Parvenitul – personaj al epocii de tranziţie

The parvenu is a representative character of the transition period from one kind of society to another. The Thruster pervades the literature of the nineteenth century, starting in French literature with Balzac, Sthendal, moving on to Maupassant.

The series of parvenu portraits in Romanian literature is opened by Dinu Paturica who is the protagonist of Ciocoii vechi si noi by Nicolae Filimon.  After him came Duiliu Zamfirescu’s Tanase Scatiu and later in the interwar period also Lica Trubadurul (H. Papadat-Bengescu), Tanase Vasilescu Lumanararu (Camil Petrescu), Stanica Ratiu (George Calinescu) and others.

Literary typology of literary parvenu is an artistic expression of the phenomenon which is historically linked to all the radical changes that mark transition from feudalism to capitalism and traditionalism to our accelerated pace of modern life.

Keywords: parvenu, literary typology, transition, traditionalism, modernity, social transformation.

Tipologia literară a parvenitului este expresia artistică a fenomenului istoric general legat de toate schimbările ample şi radicale ce-au marcat trecerea de la tradiţionalism la ritmul accelerat al vieţii moderne.

Specificăm din capul locului că subiectul pe care ni l-am propus pentru cercetare este ancorat în etapa de tranziţie de la societatea tradiţională, feudalistă la societatea modernă, capitalistă.

Conceptul de tranziţie desemnează, de regulă, perioada aferentă trecerii de la un regim politic, economic, social, instituţional etc. la altul, care implică mutaţia valorilor şi idealurilor umane, dar şi a relaţiilor sociale. Deşi parcurge un traseu sinuos, cu frecvente accelerări şi poticneli, cu reajustări ale traiectoriei, dictate de diverşi factori, perioada de tranziţie constituie etapa cea mai dinamică, mai greu de surprins, dar şi cea mai importantă în procesul de evoluţie a societăţii umane, al unui sistem în general. Ea vizează un fenomen de schimbare colectivă radicală, de care niciun individ nu este scutit. Într-o asemenea optică, etapa de tranziţie socială ni se înfăţişează ca un moment istoric conţinând în sine premisele unui nou mod de a fi al societăţii, care induce profunde răsturnări şi remodelări în absolut toate sferele de viaţă ale omului şi ale întregii comunităţi. Cu alte cuvinte, momentele de cotitură socială majoră provoacă, în primă instanţă, dezechilibre profunde la nivelul tuturor sistemelor unei societăţi, le bulversează şi somează, în consecinţă, membrii acesteia la schimbarea concepţiilor despre lume în general.

Tranziţia de la feudalism la capitalism cuprinde perioada dezvoltării economiei de piaţă dominată de capitalul comercial şi bancar, de ascensiunea burgheziei comerciale şi de monarhiile absolute. Aceeaşi epocă de tranziţie include şi stadiul revoluţiilor politice burgheze, al transformărilor ce fac din burghezie o clasă conducătoare în plan politic, al formării capitalismului industrial şi extinderii structurilor sale specifice.

Incidenţa tranziţiei, în toate aspectele sale (politic, economic, schimbare de paradigmă şi valori sociale şi morale), asupra transformărilor din structura socială implică tot atât de radicale remodelări şi la nivelul personalităţii umane. Volumul mare al schimbărilor, ritmul lor vertiginos de succesiune determină chiar dimensiunea efectelor asupra omului. La scară largă, realitatea obiectivă care se impune este greu asimilată de indivizii umani, deoarece ideea de evoluţie, de progres cere imbolduri şi eforturi uriaşe. Adaptarea şi conformarea devin imperativele noului mod de viaţă, ale noii organizări a societăţii.

