tentaţia de a circumscrie manierismului toate aspectele invocate în legătură cu poezia anilor ’70 (neomodernism, experimentalism, suprarealism, livresc, inserţia esopică etc.), este foarte mare. Nişte clarificări preventive, de altfel prezente pe alocuri, în ceea ce priveşte raporturile dintre manierism şi alte poetici ale timpului nu erau de prisos. Dincolo de aceste aspecte perfectibile, eseul Luciei Ţurcanu propune o optică credibilă de abordare a poeziei anilor ’70, sporindu-i grilele de lectură şi instrumentele de analiză, prezintă plauzibil o structură a spaţiului literar şi câteva tablouri de grup. Prin această contribuţie istoria literaturii postbelice se arată mult mai coerentă şi mai cuprinzătoare.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>