Paul Goma şi Soldatul câinelui: note de lectură

Tirania dictaturii în exil

Exilul parizian al lui Paul Goma, despre care s-au scris multe, apare în Soldatul câinelui ca faţa şi reversul existenţei auctoriale: „nenorocului de a mă fi născut în Basarabia, în 1935, i se poate opune norocul de a fi ajuns (în 1977) la Paris; nenorocului de a fi intrat la închisoare, norocul de a fi ieşit din închisoare; în fine, nenorocului de a mă fi trezit cu o bombă între mâini – norocului de a nu fi atins de explozia acelei bombe”. Dihotomia celor două ipostaze este dihotomia dictatură – libertate, încarcerare – eliberare.

Aceasta este viaţa şi lumea lui Paul Goma: un copil basarabean, căruia i se schimbă, printr-un necesar fals de acte, locul naşterii în România, care este expulzat de o dictatură roşie şi din acel spaţiu adoptiv, pentru a ajunge la Paris, având statut de apatrid, de om care nu consideră că „ubi bene, ibi patria”. Astfel, Paul Goma, e omul fără de patrie, fără de patria basarabeană, edenică a copilăriei – Mana, fără de spaţiul românesc şi în sfârşit fără de orice patrie (una rămânându-i, totuşi cea glotică). În „Basarabia” autorul mărturiseşte: „Orice întâmplare basarabeană mă face să intru în rezonanţă şi mă porneşte a vibrare”.
Cu atât mai mult impresionează, în acest sens, lejeritatea cu care se „circulă” ideatic în acest roman de la Mana la Paris dus-întors şi iarăşi dus. Or, literatura nu are nevoie de vămi, de graniţe, de tratate şi de passepartous-uri. Parisul e un loc deloc mitologizat de Goma. E un spaţiu ca multe altele în care s-a ajuns, căci s-a ajuns (şi cuţitul la os!). Doar că la Paris îl întâlneşti pe Le Goff, aşa cum îl întâlneşti pe moş Iacob la Mana. Dar şi acest fapt se întâmplă fără vreo brianţă ieşită din comun.

Exilul din această carte este unul fractalic: „am în spate alte două sau trei exiluri. Primul, rămânerea pe loc în Basarabia, în 1940, dar înstrăinarea acasă; al doilea: refugiul din ’44 – chiar dacă nu ne părăseam ţara, nu tot printre străini eram? ; al treilea ar fi cel din ’70: excluderea din literatură; şi din prietenii… literari. Pe acesta din urmă, pe adevăratul exil din ’77, nu-l pun la socoteală, nu-i adevărat; plecând mi-am luat cu mine patria: limba”. Un autor cu harta de cuvinte după el, iată cine este de fapt scriitorul şi omul Paul Goma.

Şi limba îl va salva în acel exil în care pe lângă libertăţi şi drepturi ale omului va convieţui cu reticenţa francezilor care citeau „Le Figaro” în care, la comanda securităţii române, scria că disidenţii români sunt persoane suspecte, aceasta după câteva vizite la vânătoare în România ceauşistă făcute de către patronul ziarului francez. De aici şi critica la adresa argentinianului Cortázar, care promova ideea unui preşedinte socialist cum era François Mitterrand. Un preşedinte socialist care în amintirea relaţiilor istorice cu România nu dorea să le strice pe cele prezente, chiar dacă disidenţii români erau atacaţi, bătuţi şi maltrataţi de securitatea română pe teritoriul francez. Or, dintr-un iad comunist se ajunge într-un „rai” occidental socialist, de aici şi confuziile şi marile frustrări ale disidenţilor comunişti din lagărul socialist şi din URSS. În acest Par(ad)is, mâna securităţii va îndrăzni să atace pentru a pune „căluşul pe care noi înşine ni-l îndesăm în gură”. Este vorba de căluşul-frică, care e mai oribilă ca închisoarea.

„Noua generaţie de securişti, în vremea din urmă recrutaţi dintre «băieţi cu facultate (în unele cazuri chiar capi de serie)»” – iată ce zguduie în această carte, poate cel mai mult. Zguduie un torţionar inteligent, manierat şi lecturat. Un lucru bucură aici şi anume că eul auctorial se emancipează de această frică şi de fobiile ceauşiste: „Am fost înainte ca Ceauşescu să se intereseze îndeaproape de mine; am rămas şi după ce s-a ocupat de mine, o să fiu şi după ce de el n-o să rămână nici amintirea”.

 

Noutatea scriiturii romaneşti

Mihail Bahtin în studiul său despre cronotop menţiona că acesta determină unitatea artistică a operei literare în raporturile sale cu realitatea. Astfel, în operă, cronotopul include întotdeauna în sine un element valoric, care poate fi evidenţiat din ansamblul artistic al cronotopului numai în cadrul unei analize abstracte, în artă şi literatură, toate determinările spaţio-temporale sunt inseparabile şi nuanţate întotdeauna din punct de vedere emoţional-valoric.