Revoluţia burgheză a desfiinţat formal privilegiile feudale şi le-a înlocuit prin mijlocul suprem – banul. În condiţiile unei epoci de schimbare, când vechiul este surpat din temelii prin invazia elementului nou, modern, o bună parte a contingentului uman, manifestând o “înţelegere fundamentală a vieţii printr-un mecanism (…) de apriorism” [1, p. 76], o uluitoare intuiţie a realităţii, a suflului nou al vremii, o conştientizare mai acută atât a prezentului, cât şi a viitorului, înţeleg, până în cele din urmă, că “vechile moduri de gândire, vechile formule, dogme şi ideologii, oricât de îndrăgite sau de folositoare au fost în trecut, nu mai corespund realităţilor” [2, p. 35]. Asemenea oameni nu trăiesc deloc sau doar parţial, într-o fază iniţială, crize de inadaptare, deoarece, fiind înzestraţi cu spirit energic şi întreprinzător, plini de iniţiativă, dornici de parvenire, cu o extraordinară putere de intuiţie a realităţii, receptivi la schimbări, ei profită de orice perspectivă ce li se deschide, asigurându-şi prosperitatea şi ascensiunea.

Aşa cum în literatură îşi găsesc expresia cea mai profundă şi complexă toate problemele fundamentale ale vieţii sociale şi interioare ale omului, reflexul literar al acestui fenomen se manifestă îndeosebi în structura caracterului artistic. Astfel, unul din personajele societăţii în schimbare devine arivistul sau parvenitul. Acest erou străbate literatura secolului al XIX-lea, începând, în literele franceze, cu Balzac, Sthendal, trecând apoi la Maupassant. De la o literatură la alta el are nuanţe semnificative, determinate de condiţii sociale diferite.

În literatura română seria portretelor de arivişti este deschisă de către Dinu Păturică, protagonistul romanului Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, la care se adaugă în timp şi Tănase Scatiu al lui Duiliu Zamfirescu, iar mai târziu, în perioada interbelică, şi Lică Trubadurul (H. Papadat-Bengescu), Tănase Vasilescu Lumânăraru (Camil Pertescu), Stănică Raţiu (G, Călinescu). Acest tip de personaj s-a dorit a fi reprezentarea artistică a unei alte lumi decât „cea învechită şi împovărată care persista” [3, p. 38] şi a unei categorii umane „cu posibilităţi infinite de realizare individuală” [3, p. 38], în cadrul unei civilizaţii evoluate, urbane, mai mult, în cadrul unei realităţi sociale radical transformate. Dincolo de aspectele negative care au însoţit procesul de înnoire socială, nu poate fi tăgăduit faptul că apariţia capitalismului şi a clasei burgheze a fost o necesitate istorică, o realitate implacabilă. Viaţa nu este o structură statică în spaţiu, ci o dezvoltare în curgerea vremii, tranziţia fiind, în acest context, un indiciu al viabilităţii. În această ordine de idei, tânăra clasă burgheză ni se înfăţişează constituită din indivizi umani care se integrează lesne în noua societate şi devin promotorii ei. Parvenitul, ambiţiosul, arivistul – în calitatea sa de erou literar – devine, astfel, simbolul omului aşteptat de istorie, al tipului uman plin de energie, al individului care transformă societatea şi o ia în stăpânire. Adaptabilitatea, în sensul plenar al cuvântului, este apanajul acestei naturi cutezătoare, cuceritoare, dinamice, întreprinzătoare, practice, voluntare şi dornice de a învinge. Altfel spus, personajul în discuţie enunţă atitudinea de încurajare a omului ca energie creatoare, ca făuritor de valori materiale şi spirituale.

Paradoxal, dar în literatura română parvenitul devine un sinonim pentru personajul negativ. Prozatorii noştri îşi plăsmuiesc eroul pentru a-l acuza şi chiar a-l condamna, considerându-l „burghez spoliator, brutal şi incult”. Căderea finală a lui Dinu Păturică şi a celor din tagma lui dezvăluie, de fapt, o atitudine refractară, de contestare şi condamnare severă din partea autorilor a primenirilor sociale, a realităţii obiective, insistându-se numai asupra aspectelor negative ale procesului de modernizare.
Tipul parvenitului excelează, în schimb, în creaţia scriitorilor francezi, mai cu seamă la Stendhal şi Balzac. La ei arivistul este un exponent al împrejurărilor sociale în continuă schimbare, simbolizând succesul, perspectiva viitorului, „omul nou al epocii” (homo novus), energia creatoare menită să triumfe, individul uman mânat de ambiţia de înavuţire şi ascensiune.

