Paul Goma, un debut editorial de pe un secol pe altul *

Redevenit student la 30 de ani, în urma unui nou examen de admitere la Facultatea de Filologie, deşi legea i-ar fi permis (ca atâtor colegi de pușcărie politică) reînscrierea automată în anul III de studii, Paul Goma avea să constate după 11 ani de întrerupere cauzată de sistemul represiv că regimul comunist și-a schimbat doar părul, nu și năravul. Debutează în „Luceafărul” (iarna 1967), apoi publică sporadic în „Gazeta literară”, „Viața Românească”, „Ateneu”, „Neuer Weg”, „Cravata roșie”, reușind, nu pentru mult timp, să spargă zidul cenzurii de breaslă.

În primăvara anului 1967, aflat în redacția revistei „Neue Literatur”, Miron Radu Paraschivescu citește câteva pagini dintr-un fragment de manuscris, pe care Anemone Latzina și Dieter Schlesak îl traduceau în germană, și exclamă: „Dar băiatul ăsta e un Soljenițîn român!” Revelația de atunci a traversat deceniile, păstrându-se până astăzi ca un automatism, o etichetă definitivă nu totalmente dreaptă. Goma şi-a urmat distinct destinul biografic şi literar, la cote ce nu au mai fost atinse de vreun semen român. Are tot dreptul să fie Goma – pur și simplu. Stau mărturie marginalizarea, încercările de compromitere morală şi profesională, puse în practică de Securitate (şi cu ajutorul interesat sau gregar al cobreslaşilor), ca şi nerecunoaşterea, minimalizarea, antisemitizarea cu care îl tratează până în zilele noastre vocile unor false conștiințe morale sau ale unor grupuri de interese.

Înainte de a debuta în volum, cu proză scurtă, Goma publicase fragmente din romanul ce va fi cunoscut cu titlul Ostinato, al cărui manuscris a fost trimis în Occident în vara anului 1967. Propus sub titlul Moartea noastră cea de toate zilele, volumul de debut va apărea în librării cu titlul schimbat de Editura (de Stat) pentru Literatură (și Artă) (ESPLA): Camera de alături. Momentul apariției poartă încărcătura contextului politic din Lagărul Comunist: 22 august 1968, invadarea Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varşovia. Acest unic volum apărut în limba română, în România, până în 1990, a suscitat doar atenţia a doi critici, apoi a dispărut cu totul din zona oricărui interes de specialitate sau de public, mai puțin de vigilenţa Securității și Cenzurii.

Așa cum își amintește însuși autorul în Jurnal pe sărite (vol. 1, Editura Nemira, 1997), pe 7 septembrie 1989: „Despre scrisul meu au dat seamă doar Raicu și Valeriu Cristea, am mai spus-o. În toamna anului 1968, în legătură cu Camera de alături. Au fost cronici în general elogioase, prevăzând un «viitor» autorului, însă, chiar atunci pe loc, resimțeam o surdă nemulțumire: Camera de alături nu era doar un pasaj obligat al meu, un prim volumaș cu care debutantul român își deschidea cariera, viața, scrisul – și numai după acea probă (sau vamă) putea trece mai departe, la «adevărat» roman, ci, din capul locului, un fals contract pe baza căruia făcusem o falsă muncă și primisem o falsă răsplată. Era o chestie inutilă, pe de o parte, pentru că, cronologic, prozulițele din volumul publicat erau ulterioare romanului Ostinato, pe de altă parte, nu mă simțeam deloc în largul meu în piesele de mici dimensiuni. Însă cedasem «cerințelor», mai degrabă sociale decât politice, adică «legii» potrivit căreia un prozator își face clasele și armele în proza scurtă – schiță – apoi trece la «o fază superioară»… și abia după ce dă dovadă la această sui generis muncă-de-jos are dreptul să… pună pe șantier un roman…”.

Cronicile apărute în „România literară” și „Amfiteatru” nu au avut darul de a-i deschide scriitorului nebănuite căi de afirmare, așa cum se obișnuia în epocă. Azi poate să pară neverosimil, însă, în timp ce Camera de alături pășea spre lumina tiparului, Goma era hărțuit de Securitate, care încerca să-l influențeze, să-l șantajeze pentru atragerea la colaborare. Bătrânul student Goma a preferat să renunțe la studii, regimul totalitar nu i-a permis să le încheie nici a doua oară. La 17 februarie 1968 scrie o „Justificare biografică”, în care își revede întreaga existență, face inventarul refugierilor, excluderilor, arestărilor, încercărilor de supraviețuire de după ridicarea restricției domiciliare din Bărăgan și până la readmiterea la facultate, 1962-1965: „fierar betonist la Buhuși”, „fotograf ambulant în raionul Rupea și Făgăraș”, „trompetist într-o orchestră – Făgăraș”, „controlor de calitate la uzina «Rulmentul» din Brașov”, „angajat temporar la I.G.O. Făgăraș (de trei ori câte o lună) ca proiectant la Serv. Tehnic, dar plătit de Serv… Salubritate, ca… necalificat…”. Și încheie, la zi, în 1968, cu: „Am 33 ani, sunt student în anul II, fac de două ori pe săptămână naveta la Domnești [unde era internată mama, Maria Goma], mă întrețin singur și vreau să fiu lăsat în pace.” Cu o astfel de biografie, un prozator cu talentul și cultura lui Goma nu putea să dea o literatură seacă, fabricată după norme și rețete.