Or, legătura dintre spaţiu şi timp (forţa cronologiei) în romanul Soldatul câinelui e una organică, de aici şi valoarea emotivă a cărţii. Timpul (politic) determină aflarea personajului într-un anumit loc (ales şi el din considerente şi viziuni politice). Anii ’80 ai secolului trecut şi Parisul constituie o complementaritate determinantă pentru trama romanescă conţinută de copertele cărţii. Din spaţiul torţionar şi de detenţie al romanelor precedente, cititorul consecvent e strămutat la Paris. Cronotopul drumului bahtinian e unul de hic et nunc: la Paris, în exil (un timp extins la infinit, în cazul Goma). Ultima noţiune se pare să fie un anti-illo tempore, o izgonire din paradis, de fapt din iadul care a luat locul raiului.

„Fântâna trecutului”, sintagma preluată din Iosif şi fraţii lui de Tomas Mann, anunţă şi o altă proprietate cronotopică a textului, una ce ţine de scriiturile moderne şi postmoderne şi anume cea de a parcurge un timp scriptural, pornind de la un timp lectural sau de la un mod de a recepta temporalitatea dintr-o scriitură secundă (citind cartea scriitorului german, naratorul trăieşte un timp recurent: copilăria basarabeană, copilăria peste Prut, adolescenţa şi întâlnirea cu acel comunism deloc „cu faţă umană”). Aici intervine şi proustianul flux al memoriei, cu temporalitatea lui subiectiv-rememorativă.

Structura acestui text anunţă un roman-jurnal autonarant. Dacă te detaşezi de autor, să admitem ipotetic că cititorul nu ştie că e vorba de o persoană reală, Paul Goma, atunci cartea e un roman în adevăratul sens al termenului, un roman ce „practică” un realism modern, expresie deloc oximoronică în acest context. Romanul autobiografic şi stilul confesiv anunţă modernitatea scriiturii, dar scriitura de jurnal fragmentar cu pasajele ei de documentare istorică te plasează în zona realismului literar şi a realităţii istorice recente din care se trage şi autenticitatea prozei. Ca şi în Basarabia şi în alte romane, autorul se povesteşte pe sine, de multe ori un Altul, un Celălalt, ca o detaşare de eul prezent la producerea scriiturii.

Stilul cărţii este unul care ţine de o formă specifică de a construi universuri narative şi anume este vorba despre un mod repetitiv de a sublinia, impune un gând, o stare: „E bine seara, când te aşezi la fumat, chiar dacă ceasul arată orele 21 şi 14. (…) E bine în această seară de 3 februarie – şi nu doar pentru că trecusem cu bine încă o vamă, ci bine aşa cum e bine, seara după ce îţi dezbraci şi îţi culci copilul adormit îmbrăcat şi încălţat pe canapea. E bine, aşa cum e bine când fumezi cu mama copilului, tăcând. E bine”. Acelaşi fragment se va repeta peste 16 pagini, doar că verbul anunţă un timp la imperfect: „Era bine”. Imperfecţiunea binelui ca şi imperfectul ţin de o poveste cu un atentat cu bombă.

Ironia cu care personajul şi autorul Goma abordează lumea anunţă totuşi un tip nou de literatură, una detaşată de patetic sau de plânsul şi tânguiala mioritico-literară. În acest roman spaţiul mioritic revine din acele timpuri, dintr-o lume de-a-ndoaselea: „noi înşine purtăm ghete cărora li se desprinde talpa după o zi şi două ceasuri, noi răsturnăm în cratiţă o conservă promisă pe etichetă cu, de pildă, mazăre, dar conţinând, de pildă, morcovi cu ceva cuie, ba uneori şi cioburi de sticlă, nouă ne rămâne în mână clanţa adineauri montată etc.”. De aici şi ironia metaforelor şi cea a epitetelor lui Goma: „în Ţara lui Ciomag-Vodă, ciomăgiţii ajunseseră să colaboreze cu ciomăgaşii, să fraternizeze întru ciomăgeală, până la totala confuzie”. E şi cazul calamburului cu „găina autoare-ouătoare”. Citind, ai uneori impresia că personajele încep a deveni persoane şi o pornesc înaintea autorului, aşa încât lui nu îi rămâne decât să le observe, să ia act de prezenţă a acestora în lume.
Romanescul acestei cărţi depăşeşte limitele realismului clasic cu personajele-tip ale acestuia. Goma aplică o analiză psihologică personajelor sale, care sunt, de fapt, nişte feţe-cumulative: fugarii din iad şi spiritele rele ce îi urmăresc, adică disidenţii şi securiştii care îi urmează în exil (exilul ca un purgatoriu în care eşti secundat de demoni). Personajele lui sunt, mai degrabă nişte personaje-idei ce vin din nişte împrejurări-stări, constituind astfel o scriitură realist-reflexivă.

Putem afirma, astfel, că scriitura lui Paul Goma în romanul Soldatul câinelui este, în mare parte, realist-tradiţionalistă, aşa cum literatura-document doar aşa poate fi produsă, dar şi modernistă prin unele tehnici, procedee de scriitură care trădează un „teatru al absurdului” în care s-ar (în)scrie un astfel de conţinut, întru redarea proximă a universului ideatic, existând însă riscul de a încurca cine este  şi cine nu este Godot. Un fapt este cert, la Paul Goma, Ceauşescu e un Godot care nu e aşteptat, căci de venit a venit… E un Godot, care şi mort, mai populează minţile unora şi astăzi… Este o aşteptare a lui Godot care să plece…

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>