Julien Sorel, de exemplu, nu e un simplu arivist, e un personaj înzestrat cu calităţi de excepţie: ambiţie, inteligenţă, voinţă, caracter, perseverenţă, energie. La el concesiile cerute de parvenire sunt contrazise de demnitatea şi mândria omului de jos care îşi simte valoarea. Ca să ajungă la o situaţie socială superioară, trebuie să lupte curajos, tenace, dispreţuind prejudecăţile.

Dacă la prozatorii români menţionaţi anterior se face simţit un soi de dispreţ faţă de personajul lor, atunci în romanul lui Stendhal Roşu şi negru am sesizat foarte clar simpatia autorului pentru eroul său, „un acord care depăşeşte domeniul autobiografiei” [4, 71].

Eugène de Rastignac al lui Balzac reprezintă, de asemenea, tânărul înflăcărat, abil, inteligent, perseverent, ieşit dintr-o familie modestă, dar copleşit de ambiţia de a se ridica cît mai sus pe scara socială. În încercarea sa de a se adapta mediului eroul trăieşte pe mai multe planuri. După noi, nici personajul lui Balzac nu constituie o întrupare a ambiţiei oarbe de parvenire. Rastignac este urmărit în ezitările şi încercările sale morale, în dezbateri severe şi şovăieli, iar reminiscenţe ale unei conştiinţe nealterate îl îndeamnă uneori la un examen intim cu sine însuşi.

Considerăm necesar să subliniem că, prin personajul lor – arivistul, prozatorii francezi nici pe departe nu încurajează şi/sau promovează corupţia, nonvaloarea, duplicitatea, exploatarea, înşelătoria, parazitismul, lipsa de scrupule, banul ca mijloc suprem de evaluare a oamenilor şi a tuturor bunurilor materiale şi spirituale, toate aceste momente negative fiind de fapt rezultatul înţelegerii deformate a libertăţii ce urma să fie obţinută odată cu instaurarea perioadei moderne. Declarându-se „cronicari ai epocii contemporane lor”, „observatori lucizi” ai timpului în care trăiesc, ei, spre deosebire de scriitorii români, pun la originea personajului lor perceperea şi înţelegerea momentului istoric; or, celor dintâi lipsindu-le tocmai simţul realităţii, înţelegerea necesităţii imperioase a dezvoltării societăţii, a existenţei factorului obiectiv de progres, necesar şi iminent. Cert a că motivul homo novus în literatura franceză, al insului ambiţios, plin de energie şi avânt, care trăieşte viaţa cu intensitate denotă „sesizarea dinamismului unei societăţi” care nu mai încetează „să se transforme” [4, p. 70], precum şi a faptului că tipul arivistului reprezintă o realitate mai mult decât episodică şi prin urmare o forţă demnă de apreciat ca atare.

După noi, arivistul nu poate fi considerat nici personaj pozitiv, şi nici personaj negativ. Într-o literatură sau alta, el întruchipează concepţia de viaţă a autorului, simbolizează optica acestuia faţă de o ambianţă social-istorică în plină primenire, aflată într-un moment critic de tranziţie.

Şi, deşi parvenitul se face responsabil de multe păcate morale, să recunoaştem că prin acest erou realitatea socială oferă literaturii încă o posibilitate de cercetare şi zugrăvire artistică a naturii umane, atât de complexă în toate manifestările ei.

Referinţe critice:
1.    Costenco, N. F., Lumea veche şi lumea nouă. În: „Viaţa Basarabiei”, 1934, nr. 7-8 apud Burlacu, Alexandru. Tentaţia sincronizării. Eseu despre literatura română din Basarabia. Anii’ 20-30. Timişoara, 2002.
2.    Toffler, Alvin, Al treilea val. Bucureşti, 1983.
3.    Negoiţescu, I., Istoria literaturii române. Volumul I (1800-1945). Bucureşti, 1991.
4.    Zărnescu, Narcis, Stendhal. Bucureşti, 1980.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>