Camera de alături a fost și a rămas o linie suspendată, într-un Curriculum Vitae de scriitor, CV întrerupt din start. Apariția romanului Ostinato la editura germană Suhrkamp, în 1971, îi va tăia orice posibilitate de a-și continua destinul de scriitor publicat și receptat în limba română, acasă. Pe lângă interdicția dreptului de semnătură ca scriitor, este interzis și ca traducător. Măsura punitivă se abate și asupra soției sale, și asupra socrului. Anul 1970 este ultimul în care sub semnătura lui Paul Goma apare o proză în spațiul editorial românesc: un fragment din romanul În cerc, în „România literară”.

Latura etico-morală (est-etică) a lui Goma devine din ce în ce mai vizibilă și mai iritantă pentru regim și pentru breasla scriitorilor, pe măsură ce publică în presa occidentală articole libere de „cenzură, autocenzură și paraliteratură” și îi apar romane la edituri prestigioase, precum Suhrkamp și Gallimard.

Odată cu Mișcarea pentru drepturile omului, care-i poartă numele, este limpede că Paul Goma nu are nici un viitor ca scriitor în țara lui. O adresă a Securității, din toamna anului 1978, referindu-se la volumul Camera de alături, trimite în teritoriu „indicația de a fi prevenită citirea acesteia de publicul larg”. Micul volum, care nu fusese primit cu empatie colegială, era urmărit în 1978-1979 atât prin biblioteci publice, librării, pe tarabe, cât și în casele oamenilor. Agentura își face datoria să semnaleze Securității pe librarii care mai comercializează această carte, scrisă de un element periculos pentru securitatea statului, sau pe civilii care au în biblioteca personală infamanta scriere. Lucrătorii Securității merg până la a construi legende pentru sustragerea cărții de la particulari. În urma notelor informative, date de vânătorii de cărți neconforme ideologic, col. Ștefan Alexie a pus la 17 martie 1978, pe o astfel de notă informativă, următoarea rezoluție: „Am luat legătura cu Direcția I – col. Mihai Nicolae, pentru a dispune pe plan central de retragere a cărții”.

Ediția de față a fost culeasă fidel după singurul „manuscris” existent, anume ediția de debut, din 1968, de la E(S)PL(A), găsită după asidue căutări la un buchinist. Cele două părți: I. De-a pământul (șapte proze) și II. Camera de alături (zece proze) dau o lucrare consistentă: „Cartea de debut, deci. Un volum de proză scurtă. Carte care, de-ar fi fost să rămână singura, şi tot îl legitima pe Paul Goma drept autor adevărat, măcar prin câteva proze – întâmplător cu «miză» (condiţie necesară, dar nu şi suficientă) şi realmente bine scrise (îndeplinind astfel şi condiţia esteticului). Şi mă gândesc aici la «Ceea ce nu se spune» ori la «O, ce veste minunată…». În cea din urmă, ca să vezi!, toţi cei care-l pot, totuşi, citi pe Paul Goma, pot citi şi «că problema a grea e cum te duci acum cu adevărul cine ţi-l crede de ce doamne de ce bărbosule cum devine cu dreptatea aia a matale…». (Michael Astner, Ceea ce se (mai) uită, 2010). O carte care re-debutează la 47 de ani de la ieşirea sa timidă în lume, pentru a-și întâlni, în sfârșit, cititorii, carte în care „îl descoperi pe scriitorul deja format, imediat bun de tradus… cu temele sale preferate: libertate, adevăr, dreptare, iubire, experienţa concentraţionară, cu personaje vii, credibile, memorabile. Deloc surprinzător, Camera de alături poate fi citită prin grila neoretoricii promovate de aşa-zisul Grup μ de la Liège. Într-o zi, cineva o să vorbească aplicat despre forme precum afereza, sincopa, adjoncţia, elipsa, zeugma, asindetonul, metasemem, metafore implicite, metonimie,  antonomaza  etc. la Paul Goma” (Jean Dumitrașcu, O, ce veste minunată…, 2010).

În 2015, contextul politic este altul, sperăm că și lectorul, așa încât să nu mai poată fi derutat, după aproape o jumătate de veac, de „receptarea ciudată a cărţii. Constrâns să opereze cu criteriile neadecvate ale propagandei de partid, [cititorul ante-1989] ajungea la judecăţi neconcludente de valoare, minimalizatoare. Aşa se face că debutului literar, propriu-zis, i-a fost dat să se consume în deplin anonimat. Direcţia ideologică dominantă a avut tot interesul să dirijeze lucrurile la comandă şi cu autoritate. Cartea nici n-a fost menţionată pe vreun colţ de ziar, deşi autorul lucra în presă, avea colegi care puteau să-l ajute, cum se obişnuieşte. Dar colegii n-au fost colegi”, cu excepția celor doi, deja amintiți, pe care îi pomenește și autorul acestor rânduri, Petru Ursache, în Omul din Calidor.

Grație Editurii Ratio et Revelatio, Paul Goma poate debuta, la 80 de ani, în spaţiul originar al limbii sale materne, limbă care i-a fost și a rămas mamă-tată-frate-soră-iubită-prieten-patrie – acasă.

* Textul este Nota asupra ediției la volumul Paul Goma, Camera de alături, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2015.

Introdu Comentariu

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *

Poți folosi aceste etichete și atribute HTML: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>